E bun de orice rău
Arcanul, leacul meu,
Licoarea extrafină,
Ambrozia divină:
Lixirul eminent,
Lixir omnipotent!

Cum bei, îţi ia cu mâna,
Căci el este fântâna,
Sorgintea ş-a vieţii,
Sorgintea tinereţii.
Ş-apoi… ş-a frumuseţii…
Compratelo, compratelo,
Că, iată-mă, mă duc.
E bun de orice rău
Arcanul leacul meu:

Şi friguri,
Şi lângoare,
Şi tifos,
Şi holeră,
Şi oftică,
Şi ciumă,

Cum bei, îţi ia cu mâna.
Lepră,
Chelie,
Virus
Şi râie,
Scrofuli,

Rahit,
Spasme
Şi asme,
Revme,
Podalgă,
Lovă,

Scorbut,
Toate le spală.
Toate le stinge:

Marea virtute-a leacului meu.
Cum bei, îţi ia cu mâna,
Căci el este fântâna…

Toate le spală,
Toate le stinge:
Şi bătrâneţea,
Şi gârbovia,
Şi cărunteţea,
Şi chiar orbia,
Şi zbârcitura,
Şi ştirbitura,
Şi ignoranţa,
Şi nebunia!

O, mare virtute-a leacului meu!
Părul negreşte,
Pielea albeşte
Şi rumeneşte!…
Dinţii… -ntăreşte.
Dă şi avere,
Oricât ai cere,
Chiverniseală
Fără tocmeală;
Pe şarlatanul
Face om mare,
Pe calpuzanul –
Om de onoare,
Pe ucigaşul –
Diregător,
Pe fur de frunte –
Judecător.
Pe sceleratul
Reîntregeşte,
Pe cotoroanţa
Întinereşte!…
Glorie mare
Leacului meu!!!

Cum bei, îţi ia cu mâna,
Căci el este fântâna,
Sorgintea tinereţii,
Sorgintea frumuseţii,
Mehenghiul de candoare,
Patentă de onoare,
Patentă de martir,
Divinul meu lixir!

Glorie mare leacului meu!!!
Cum bei, eşti patriot,
Al Bruţilor nepot,
Celebru liberal,
O dată năciunal;
Celebru, celebrissim,
Arhipatriotissim,
Şi membru doctorissim
FRĂŢIEI MEDICALE!

O! marea ta minune, ce nu se poate spune,
De leac omnipotent!!!
Licoare extrafină!
Ambrozie divină!
Al cerului agent!
Lixir omnipotent!
Compratelo, compratelo,
Că, iată-mă, mă duc!

(1860)

Stând la geam c-o floare-n mână,
Cată-ntrebător spre mine:
„Nu-i aşa că-mi şade bine
Şi c-ai vrea să-ţi fiu stăpână?”

Eu pricep, îmi plec privirea
Cu sfială prefăcută:
„Cuvântarea ta cea mută
Mă învaţă ce-i iubirea”

Ea la gură-şi duce floarea,
Şi-nchizând din ochi, suspină:
Doar o clipă de lumină –
S-a plecat Ispititoarea.

Ca un cântec îmi răsună
Din departe amintirea …
Şi atât ne-a fost iubirea.
Poate-i partea cea mai bună.

(Semănătorul, an I, nr 7, 13 ianuarie 1902)

Şi mă-ntrebi de te-am iubit?
Spună-ţi cît mi-ai fost de dragă bolţile cereşti şi sfinte,
Martori dezmierdării noastre. Plîng cînd îmi aduc aminte
Cît am fost de fericit.

Şi mă-ntrebi de ce-am fugit?
Spună-ţi cît ai fost de crudă bolţile cereşti şi sfinte,
Martori infamiei tale… Plîng cînd îmi aduc aminte
Că odată te-am iubit !

(Convorbiri literare, an XIV, nr. 9, 1 decembrie 1880)

De s-a copt caisul
de cer şi dogoare
iau din el, iubito,
nu caise, soare.

(”În pervazul larg al serii“)

Totu-i alb în jur cât vezi
Noi podoabe pomii-ncarcă
Şi vibrează sub zăpezi
Satele-adormite parcă.
Doamna Iarna-n goană trece
În caleşti de vijelii –
Se turtesc de gemul rece
Nasuri cârne şi hazlii.
Prin odăi miroase-a pâine,
A fum cald şi amărui
Zgreapţănă la uşă-un câine
Să-şi primească partea lui…
Tata iese să mai pună
Apă şi nutreţ la vacă;
Vine nins c-un fel de brumă
Şi-n mustăţi cu promoroacă.
Iar bunicul desfăşoară
Basme pline de urgie,
Basme care te-nfioară
Despre vremuri de-odinioară,
Vremi ce-n veci n-au să mai fie.

Îngînînd prin văi tăria
sună ramul, sună glia.
Focuri ard, albastre ruguri.
Pomii simt dureri de muguri.

Prinşi de duhul înverzirii
prin grădini ne-nsufleţim.
Pe măsura-naltă-a firii
gîndul ni-l dezmărginim.

Ce-am uitat, aprindem iară.
Sub veşminte ne ghicim.
Căutăm în primăvară
un tărîm ce-l bănuim.

Căutăm pămîntul unde
mitic să ne-alcătuim,
ochi ca oameni să deschidem,
dar ca pomii să-nflorim.

(Vol. Poezii, Bucureşti, 1962, 28-29)

Până să termini discursul
dedicat inaugurării templului,
templul
e o
ruină…
Cuvântul începe
cu propria lui ruină,
se continuă cu acoperişul semeţ
şi-l încheie
talpa-ngropată în lut,
temelia.
Casa cuvântului
o porneşti
construind
şarpele casei.
Casa cuvântului se-ncepe
de la ruină
în sus…

Aceştia suntem noi:
Buni cît se cuvine
În mijlocul răului.
Răi – niciodată.
Se miră noaptea
Că a clocit sub ea
Întuneric,
Dar au ieşit
Pui de lumină.

Te dezgolesc şi-n braţe îţi strîng rotunda noapte,
Lumina cărnii pipăi cu degete de orb,
Şi mîna, ospătată cu sîni, culege şoapte,
Tot trupul cu migală de mîngîieri să-ţi sorb.

Lucizi, genunchii candizi mai stăruie-n răscoală,
Descui blîndul lor lacăt cu chei de dezmierdări,
Minunea jăfuită să nu rămîie goală,
Te-acopăr cu horbotă de sărutări.

Cînd, albă muşcătură înfitpă-n cer, pătrunde
Altoiul aurorii în carnea beznei vii,
Sub aşternutul rece ca sub obroc te-ascunde
Şi stinge ale coapselor tale dulci făclii.

Sub ceara dimineţii ce lină arde-n soare
Grav sufletul la margini de fericiri stă-n loc,
Culege oboseala ca pe-o suavă floare
Şi patima-l închide în trunchiul ei de foc.