Obarsiile-izvoare
ma mai leaga. Nu sunt singur.
Mi-a crescut pe camp o floare,
unde sunt, sa nu fiu singur.

Jaruri sfinte, nor fierbinte
trec pe cer, sa nu ard singur.
Inimi bat, se spun cuvinte,
pe pamant sa nu cant singur.

Umbra-alaturi ia fiinta,
unde merg, sa nu merg singur.
Neguri vin din nefiinta –
¬marturii ca nu sunt singur.

Vulturi din robie scapa
si se-nalta; nu lupt singur.
Cade in abis o apa,
in adanc sa nu cad singur.

Focuri sunt si a credinta.
Acest gand cat mai palpita
schimba moartea-n biruinta:
nu sunt singur, nu sunt singur.

Mai bine să umplem cu flori
toate craterele vulcanilor,
să uităm morţii neîngropaţi
şi vîntul să caute singur
ce mai e de găsit prin cenuşă,
mai bine să ne ducem departe de rănile noastre,
să nu regretăm nimic şi să cultivăm trandafiri,
mai bine să fixăm sărbătorile
în zile fără memorie,
mai bine să ducem ucigaşilor crini
şi să-i decalrăm inocenţi,
mai bine să convingem fantomele
să ne lase în pace,
să ne ducem departe de rănile lor
şi cît mai discret,
să nu deranjăm cu tristeţile noastre pe nimeni,
înainte de a spune că toate acestea-s fireşti.

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?…

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.

— Bună ziua, nea Istrate.
— Se-nvârteşte masa, frate.
— Nea Istrate, tu eşti surd.
— Am vorbit ieri cu un cârd.
— Nea Istrate, ori eşti beat?
— Mi-a răspuns cum l-am chemat.
— Nea Istrate, ce vorbeşti?
— Cum îi chemi, răspuns primeşti.

Sunt cel care-ţi invidiază
pământul
sub care stai,
căci ţi l-ai aşternut pe tine
furându-mi-l, călcând în vârful degetelor
(precum umblai când îmi păzeai de larmă
somnul);

tu nu mi-ai dat răgaz
nici să-ntorc capul
Şi mi-ai furat pământul
sub care trebuia eu să m-aştern.
Nu ţi se potriveşte, în zadar.
E prea mult şi prea greu
Şi, totuşi, l-ai îmbrăcat

Şi nici n-ai mai întors capul
să te priveşti în oglindă.

E dat acestui trist norod
Si oul sterp ca de mâncare,
Dar viul ou, la vârf cu plod,
Făcut e să-l privim la soare !

Cum lumea veche, în clestar,
Înoată, în subtire var,
Nevinovatul, noul ou,
Palat de nuntă si cavou.

Din trei atlazuri e culcusul
În care doarme nins albusul
Atât de gales, de închis,
Cu trupul drag surpat în vis.

Dar plodul ?
De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul
Pământurilor n-a ajuns
Acordă lin
Si masculin
Albusului în hialin :
Sărutul plin.

*

Om uitător, ireversibil,
Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Precum atunci, si azi – întocma :
Mărunte lumi păstrează dogma.

Să vezi la bolti pe Sfântul Duh
Veghind vii ape fără stuh,
Acest ou – simbol ti-l aduc,
Om sters, uituc.

Nu oul rosu.
Om fără sat si om nerod,
Un ou cu plod
Îti vreau plocon, acum de Paste :
Îl urcă – în soare si cunoaste !

*

Si mai ales te înfioară
De acel galben icusar,
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Si ou si lume. Te-înfioară
De ceasul, galben necesar…
A mortii frunte – acolo-i toată.
În gălbenus,
Să roadă spornicul albus,
Durata-înscrie-în noi o roată.
Întocma – dogma.

*

Încă o dată :
E Oul celui sterp la fel,
Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el.
Si nici la closcă să nu-l pui !
Îl lasă – în pacea – întâie-a lui,

Că vinovat e tot făcutul,
Si sfânt, doar nunta, începutul.

În livada mea de pruni
Concursul de zbor era fixat pe luni.

Dar, încă de duminică, întreaga livadă
Este emoţionată.

Toate prunele coapte tare
Se lăudau că ştiu să zboare,

Şi deodată nu sînt zece
Care au curajul să-ncerce,

Aşa încât concursul se amână
Cu o săptămână.

Sper să nu se-ntâmple ca acum un deceniu,
Când n-am putut să acord nici un premiu,

Pentru că nici una dintre prunele intrate-n concurs
Nu ştia să zboare în sus.

Porneau prin aer în mare grabă,
Dar se opreau în iarbă.

Recunosc – zburau foarte frumos,
Dar numai în jos.

Ceea ce, se spunea în regulament,
Nu era suficient.

Drept care prunii, supăraţi de moarte,
Au jurat să facă alte prune mai talentate.

Sunt sigură că voi găsi printere ei
Demni de premiul unu, doi şi trei.

Ba, dacă vor fi foarte bune,
O să decernez şi o menţiune.

Aşa că, stimate prune şi stimaţi pruni,
Vă urez success pentru luni.

Ma uit la fiecare carte noua
Ca Avram la Isac,
Pe cand se pregatea
Sa-l injunghie.

Te voi sacrifica si eu
Pe aceste cateva vreascuri
Ale cunoasterii,
Si din litere va curge sange.
Si ma voi invalui in fumul lui
Sa nu ma mai vada duhurile.

Si asa voi fi bun
Materiei
Inca o vreme.

Lumina aurie se cerne printre cetini.
Trecând ca o nălucă, în zarea din apus,
Haiducul rătăceşte, cu flinta-n spate, dus:
În toată lumea largă el n-are alţi prieteni
Decât copacii-n codru şi nourii de sus.

Înfiorat de taina singurătăţii grele,
Străvechiul codru sună, foşnindu-şi frunza rar…
Voinicul prinde-un zgomot venit dinspre hotar:
Îşi saltă dârz podoaba de-alămuri şi de-oţele
Şi ochii lui sălbatici străfulgerând tresar.

Cum se ridică leul stăpân într-o pustie
Şi-aşteaptă prada mândru, cu nările în vânt,
Ca dintr-o săritură s-o culce la pământ,
Haiducul clocoteşte de ură şi mânie,
Şi pieptul i se umflă, stând să zbucnească-n cânt…

Dar din tufiş trei focuri vrăjmaşe se descarcă, —
Un răcnet moare-n pieptul rănitului erou!
El vrea să se ridice şi cade-n brânci din nou:
Din somn tresare codrul, rănit şi dânsul, parcă,
Şi urlă de durere, cu repetat ecou…