Nu ţi-am vorbit vreodată, şi pe fereşti deschise
Nu ţi-am trimis buchete, stăpâna mea din vise,
Ci numai de departe te-am urmărit adese,
Iluminat de gânduri nespuse, ne-nţelese…
Înfioratu-mi suflet nu s-a-ntrebat vreodată
Făptura ta de zee pe cine îl îmbată;
Ce frunte se-nnorează, gândind că steaua lină
Împarte şi la alţii bogata ei lumină?…
Nimic nu ştiu de tine senina mea iubire
Dar ochii mei, în cale-ţi culeg numai uimire;
Cărarea mea pustie se umple de lumină.
Încât mă-mpac cu viaţa-mi şi uit că mi-eşti străină…
Ce vrea şi unde merge un fulger? Cui ce-i pasă!…
Destul că face noaptea, o clipă mai frumoasă.
Dar uneori, când luna e prea strălucitoare,
Din adâncimea serii vin vrăji turburătoare
Aş vrea să cânt, să cuget, dar nu mă-ndemn… nu pot…
Şi-atât mă simt de singur, că mă-nfior, de teamă,
Şi ochii mei, din umbră, lumina ta o cheamă…
Atunci, m-abat pe drumuri de sufletul tău pline,
Şi sufletul meu prinde din nou să se-nsenine,
De cum te-arăţi privirii setoase, de departe,
Strălucitoare, pură, ca mugurii de marte…
Dar azi, îmi eşti departe – Te fură alte zări
În ţara primăverii şi-a veşnicii visări.
N-ai fost a mea, dar tremur, de parcă te-am pierdut,
Şi-nmărmuresc cu ochii în întuneric, mut…
Ştiu bine că eşti dusă, dar te aştept mereu,
Şi clipele-aşteptării curg tot mai trist, mai greu,
Căci nu mai licăreşte îndepărtatul geam
Şi nu-mi mai ieşi în cale şi doar atât ceream…
Vei reveni vreodată? – Mai bine să fi vrut
Să-nchid adânc în mine un dor necunoscut;
Dar a crescut atâta, de când cu plâns s-adapă,
Că-n sufletul meu singur n-a mai putut să-ncapă…
Tu arde-aceste rânduri şi cată, visătoare,
Cum izbucneste para din ele – şi cum moare…
E flacăra ce-n taină fiinţa-mi pustieşte,
Dar în vrăjitu-mi suflet nu moare, ci tot creşte…
O creangă pe cărare, s-apleacă somnoroasă;
Izvoarele stau mute, iar Noaptea – o crăiasă
Păleşte aiurită, ca visurile mele,
Mişcând, la pasul vremii, hlamida ei de stele.
Eu trec, gândind la tine, la ţara-n veci senină.
Iar ochii mei în lacrimi, de câte-o stea s-anină…
Şi iată!… steaua cade spre ţărmurile-acele,
De parcă se-nfrăţeşte cu dorurile mele…
Ea-ţi aduce o solie de plâns şi de noroc;
Tot sufletu-mi se pierde pe urma ei de foc…
Tatăl meu plângea cu lacrimi sărate
pe roata căruţii.
Caii cei patru la număr,
trăgând la cvadrigă,
muriseră de insolaţie şi de alte stele!
Pe jos, copii, vă zic,
să mergem pe jos!
Drumul e lung, fluturii sunt mulţi, –
să azvârlim cu sandaua după fluturi!
Astăzi vom mânca lănci şi cârpe pe steaguri
până la sufocare!
Pe mal de râu scăldat în soare,
Visez o horă de naiade
Fermecătoare, zâmbitoare,
Cu frunze verzi în cingătoare!
Şi ochi de basme şi balade!
Prin pânza verzilor răchite,
Pândind la şolduri şi la sâni,
Văd ochi de fauni, ochi păgâni
Şi mâini şi guri nestăpânite!
Dar faunii din umbră sar
Şi joc fantastic se încinge…
Şi ierburile lungi tresar
Când o naiadă se descinge
Şi sare-n apa de cleştar…
Şi vântul bate-n apa clară.
Nisipul pare lac de aur.
E primăvară, primăvară,
Natura face să tresară,
Sub voluptatea ei de taur,
Nisipul roşu, lac de aur.
Fiică gingaşă de rege, când în haina ta bogată
Treci în faeton de gală şi te mlădii zâmbitoare,
Cum din frunzele-nfoiate râde proaspătă o floare,
Toată lumea ce te vede e de tine-nseninată.
Zbori cu şase cai ca vântul şi răsai ca aurora.
Cu căciulele în mână şi cu gurile căscate,
Oamenii salută-n cale pământeasca zeitate.
Tu te-nchini. Te simţi născută spre norocul tuturora.
Dar deodată în mulţime tu fixezi ochiul tău mare.
De o umbră-nfiorată e gândirea ta cuprinsă…
O femeie de pe stradă şi-a-nălţat privirea-i stinsă
Înspre tine… fără ură, făr-amor, fără păsare.
Tu? Unde te-apropii codrul se preface în grădină,
Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire…
Secolii coroanei tale cu regală strălucire
Pot să scoată grâu din pietre şi palate din ruină.
Ea? născută-ntr-o cămară în mizerie obscură,
N-auzi nici glas de mumă, nici a preoţilor psalme…
S-a trezit cu comedianţii cum juca bătând din palme,
Pe-a pierzării căi părinţii o-ndreptară ş-o vândură.
Ea? De-o intra în templu, sub negre boltituri
Al morţii spirit doară îl simte în tăcere,
Căci nu-nţelege blândul cuvânt de mângâiere
Din paginele unse a sfintelor scripturi.
Ce-nseamn-acele candeli ce ard în orice colţ
Sub chipuri mohorâte cu-adânci şi slabe feţe?
Ce-nseamn-acea cântare pătrunsă de blândeţe,
Ce împle tânguioasă puternicile bolţi?
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor!
Din valul ce ne bântuie
Înalţă-ne, ne mântuie!
Privirea adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!
Răpită de duiosul organelor avânt,
Pe cartea cea de rugă alunec-a ta drepată,
Iar ochii tăi cei umezi la ceruri se îndrepată.
Ea?… cade în mulţime cu faţa la pământ.
*
De-ai muri copil de rege de-ale florilor miroasă,
Ca de marmură un înger sub boltirile înalte,
Pe un catafalc depusă un popor ar plânge-ncalte,
După sufletul tău dulce, după sfânta cea frumoasă.
Ea? Dacă va cădea moartă într-o noapte de beţie
Prin ciocnire de pahare şi prin danţuri desfrânate…
Vreun cioclu de pe uliţi va-ncărca-o-atunci-n spate,
Dară nici în moarte însăşi linişte nu va să-i fie.
Nu. Nici maiestatea morţii nu sfinţeşte pe sărac…
Căci scheletu-acela care a purtat ast-avuţie
De amar şi de durere, preparat de-anatomie
Va face-un pedant dintr-însul… Iar în urmă, într-un sac,
Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie
Ce-a pierit fără de urmă. Şi cu toate astea-i semeni
Ca şi lacrima cu roua. Parc-aţi fi surori de gemeni:
Două vieţi în două inimi, şi o singură femeie.
Flori de lună ce s-agaţă
Schimbă apa în brocart;
Printre frunze prinde viaţă
Câte-un cântec de Mozart.
Spre Saint-Cloud, ce doarme-n faţă,
Val de val se duce spart;
Flori de lună ce s-agaţă
Schimbă apa în brocart.
Peste-a Senei verde faţă
Dulci şi lungi fiori se-mpart,
Şi de ţărmi ce se răsfaţă,
Când corăbii se despart,
Flori de lună se agaţă.
Vederea voastră mă-nsufleţeşte,
Umbre mult scumpe ce mă cătaţi,
Şi al meu suflet se linişteşte
Când înainte-i vă arătaţi.
Cât e de dulce a voastr-ivire
La cel ce-aşteaptă în amăgire
L-al nădejdii viclean zâmbit!
Faceţi adesea să se strecoare
A voastre chipuri şi mă-nfăşoare
Cu vălul nopţii cel liniştit.
Mi-aţi dat fiinţa şi-ntreaga fire,
Părinţi, ce-n miezul zilei-aţi apus;
D-atâtea chinuri, lungă mâhnire,
Al meu trist suflet jăli supus.
Voi uşuraţi-l, umbre-ndrăgite,
Voi din lăcaşuri nelocuite
Pe fericire o îndemnaţi;
P-astă streină faceţi să vie
Necunoscută mult mai mult mie;
Vă rog d-acolo o îndreptaţi.
Lina ta mână mă uşurează,
Tânără maică, şi-nsufleţesc,
Sărutătura-ţi mă înviază
Şi din odihnă-ţi mă-mpărtăşesc.
Asupră-mi ochii tăi aţintează,
Plini de iubire nu lăcrimează;
Peste durere tu ai sărit!
Blând ei revarsă rază cerească;
Ah! p-a mea inimă ei citească,
Focul ei vază cel înmulţit.
Zâmbire plină de mângăiere,
Cât e de dulce când te iveşti!
A fi de tine cu-apropiere
Este viaţa ce dăruieşti…
Ah! auritu-ţi păr fâlfâieşte,
M-atinge, unda-i mă răcoreşte,
Cade p-obrajii-mi cei înfocaţi;
Şi a mea ploaie de lăcrimare
Pe el se varsă cu-mbelşugare…
Ah! cine-mi şterge ochii-nmuiaţi ?…
Al meu părinte, ah, ce ivire!
Să vă văz iarăşi eu însoţiţi!
A voastre pasuri prin ce simţire
Nu se desparte? ah! voi iubiţi?
Şi fericire oare se poate
Fără iubire, ce nalţă toate
Câte de dânsa se-nvrednicesc?
Dumnezeu oare ce este-n sine?
Dragoste, pace, marele bine.
Şi-n cine oare drepţii trăiesc?
Trista ta buză vreo zâmbire
Sau bucurie n-a cunoscut
În câtă vreme în despărţire
Asprimea soartei crud v-a ţinut
Veselă-ţi faţa acum zâmbeşte,
Dragostea, pacea o-nsufleţeşte:
Vălul mâhnirii l-ai sfâşiat!
O jumătate lipsea din tine
Şi-ntreg că nu eşti simţeai în sine.
Străin, dar iată, te-ai împăcat!
În acea lungă întristăciune,
În acea vreme de tânguit,
Peste durere, amărăciune
Nu cumva, oare, ţi-am grămădit?!…
A!!! o-ngrijire cu voi urmează!
Unire, pace vă îndreptează,
Înger d-aproape străjuitor!
Ochiul de tată nu s-amăgeşte.
Ah! al meu sânge vă însoţeşte!
Virgil! tu, scumpe fiu ş-al meu dor!
Te-aruncă-n braţe-mi, strâns te lipeşte
Şi luminează-mi sânul cel stins!
Dă-mi sărutare ce bălsămeşte
Inima-mi arsă ce mi-ai aprins.
A mele pasuri ne-ncredinţate,
De sarcin’anilor greuiate,
De al tău reazem tu le-ai lipsit:
Părinţii-mi dară povăţuieşte,
Du-i la lumina ce nu sfinţeşte,
Fii lor tovarăş nedezlipit.
Umbre mult drage!… ah, puţin staţi!
Veniţi adesea, mă cercetaţi:
Ceasul îmi este necunoscut;
Pe lângă mine des vă aflaţi,
Când m-oi desface de acest lut
În braţul vostru să mă luaţi.
(1830)
Când şarpele intinse Evei mărul, îi vorbi
c-un glas ce răsună
de printre frunze ca un clopot de argint.
Dar s-a întâmplat că-i mai şopti apoi
şi ceva la ureche
încet, nespus de încet,
ceva ce nu se spune în scripturi.
Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume
cu toate că asculta şi el.
Şi Eva n-a voit să-i spuna nici lui Adam.
De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină
şi-şi miscă geana parca-ar zice
că ea ştie ceva,
ce noi nu ştim,
ce nimenea nu ştie,
nici Dumnezeu chiar.
Dacă te-am rugat vrodată, suflete, să spui, să spui,
Ai tacut! Ai fost eroul îmbrăcat cu scut şi zale,
Eu am fost sărmanul cui.
Palmele spre rugă-ntinse îi sunt toată arma lui:
Herostrat ce-ncrede crimei faima biruinţei sale!
lar când te-am rugat odată, inimă, să taci, să taci,
Ai vorbit! Mai lesne-ai smulge un stejar ce însuşi este
Codru-ntreg între copaci,
Decât cum ai fost tu gata trista jertfă să mi-o faci!
Că sunt inimi şi de ceară, asta nu-i numai poveste!
Acum ce? Plângând te vaieţi că eşti pustiit detot,
Suflete! şi ţipi de groază, inimă,-n strivirea sorţii.
Înzadar v-am fost pilot:
Inima un rob nevolnic, sufletul stăpân despot
Doi nevrednici, nu de viaţă, ci de sfânta pace-a morţii!
Seara răspândeşte umbrele-i uşoare.
Şi melancolia trece gânditoare.
Dar Ştefan cel Mare, rătăcit prin văi,
Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.
Inima-i zdrobită ca a lui oştire;
Ţara-i întristată ca a lui gândire!
Pe un colţ de piatră şade el în dor;
Vântul suflă păru-i lung, fluturător.
Pentru-ntâia oară inima lui plânge!
Ochii lui revarsă picături de sânge.
Acolo dă capul somnului mijind
Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint.
Iată că-i apare o fecioară jună,
Ale cărei plete strălucesc la lună,
Negre şi bogate sub cununi de flori;
Ochii ei asupră-i cad pătrunzători;
Cad ca două raze, dulci şi călduroase,
Mâna ei atinge coamele-i undoase.
– “Ce? Eroul mare, umbra a grăit,
Însuşi el suspină şi s-a îndoit?
Înţeleg fricosul ce ascuns loveşte,
Robul ce sărută jugul ce-l striveşte;
Dar un suflet mare, suflet de bărbat,
Nu-nţeleg, o, Ştefan, cum s-a întristat!
Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată!
Urmă datoria care ţi-e lăsată!
Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri;
Cu-orice-mpiedicare ţar-a ta va fi!”
Pe un nor de aur zboară ea cu fală;
Un parfum de roze pasul ei exală.
Ştefan se deşteaptă, şterge faţa sa,
Unde-o lăcrimioară dulce se scura.
Luna argintoasă râde printre nori,
Dulcea filomelă cântă între flori;
Iar la focul lunii, când mi se deşteaptă,
Vede-a lui oştire care îl aşteaptă.
Vede căpitanii ce îl înconjor
În tăcerea nopţii le vorbeşte lor:
– “Fraţilor de arme, fala romănească!
Dacă o să piară ţara părintească,
Dacă-n cartea soartei este însemnat
A pieri poporul cel mai lăudat,
Cel puţin atuncea piară vitejeşte
Remuşcând toiagul care îl loveşte,
Ca un ager şarpe ce lovit şi-nvins,
Caută să muşte cel ce l-a atins!
Astfel e românul, şi-n a lui cădere
Cine îl răneşte, după dânsul piere!
Astfel e românul, astfel să pierim,
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!”
Mii de glasuri strigă… Luna bucuroasă
Dintr-un nor de aburi pare mai voioasă;
Stelele de aur mai cu foc lucesc
Şi-n adâncul nopţii văile mugesc:
– “Astfel e românul, astfel să pierim,
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!”
« Pagina anterioară — Pagina următoare »