Văzui pe sub umbrela de raze-a unui bec,
un ultim roi de fulgi – în joaca lor sprinţară,
râdeau de ghiocelul cu ochii în pământ,
ce se căznea să iasă cu trupu-ntreg afară…

Cu greu se stăpâniră micuţii fulgi de nea
să nu-i ia, de pe cap, scufia colorată,
părându-li-se lor că este mult prea verde,
să-i şadă bine…iarna, când albă-i lumea toată.

Firavul ghiocel, pe cât se străduia
să treacă vitejeşte de-întâia umilinţă,
pe-atâta, sub pământ, la fel de mult spera
să se întoarcă, însă, nu mai fu cu putinţă.

Devreme, dimineaţă, l-aflai plângând în curte,
de unul singur, palid, neîndrăznind să creadă
că razele de soare se răzbunau pe becul
de care atârna o zdreanţă de zăpadă…

Afară plouă ca şi toamna şi-i urât,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.

În mine toate amintirile te-aşteaptă
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.

Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând
În mine nu mai este nici un gând.

Vreau să citesc şi-mi cad din mână cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.

Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile
Îmi amestecă pe carte toate rândurile.

Rămân uitându-mă pe geam ca dupã tine
Şi tot aştept pe cineva ce nu mai vine.

(“Cuvinte de dincolo”, 1934)

Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
n-am avut nici noroc, nici chemări, nici curaj,
unde sunt, mă trezesc doritor să rămân
şi, cu grele picioare, m-ating de pavaj.

Nu-i de mine nimic din infernul modern,
eu în peşteri, acum, aş avea locul meu,
pe o piatră de râu mi-ar fi dor să-mi aştern,
orice drum la Paris mi se pare prea greu.

E trei sferturi sub ierbi generaţia mea,
ce să caut aici, fără nimeni din toţi?
invalizi glorioşi, lângă voi aş cădea,
dar mă cheamă absurd nebunia pe roţi.

Prea târziu am ajuns, prea bătrân, la Paris,
amintirea s-a şters, în memorie-i gol,
era bine să-l gust, cât mi-a fost inetrzis,
de pe oricare loc, azi, abia mă mai scol.

Şi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi,
dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,
îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi,
pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu.

Condamnat, pentru veci, să fiu numai român,
noapte bună, oraş al eternei lumini,
prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
hai acasă, eu plec, n-are rost să rămân,
e prea scump pentru mine să mor în străini.

1995

I

E secetă, şi de căldură
Pe câmp porumbul se usucă,
Mor vitele în bătătură,
Şi norii vin… ca să se ducă…

Prin sat aleargă paparude,
Ţăranca apă le azvârle:
Îşi scutur pletele lor ude
Şi-s goale ca nişte şopârle…

Ţăranii-n cârciumă s-adună;
Pe câmp abia se mişc-o turmă,
Tânguitor talanga sună —
Ciobanul a rămas în urmă.

Cu cotul rezemat în bâtă,
El cată dus în depărtare,
Dar seceta posomorâtă
Se-ntinde fără de hotare…

II

Prin sat aleargă paparude
Şi se-nvârtesc în danţ vioaie:
Îşi scutur’ pletele lor ude,
Cântând descântece de ploaie.

Un uliu sus, deasupra noastră,
Din aripi bate ostenit,
Pierdut în liniştea albastră
A cerului nemărginit.

Nori albi din zare se ridică —
Par minunate jucării;
Se-nşiră, se desprind, se strică
În praf de raze aurii…

III

Tresari din somn… Ce harmalaie?
Ţigani cu şatra — ce mai vrei?
În car, sub rogojina spartă,
Fumează, cântă, râd femei…

O droaie de copii în zdrenţe
Fac roată şi se bat, şi sar…
Dulăi bătrâni, cu limba scoasă,
Merg serioşi pe lângă car…

Se depărtează caravana…
De praf, abia o mai zăresc…
Câmpia aţipeşte iarăşi,
Doar greierii mai ţârâiesc…

IV

Printre mii de şatre albe
Vezi fanare în amurg,
Şi prin pulberea de aur
Oamenii pe uliţi curg.

Uruie trăsuri şi care
Tobe, trâmbiţe răsună;
Un balon scăpat se-nalţă,
Dus de vânt, jucând în lună…
Vine-un călăreţ în goană,
Sar lătrând în drum dulăii,
Râd suratele gătite,
Mână-n mână cu flăcăii;

Şi mi-e drag să merg cu dânşii,
Să-i privesc şi să-i ascult:
Lume veselă ca astăzi
N-am mai pomenit de mult!

La ovrei, în colţ, e cântec:
Joacă un băiat c-o fată,
Ţupăind, bătând în palme,
Căci a lor e lumea toată!…

V

Coboară seara pe câmpie…
Pe drum pustiu, un car cu boi
Se leagănă încet, departe…
Cresc nori de pulbere-napoi.

În car, îngână cărăuşul
Un cântec vechi şi trist nespus,
Ca o poveste-ntunecată
A veacurilor ce-au apus…

Şi cum se pierde-n umbra serii,
Mă-ntreb pe gânduri adâncit:
“Va răsări cândva şi steaua
Acestui neam nenorocit?…”

VI

Trece-n sus, pe plai în sus,
Un voinic pe-un murg călare.
Înapoi se uită dus
Peste mândrele hotare…

Dus el cată spre Ardeal,
Unde-o turlă-n fund străluce;
Murgul urcă greu la deal,
Pe voinic de-abia-l mai duce…

Neguri de brădet se-ntind…
Turla-n văi de mult e ştearsă.
Dar voinicul pribegind
Tot mai ţine faţa-ntoarsă…

VII

Pe câmpie nici un zgomot.
Din oraş abia străbate
Ca un murmur lin de-albine
Larma vieţii zbuciumate.

Jos, la tabără, s-aude
Glas întârziat de goarnă,
Câţiva călăraşi cu schimbul
De la sate se întoarnă.

Plini de praf, rupţi de-oboseală,
Legănaţi pe cai agale,
Trec pe drum ca nişte umbre
Şi doinesc încet de jale…

Nici un zvon apoi. Pustiul
Peste dealuri se întinde.
Câte-o stea clătinătoare
Candela-n văzduh şi-aprinde…

Te mai văzui o dată, fiinţă de iubire,
O înger ce slăvesc!
Şi ceasurile repezi, şi scumpa ta zâmbire,
Cu suflet, cu viaţa sunt gata să plătesc.

În valurile-acelea de lume încântată,
În care ne-am găsit,
În vesele cadrile, în sala luminată,
Stam singur şi mâhnit.

Plăcerea, frumuseţea, podoabe felurite,
Tot era în zadar;
Ele nu pot să-nvie simţirile-amorţite
De-al patimii amar.

Bucuria ce-n preajmă-mi trecea cu repejune,
Trist, rece mă găsea,
Şi mă gândeam la vremea care în veci n-apune
În pomenirea mea.

Atunci intraşi! Deodată, de pe a mea vedere
Se ridică un nor:
Te presimţii; îmi spuse a ta apropiere
Un aer de amor.

Zambila primăverii aşa ea ne împarte
Desfătător miros,
Aşa dulcele-i suflet se simte de departe,
În aer răcoros.

Şi inimile noastre, şi ochii se-ntâlniră;
Simţii ce pătimeşti;
Un zâmbet trist mi-o spuse; cu tine îmi zâmbiră
Puterile cereşti!

Văzui pieptul tău tânăr bătând de tulburare,
Sub vălul ce sălta;
Te privii în tăcere; cunoscuşi a mea stare,
Văzuşi puterea ta.

Dar cum se strecurară delirul, fericirea!
Ce iute au trecut!
Jaluză de-al meu bine, făcu nenorocirea
Un semn, şi te-am pierdut!

Multe rele de-atuncea am suferit, iubită!
Multe am pătimit!
Poezii şi proză
Soarta mea credincioasă la ura-i nemblânzită,
Din zboru-i s-a oprit.

Viitorul în ochii-mi îşi pierde nălucirea,
Toate mă obosesc;
Tu îmi erai nădejdea, tu însuflai gândirea,
Tu făceai să trăiesc.

Roua buzelor tale sufletul răcoreşte,
Dă viaţă şi plăceri:
Sub umedele-ţi gene e un foc ce topeşte
Tot felul de dureri.

Dar depărtat de tine, ce pot să-mi folosească
Lumea ş-ale ei bunuri, şi orice aş avea?
Pustiul unui suflet ştiu ele să-mplinească?
Pot s-aducă trecutul, pot face-a te vedea?

Pot să întoarcă vremea şi ceasurile sfinte
Care sunt al tau dar,
Ca să mai vărs o dată o lacrimă fierbinte
Pe-al inimii-ţi altar?

Codru-i mort. Copacii cu ramuri putrede şi înnegrite
Se-ncovoaie; şi pe şirul de schelete-nţepenite,
Ca pe nişte coarde-ntinse, trist arcuş vântul ce bate
Cântă epopeea morţii, jalea crăngilor uscate.
Gâzii cu ochi plini de focul poftelor nemistuite
Lung se uită la aceste adăposturi năruite
Şi rânjesc…
Ah, unde-i rodul şi frunzişul tău umbros,
Crăngile cu freamăt dulce, paserea cu cânt duios,
Unde sunt? Odinioară sub stejarii tăi măreţi
Găzduiai şi dedeai umbră obosiţilor drumeţi.
Astăzi fiarele şi moartea stăpânesc cuprinsul tău.
Vânt cumplit de pustiire a trecut ca un duh rău
Şi te-ai stins. Al putrejunei vierme roase-a tale ramuri,
Sub care prielnic dat-ai adăpost atâtor neamuri!…
Totul îi azi din rădăcină până-n vârf, din miez în coajă
Putregai…
Ba nu! Deodată se ridică ca prin vrajă
Dintr-un colţ obscur de codru, de sub vreascuri, un vlăstar,
Ce văzând cu ochii creşte, creşte… iată-l nalt stejar…
Ridicându-şi a lui ramuri sus, deasupra codrului.
Şi un glas atunci puternic s-auzi din vârful lui
Răsunând: O, nu! un codru ce de veacuri stă-n picioare
Ca o strajă neclintită nu atât de lesne moare.
Fruntea sus! Din piroteală te deşteaptă. Vei trăi,
Căci menirea ta e mare! Să luptăm! Aşa grăi.

El, stejarul-Eliade, către codrul-Românie,
Şi un freamăt lung străbate toată pacinica domnie.
Ca prin farmec toţi copacii îşi ridică cu mândrie
Fruntea, deşteptaţi ca dintr-un vis amarnic, şi sfâşie
Mohorâtul giulgiu în care lângezeau înfăşuraţi
Şi-şi îmbracă iar vestmântul înverzit…
Dar ascultaţi
Drăgălaşa armonie… Freamătul adormitor.
Grai ceresc… e Poezia dulce ca un cânt de dor
Ce ca roua răcoroasă şi-ntineritoare cade
Din frunzişul renvierii din stejarul Heliade…
Codrul în uimire-ascultă. Cântecul duios se-ntinde…
Frunza frunzei îl repetă, toată firea se cuprinde
De-a lui farmec, ce de-a pururi va sta tânăr de vechime.
Ah, ridică-ţi, bard ilustru, din a vremii adâncime
Fruntea-ţi plină de lumină şi priveşte din trecut
Cum te-adoră viitorul, fiii tăi cum au făcut
Într-o marmură eternă umbra-ţi sfântă să se-nchege
Şi cum astăzi ţi se-nchină şi te-admiră codrul-rege!

(Poezie scrisă cu ocazia dezvelirii statuii lui Ion Eliade Rădulescu în Piaţa Universităţii din Bucureşti, la 21 noiembrie 1881.)

Pe o frunză, o broscuţă,
Leagăn verde, lângă baltă…
Mâna vântului călduţă,
O împinge – ea tresaltă,
Fericită prima oară.
Că înoată, dar şi zboară…

Linişte-i în jur, e bine,
Sălciile-şi povestesc,
Ce-auzit-au de la mine,
Că atât ştiu, să vorbesc.

Ţie, dacă eşti cuminte,
Despre cum a păcălit
Broasca asta pe un Leu,
Îţi voi zice negreşit.

Cică, Leul – te fereşte
De urgia lui, copilă –
N-avea, cum e crud din fire,
Pentru nimeni, pic de milă.
Să-i aducă, dădu ordin,
Dimineaţa, când se scoală,
Animalele pădurii,
Bunătăţuri, într-o oală.
Fiecare…altceva,
Dar mâncarea să îi placă,
Altfel, vai de pielea sa.

Ca şi ceilalţi, posacă,
Era şi broscuţa noastră.
N-avea chef de înotat,
De sărit prin stufăriş…
Leul i-a-ntunecat
Viaţa cu atâtea griji.
Până într-o zi, când, iată,
Broasca sări speriată:
– Am uitat, deja e soare,
Să-i duc Leului mâncare.
Ce mă fac, zise-ngrozită,
Ăsta o să mă înghită!

Dar, până şi o broscuţă,
Genială poate fi.
Dacă nu mă crezi, ascultă
Ce idee îi veni.

– Şefule, nu mă ucide,
C-un alt leu m-am întâlnit
De la baltă când plecam…
Nervos, Leul, a răcnit:
– Un alt Leu? Mâncarea mea?
Să mă duci la balta ta,
Chiar acum, broască, îţi cer…
– Desigur, te duc, stăpâne,
Pentru mine-i un mister
Cum, un hoţ, neobrăzarea
Avu să îţi ia mâncarea.

Ajungând cei doi la baltă:
– Unde-i hoţul? Nu-l găsesc!
– Bănuiesc că s-a pitit,
Zise broasca, arătând
Către apă…
– L-am zărit!
Ai dreptate, ce mişel!
Mă arunc eu după el.
Şi sări, văzându-şi chipul,
Colo-n apă, pân’ nisipul
Îi intră în ochi, sărmanul.

N-a mai dat ochii tot anul
Cu vreun animal.
De milă,
Îi mai aducea un morcov,
Ros jumate,
Iepurilă.

după o poveste populară indiană

Văzutu-te-am în pace suind scara mărirei
Şi-n pace luănd calea augusta-a nemurirei,
O! scump amic, domn mare, o! nume cu splendoare
Sadit pe miriade de libere ogoare!

O clipă apărut-ai în planul veciniciei
Şi vecinice mari fapte lăsat-ai României,
Nălţând din părăsire antica-i demnitate
Prin magica Unire şi sacra Libertate.

Ca norul plin de mană ce trece şi revarsă
O ploaie roditoare pe brazda care-i arsă,
Şi, stând apoi deoparte, în urma lui priveşte
Cum brazda se deschide şi câmpul înfloreşte,

Aşa şi tu din ceruri ai dulcea mângâiere
Şi vezi a ţării tale frumoasa renviere,
Tu, ce-ai stârpit cu sceptrul, unealta de rodire,
Din suflete şi câmpuri sămânţa de serbire,

Acum te odihneşte gustând eterna pace
În taina măiestoasă a morţii care tace,
Lăsând o lume-ntreagă la tine să gândească
Ş-a ta legendă, Cuza! cu fală s-o rostească…

Sunt nume destinate, ca numele tău mare,
Să steie neclintite pe-a Timpului hotare
Şi vecinic să răspânda o falnică lumină
Pe seculii ce-n umbră, trecând, li se închină!

Fraţilor, nădejde bună! fiţi cu toţi în veselie!
Cerul însuşi ocroteşte scumpa noastră Românie!
Azi e ziua de-nviere a românului popor,
Care singur îşi urzeste dulce, mândru viitor.

Priviţi cerul cum se-ntinde ca o mare-nseninată;
Priviţi soarele ce-aruncă o lumină înflăcărată;
Priviţi vaile-nflorite, codrii, munţii înverziţi!
Cerul, soarele, pământul astăzi sunt împodobiţi;
Căci e ziua mult dorită, căci e zâna mult măreaţă,
Unde falnic se ridică România îndrăzneaţă!

Fraţilor, nădejde bună! azi, sub cerul fără nori,
Libertatea, România se-ntâlnesc pe câmpi de flori
S-innoiesc în faţa lumei a lor vecinică-nfrăţire
Dup-o lungă, dureroasă şi fatală despărţire.

Fraţilor, nădejde bună! Viitorul ce urziţi
Va fi vrednic de trecutul a strămoşilor slăviţi!
Bărbăţia şi unirea între voi de-acum domnească,
Şi strigaţi în libertate: România să trăiască!