I
Uliţile de căpetenie ale târgului au slujitorii lor: măturători care le piaptănă, stropitori care le spală, meşteri care le sulimenesc cu smoală şi asfalt.
Ea se slujeşte singură. Îşi toarnă apă de ploaie prin uluce; îşi potriveşte părul cu vrăbii; şi chipul ei firesc e.
Trufaşe de numele lor, celelalte uliţi au silit porţile caselor să li-l înveţe şi să li-l rostească statornic. Şi porţile, cu guri de tablă sau de lemn, îl au în toată clipa pe buze.
Ea a şoptit doar casei noastre numele ei. Ploile l-au şters; poarta l-a uitat! Şi ea l-a uitat.
E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg.
II
Când a venit pe lume fratele meu cel mic, uliţa îl aştepta la poartă. El nu ştia nimic: era aşa de mic!
Căsuţa lui de atunci era un leagăn alb; palmele mamei erau singura uliţă prin care putea păşi; ochii mamei – singurele ferestre prin care putea privi. Pe-atunci ştia numai să scâncească şi se numea Scâncea-Voievod.
A trecut multă vreme până când, cu mâinile şi cu picioarele, a prins să meargă de-a buşelea prin molateca împărăţie a covorului.
Acolo a hoinărit, în voie, în tovărăşia unui mieluşel de lemn potcovit cu rotiţe, bucălat şi fumuriu la trup, ca un strugur de lână. Îl purta prin luncile de ţesături şi parcă mai degrabă mieluşelul era păstorul, căci el privea doar, iar copilaşul păştea covorul, mozolind.
Acolo s-a rătăcit prin codrul picioarelor de scaune şi de măsuţe, sălaş al urşilor, al lupilor, al tigrilor şi al altor sălbăticiuni de pâslă sau carton.
Acolo a privit cele dintâi păsări şi a ascultat cele dintâi ciripiri: muştele cu bâzâitul lor.
Acolo s-a trudit zadarnic să treacă dealurile taburetelor, pe sub care motanul îşi croia tunel. De câte ori coada motanului, fum alb, n-a încercat pornirea mâniei lui de floare!
Acolo i s-au minunat ochii, privind vântoasa pădure de aur a flăcărilor din sobă potolindu-se, prefăcută în toamnă arămie, moţăind scuturată în rodii de rubin şi adormind în cenuşă.
III
Copilăria, iscoditoare ca un copil în faţa uşii care ascunde pomul de Crăcin, se înălţa, în trupul lui, în vârful picioarelor: creştea. Putea urni un scăunel, înhămându-şi toată puterea prin braţe: era întâiul avânt.
Putea, urcându-se pe scăunel, să-şi moaie degetul în gavanosul cu dulceaţă, de pe măsuţă, ca mai apoi, după ce şi l-a supt, să-l întindă şi mamei; era întâia dărnicie.
Putea păşi singur în cerdac: era întâia pribegie.
În curând paşii lui se căzniră prin ogradă; uliţa îl privea înduioşată pe sub poartă, făcându-i semne cu portiţa: îl chema la ea. El nu putea ajunge până acolo. Supărarea curcanului îl speria ca o furtună; se-nnoura curcanul în pene – el fugea în cerdac.
Purta rochiţă pe atunci şi se numea Puiuţu.
IV
Straiele băieţeşti îi fură întîia armură; chivăra de hârtie, întâia coroană; o vargă, întâiul sceptru; şi alungarea curcanului, întâia biruinţă.
În chipul acesta ajunse voievod al ogrăzii: ograda era el. Şi se supuneau toţi, căci colţii dulăului, care-l însoţea supus, erau pravilă temeinică şi temută.
Asemeni tuturor voievozilor, a vrut să întreacă hotarele care-i îngrădeau puterea. Astfel a ajuns la portiţă. Uliţa, străjuind în prag, l-a oprit să-l întreacă. Era prea mare pentru a se mulţumi cu ograda, dar prea mic pentru a se încumeta pe uliţă. Gata să plângă, s-a aşezat pe prag. Fără să vrea, mâinile lui au cules pietricele de pe jos, risipindu-le, ciocnindu-le, ascultându-le: erau şăgile şoptite lui de buzele uliţii. Şi el a uitat plânsul, şi a râs, şi s-a jucat zile de-a rândul cu buna şi bătrâna uliţă.
Era prietenul ei răsfăţat. Ea îi făcea mingi minunate, pe care doar le privea şi săreau: vrăbii. Ea îi înălţa zmeie mititele, felurit colorate, care zburau fără vânt şi se cârmuiau fără sfoară: fluturi.
Ea îi dăruia mătănii de os întortocheat, care se înşirau singure: melci.
Ea mânuind mâini nevăzute, le juca umbrele prin văzduh ca pe un zid: ciori.
Ea îi zugrăvea, cu cridă, pe acoperişurile caselor, sate pentru păpuşi: hulubi.
*
Era într-un început de april, într-o dimineaţă din acelea care împrejmuiesc pământul, ca un nimb vioriu – capul unui sfânt copil.
Uliţa se îmbrăcase cu soare. Copilul şedea în braţele ei.
Îi râdeau ochii, îi râdeau buzele, îi zburda inima în piept ca un buratec pe iarbă. Uliţa îl învăţase să privească primăvara. Ştia acum că primăvara e o duminică a pământului şi că florile pomilor sunt drăgălaşe ca surâsul… ca surâsul unui copilaş din leagăn; căzute de pe crengi, ele tot râd.