A fost un tânăr împărat –
De la mişei a smuls averea
Şi-a smuls de la tirani puterea
Şi mulţi nebuni a spânzurat.
L-au dus în giulgiuri învălit
Şi-n codul cel mai tăinuit
L-au îngropat târziu în noapte.
Cei tari au zis: „A fost mişel!
Ne-a prigonit prea multă vreme.“
Iar popii fulgerau blăsteme
În cei ce mai vorbeau de el:
Nici drept să-l plângă n-au avut.
Şi niciodată n-au ştiut
În ce pământ le doarme mortul.
Şi nu vor şti! Căci groapa lui
În blăstemat pământ s-ascunde.
Nici soare-acolo nu pătrunde,
Nici plângerile nimănui.
Cu nopţi de veci acest mormânt;
Iar brazii tac, că nici un vânt
Nui clatină ca să vorbească.
Dar noaptea-n zare, uneori,
Când e furtună-n depărtare,
La margini de-orizont răsare
Un fulger alb, târziu spre zori,
Şi scapără spre ea mereu;
E, parc-arată Dumnezeu
Spre groapa cea de veci uitată.
Iar într-o noapte va lovi!
Şi spintecată de lumină
Fugi-va noaptea cea haină,
Şi brazii-n flăcări or vorbi:
Ieşi-va mortul împărat,
Şi-n iadul lor, de-unde-au plecat,
S-or prăbuşi tiranii iarăş.
(Titlul se traduce din latină prin: “Din mormânt se ridică răzbunătorul !”)
Impudice fructe crăpate
Arătându-şi sâmburul gol
Înalţă-n văzduhul pierdut
Aburi miraţi de alcool;
Miros vegetal de iubire
Sub soarele picotitor
În care plante de aur
Răsar, dorm o vară şi mor;
Lene fierbinte şi-adâncă
Unde se-opresc şi albinele,
Lumină atât de puternică,
Încât stinge răul şi binele
Într-o beatitudine
Uimită ea însăşi de sine;
Fructe senzuale cu viermi
În cărnile dulci de ruşine…
În ochii tăi citisem iubire dinadins
Şi-n calea vremii steaua mea
O clipă s-au aprins.
Apoi ca foi uscate, văzduhul coperind,
Văzui nădejdi şi fericiri
Naintea mea pierind.
Dup-acea dulce clipă, ce-atâta mă uimea,
Nainte chiar de-a răsări
Se stinse steaua mea.
Ai ochii negri, mincinoşi şi răi
Fîntînile cu ape moarte- ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adînc ca ochii tăi.
Cînd vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvînt
Aşa se zbat copacii în furtună;
Ca pentru fugă crengile- şi adună,
Dar rădăcina- i leagă de pămînt.
De azi încolo n- am să- l mai iubesc…
Dar cînd îi văd privirile păgîne
Şi zîmbetul copilăresc,
Mă jur că n- am să-l mai iubesc- de mîine.
Pe zi ce trece- ţi semăn tot mai mult;
Aşa izvorul ce se- aruncă- n baltă,
Se- nvăluie cu mîlul laolaltă
Şi- n loc să- i spele apele verzui, îşi tulbură izvorul apa lui.
Mă iscodeşti ca pasărea de pradă,
Mă urmăreşti cu ochii reci şi răi,
Dar uiţi că dacă- s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de paşii tăi.
Mi- e faţa împietrită ca o mască
Şi- n ochi lumina- i gata să se stîngă
Chiar diamantului ca să sclipească
Îi trebuie o rază s- o răsfrîngă.
Iubirea ta nu creşte şi nu moare,
Ci totdeauna- i rece şi egală
E ca o floare artificială
Pe- o pajişte cu maci arzînd în soare.
Cînd voi pleca, mă vei uita uşor
Şi ştiu că nici nu s- ar putea altfel:
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el.
Am vrut în ciuda zîmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Şi am plecat să nu mă mai întorc,
Dar azi, din zori de zi îţi umblu- n cale.
Ce demon oare mi te- a scos în drum?!
De- ar vrea viaţa azi să mă dezlege
Şi raiul ei să mi- l ofere- acum
Tot iadul nostru dulce l- aş alege.
Azi mi- a venit cu ochii calzi şi buni
Şi nu l- am întrebat de unde vine
Pe floarea de pe marginea de drum
N- o- ntrebi de- i înflorită pentru tine.
Te văd mereu ca- n clipa de pe urmă;
Încremenit în capul scării
Cu zîmbetul uitat în colţul gurii
Şi- n ochi, tăişul crud al nepăsării.
Eşti rău. Dar cînd aud c- o spune altul
Mă uit în jos şi strîng din pumni şi tac.
Că numai eu în toată lumea asta
Am dreptul să te cert şi să te- mpac.
Eu am să plec cu sufletu- mpăcat
Că nu las nimănuia moştenire
Un suflet greu de ură şi iubire
Bănuitor şi trist şi- nfrigurat.
M- am resemnat; atît a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele- n apus
Şi- aştept răspunsuri care n- or să vie
La întrebări pe care nu le- am pus.
Am ascultat din umbră cântarea lor înaltă.
Buchetele de trestii dormeau cu foşnet lin.
Era o lună plină în fiecare baltă,
Şi-n fiecare undă o piatră de rubin.
Iar nuferii, pe care lianele-i dezgroapă
Când i-a-nchegat în tremur lumina unui val,
Păreau luceferi galbeni, căzuţi adânc în apă
Să-nsemne calea lunii spre-ntunecatul mal.
Ostroave mari de umbră închipuiau corăbii,
Iar papura, mişcată în treacăt de zefiri,
Nălţa mănunchi în aer tremurătoare săbii,
Prin pânza de lumină a undelor subţiri.
Şi broaştele semeţe cântau cu glasuri multe
Pe când, din înălţime, privindu-şi faţa-n lac,
Un nour singuratic stătea uimit s-asculte
Cum bat ca toaca toate şi-o clipă toate tac.
Se ridicau departe prelungi bătăi din palme
Şi note-adânci de flaut ieşeau de jos, din stuh.
Părea că lapidează tăcerea nopţii calme
O grindină de note zvârlite în văzduh.
Şi cum deasupra apei s-amestecau întruna
Umplând singurătatea de freamăt viu, părea
Că toate laolaltă apostrofează luna.
Că fiecare broască se ceartă cu o stea.
Erau ocări în larma lunaticei orchestre
Şi rugă arzătoare în tainicul ei zvon.
Spuneau Nemărginirii durerile terestre
Cu imnul lor zadarnic, solemn şi monoton…
Cum le-ascultam din umbră acvatica fanfară,
Sub cerul vast al nopţii cu ele-am retrăit
O noapte luminoasă din era terţiară.
Nefericit şi singur ca primul troglodit.
Şi el din mamă s-a născut
Ciudat
A plîns şi el la început
Ciudat
Cînta şi dînsul uneori
Ciudat
Sorbea mireasma şi de flori
Ciudat
Ciudat şi el îşi amintea
Ciudat
De-un feciorelnic trup de nea
Ciudat
Privea şi cerul înstelat
Ciudat
Ciudat că nu m-a devorat
Ciudat.
(Ed. Litera Internaţional, Bucureşti, 2001)
Îmi place a naturii sălbatică mânie,
Şi negură, şi viscol, şi cer întărâtat,
Şi tot ce e de groază, ce e în armonie
Cu focul care arde în pieptu-mi sfâşiat.
La umbră,-n întuneric, gândirea-mi se arată,
Ca tigrul în pustiuri, o jertfă aşteptând,
Şi prada îi e gata… De fulger luminată,
Ca valea chinuirii se vede sângerând.
Încerce acum soarta să-mi crească suferirea;
Adaoge chiar iadul şerpi, furii ce muncesc;
Durerea mea e mută ca deznădăjduirea,
E neagră ca şi ziua când nu te întâlnesc.
Căci astfel e acuma viaţa-mi osândită,
O lungă agonie în care tu domneşti;
La glasu-ţi, la privirea-ţi simt inima-mi izbită,
Luptându-se-n convulsii cum nu-ţi închipuieşti.
Şi ochii mei în lacrimi înoată în tăcere,
Şi prizmuiesc adesea pe cei ce nu mai sânt;
Zadarnică dorinţă când sufletul nu piere!
Nu o să-mi tulburi oare şi pacea din mormânt?
N-o să se-ntoarcă umbra-mi, cumplită, fioroasă,
Pe pasurile tale oriunde locuieşti?
E lume, e vecie atâta de frumoasă,
Încât să uit pământul ce tu împodobeşti?
Să mor dar la picioare-ţi; să mor dar de plăcere
În ceasul cel din urmă s-auz că m-ai iubit,
Să strâng draga ta mână, să simt a ta durere
Vărsându-se asupra-mi ca balsam fericit.
Şi sufletu-mi atuncea pe buzele-ţi să zboare,
Să ia un lung, un dulce, un veşnic sărutat;
Din braţele-ţi, din sânu-ţi să treacă el în soare
Să ducă la vecie plăcerea ce-a gustat.
Este iarnă, ce minune,
Pomi din zahăr,
De cristal,
Câmpul,
Iazul ca oglinda
Şi imensul policandru
De pe cer,
Ca pentru bal,
Luminiţele-şi aprinde..
Numai luna nu se prinde
Încă-n horă…
Animale
Fel de fel se-adună-n vale
Şi pe deal.
De prin coclauri
Ies cei mai cuminţi balauri:
Lupi şi vulpi,
Uniţi de-o vrajă,
Stând – o noapte doar –
De strajă,
Ca să poată dănţui,
Vesel,
Cine va dori…
Prin văzduh,
Zburând, ca ziua,
Păsările, îmbătate.
Din crenguţă în crenguţă,
Veveriţe deşuchiate,
Răsturnând,
De fericire,
Pudriera cu zăpadă
Peste-un iepuraş ieşit
Ţup,
Minunea să o vadă.
– Poate dau de un prieten…
A zis el, însufleţit…
– De-un prieten, rosti gândul
Şi pieri neauzit…
– De-o prietenă, mai bine…
– De-o prietenă…
– Pe mine,
Ce mă miră foarte tare…
– Ce mă miră, ce mă miră…
– Foarte tare!
– Foarte tare…
– E că luna – ce lumină! –
Nu ră…
– Nu ră…
– Nu răsare…
Dar, când luna răsări,
Colo, lângă o vâlcea,
Iepuraşul o zbughi,
Urmărit, brrr, de ceva
Imens,
Negru
Şi cu coarne,
Gata, gata să-l răstoarne,
Ca pe-un bulgăre.
Ce zic,
Căzu singur,
Cât de mic
Şi de speriat, se pare,
Fu de umbra-i; arătare,
Ce-l lăsă fără suflare…
(după “Fricosul”, de Emil Gârleanu)
Am visat cum astă-noapte
Eu mâncam cireşe coapte!
Şi când s-a făcut lumină,
Bunul, iute, din grădină,
Mi-a adus un coş întreg!
Voiam eu să le culeg!
Pe furiş deci m-am urcat
În cireşul încărcat.
Şi gustând din rodul care
Stătea-mbujorat la soare,
Cea mai dulce aventură
S-a sfârşit la mine-n gură!
S-a-ntâmplat să n-am habar
Ce e un cireş amar!
« Pagina anterioară — Pagina următoare »