A sosit !

Cine-a sosit?
Noi pe nimeni n-am poftit !

Toamna, iat-o !
E aici !

N-o vedem !
Nu ştim ce zici !

Bine,-atunci cine-a lăsat
coji de nuci în vârf
de pat ?

Sau, în prag,
plini de noroi,
pantofiorii cei mai noi ?

Iar umbrela de ce-n soare
de trei zile şi-o culoare
stă,
să-mi spuneţi,
vreau să ştiu !

Fi’ndcă s-a făcut târziu !

Şi suntem copii cuminţi !

Şi-am dus singuri înapoi
vara,-acasă,
la părinţi !

De mult se vorbea,
Se tot auzea
Că are să fie
Mare bătălie
Şi că-n Bucureşti,
Au de gând să vie
Oştile ruseşti,
Căci de-aici se poate
Laolaltă toate
Lesne să păşească
În ţara turcească.

Vreme a trecut,
Şi nu s-a văzut
Un muscal măcar;

Toţi îi aşteptau
Însă în zadar:
Ruşii nu soseau.
Trecu ce trecu
Şi cam începu
A se arăta
Pe ici pe colea,
Câte-un ofiţer
Singur şi stingher —
Când se pomeni
Lumea într-o zi
(Mai alaltăieri)
Că sosesc aci
Mii de ofiţeri:
Să calci unde vrei
Te-mpiedici de ei.
Tot muscali de soi
Gata de război,
Care toţi fireşte
Vorbesc muscăleşte,
Şi care au vestit
Cum că negreşit
Peste prea puţin
Toţi muscalii vin.

Vestea zboară iute,
În zece minute
S-a dat sfoară-n ţară,
Că va să sosească
La şosea afară
Oastea muscălească…
Şi iată-n sfârşit
Că a şi sosit!

La zi-ntâi de Mai
A pornit alai,
Gloată peste gloată
Merge lumea toată,
Claie pe grămadă,
Pe muscali să vadă.

Astăzi, ştiu că are
Tramvaiul cătare.
Dinjos de Teatru
Urcă şi coboară,
De par-că-i la moară,
Câte trei şi patru
Ba şi cinci vagoane
Pline de cocoane,
Umflate, gătite
Şi sulemenite.
Iar pe tramvai sus
Grămadă s-au pus
Sumă de monşeri
Amploiţi, becheri,
Tot galant gătiţi,
După cum îi ştiţi.

Mahalale-ntregi
— Zdraveni şi betegi —
Tineri şi bătrâni,
Calfe şi stăpâni
Cu-ai lor ucenici,
Cu toţi mari şi mici;
Slujnici, jupânese
Şi negustorese;
Apoi mărginaşii
Şi meseriaşii,
Târgoveţi mulţime
Şi mitocănime
— Toţi din Capitală,
Dau cu socoteală —
Cu-ale lor femei
Încet după ei,
Au pornit cu toţi
— Să-i numeri nu poţi —
Cu prăsila lor:
Toţi să vadă vor
Oştile ruseşti
Lângă Bucureşti.

Sub cer călduros
Merg încet pe jos,
De zăduf şi soare
Sunt plini de sudoare.
Cam pe la nămiez
Or s-ajungă, crez.
Toţi din mahalale
Duc în mâini basmale
Cu fel de mâncări,
Şi pe urma lor,
Urma tuturor,
Pe două cărări
Vine-un popă beat,
Frânt şi asudat
De mult ce-a umblat
Şi pe gât a dat…

Iar pe urma lui,
Un copil mucos
— Nu se ştie-al cui —
Tare obosit
De-ai lui rătăcit,
Plânge obidos,
Şi pe nas, pe bot,
E mânjit de tot.

Toţi cu toţii dară,
La şosea afară,
S-au dus să privească
Oastea muscălească.
Căţei şi purcei
Merseră şi ei,
După cum scris este
La orice poveste.

Numa-ntr-o chilie,
Singură, pustie,
O babă rămase,
Care de ani şase
Ologită sta
În chilia sa.
Numai ea rămasă
Singură acasă
Şi în mahala
Biata se văita
Şi se tânguia:
— „Oameni buni! (striga)
Mi-aduceţi şi mie
Pomană să fie!
Măcar un cazac…
Nu de altceva
Ci numai de leac!”

Plecat-am nouă din Vaslui,
Şi cu sergentul, zece,
Şi nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioşi ca şoimul cel uşor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ş-aveam şi pene-n frunte.

Toţi dorobanţi, toţi căciulari,
Români de viţă veche,
Purtând opinci, suman, iţari
Şi cuşma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!

Din câmp, de-acasă, de la plug
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa ţară.
Aşa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună,
Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună.

Oricine-n cale ne-ntâlnea
Cântând în gura mare,
Stătea pe loc, s-ademenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacăt ne-ntreba
De mergem la vro nuntă?
Noi răspundeam în hohot: “Ba,
Zburăm la luptă cruntă!”

“Cu zile mergeţi, dragii mei,
Şi să veniţi cu zile!”
Ziceau atunci bătrâni, femei,
Şi preoţi, şi copile;
Dar cel sergent făr’ de musteţi
Răcnea: “Să n-aveţi teamă,
Românul are şapte vieţi
În pieptu-i de aramă!”

Ah! cui ar fi trecut prin gând
Ş-ar fi crezut vrodată
Că mulţi lipsi-vor în curând
Din mândra noastră ceaţă!
Priviţi! Din nouă câţi eram,
Şi cu sergentul, zece,
Rămas-am singur eu… şi am
În piept inima rece!

Crud e când intră prin stejari
Năprasnica secure,
De-abate toţi copacii mari
Din falnica pădure!
Dar vai de-a lumii neagră stea
Când moartea nemiloasă
Ca-n codru viu pătrunde-n ea
Şi când securea-i coasă!

Copii! aduceţi un ulcior
De apă de sub stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Şi jalea mea adâncă.
Ah! ochii-mi sunt plini de scântei
Şi mult cumplit mă doare
Când mă gândesc la fraţii mei,
Cu toţi pieriţi în floare.

Cobuz ciobanu-n Calafat
Cânta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
Râzând de-a bombei şuier.
Deodat-o schijă de obuz
Trăsnind… mânca-o-ar focul!
Retează capul lui Cobuz
Ş-astfel ne curmă jocul.

Trei zile-n urmă am răzbit
Prin Dunărea umflată,
Şi nu departe-am tăbărât
De Plevna blestemată.
În faţa noastră se-nălţa
A Griviţei redută,
Balaur crunt ce-ameninţa
Cu gheara-i nevăzută.

Dar şi noi încă o pândeam
Cum se pândeşte-o fiară
Şi tot chiteam şi ne gândeam
Cum să ne cadă-n gheară?
Din zori în zori şi turci şi noi
Zvârleam în aer plumbii
Cum zvârli grăunţi de păpuşoi
Ca să hrăneşti porumbii.

Şi tunuri sute bubuiau…
Se clătina pământul!
Şi mii de bombe vâjâiau
Trecând în zbor ca vântul.
Şedea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizunie.
Pe când trăgeam noi tot în gol,
El tot în carne vie…

Ţinteş era dibaci tunar,
Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducând moartea cu ele.
Dar într-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Şi bietul Ţinteş căzu mort,
Îmbrăţişându-şi tunul.

Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad
Erau în sentinele.
Fierbea văzduhul ca un iad
De bombe, de şrapnele.
În zori găsit-am pe-amândoi
Tăiaţi de iatagane,
Alăture c-un moviloi
De leşuri musulmane.

Sărmanii! bine s-au luptat
Cu litfa cea păgână
Şi chiar murind ei n-au lăsat
Să cadă-arma din mână.
Dar ce folos, ceaţa scădea!
Ş-acuma rămăsese
Cinci numai, cinci flăcăi din ea,
Şi cu sergentul, şese!…

Veni şi ziua de asalt,
Cea zi de sânge udă!
Părea tot omul mai înalt
Faţă cu moartea crudă.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zise-aste cuvinte:
“Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,
Copii, tot înainte!”

Făcând trei cruci, noi am răspuns:
“Amin! şi Doamne-ajută!”
Apoi la fugă am împuns
Spre-a turcilor redută.
Alelei! Doamne, cum zburau
Voinicii toţi cu mine!
Şi cum la şanţuri alergau
Cu scări şi cu faşine!

Iată-ne-ajunşi!… încă un pas.
“Ura!-nainte, ura!…”
Dar mulţi rămân fără de glas.
Le-nchide moartea gura!
Reduta-n noi repede-un foc
Cât nu-1 încape gândul.
Un şir întreg s-abate-n loc,
Dar altul îi ia rândul.

Burcel în şant moare zdrobind
O tidvă păgânească.
Şoimu-n redan cade răcnind:
“Moldova să trăiască!”
Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,
Se zvârcolesc în sânge;
Nici unul însă, dragi copii,
Nici unul nu se plânge.

Atunci viteazul căpitan,
Cu-o largă brazdă-n frunte,
Strigă voios: “Cine-i Curcan,
Să fie şoim de munte!”
Cu steagu-n mâini, el sprintenel
Viu suie-o scară-naltă.
Eu cu sergentul după el
Sărim delaolaltă.

Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum,
Prin mii de baionete,
Urcăm, luptăm… iată-ne-acum
Sus, sus, la parapete.
“Allah! Allah!” turcii răcnesc,
Sărind pe noi o sută.
Noi punem steagul românesc
Pe crâncena redută.

Ura! măreţ se-naltă-n vânt
Stindardul României!
Noi însă zacem la pământ,
Căzuţi pradă urgiei!
Sergentul moare şuierând
Pe turci în risipire,
Iar căpitanul admirând
Stindardu-n fâlfâire!

Şi eu, când ochii am închis,
Când mi-am luat osânda:
“Ah! pot să mor de-acum, am zis
A noastră e izbânda!”
Apoi, când iarăşi m-am trezit
Din noaptea cea amară,
Colea pe răni eu am găsit
“Virtutea militară”!…

Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept
Această mână ruptă,
Să-mi vindec rănile din piept,
Iar să mă-ntorc la luptă,
Căci nu-i mai scump nimică azi
Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Şi moartea vitejească!

Mirceşti, august 1877

Hai, vino!…
Vino mai curând, să vezi
Minunea-n care numai tu nu crezi ;
Să vezi cum cerul vesel se coboară
Şi muntele-ncruntat cum se ridică,
Să prindă cea din urmă zi de vară
Cu cel din urmă zbor de rândunică…

Hai, vino!…
Vino mai curând, s-asculţi
Nemulţumirea celor mici şi mulţi,
Că vara n-a ţinut decât trei luni,
Şi-n viaţa unui an trei luni nu sunt
Decât exact trei străchini de pământ
Cu hrană pentru nouă guri de căpcăuni!…

Hai, vino!…
Vino mai curând, să-nveţi
Secretul măscăricilor-poeţi…
Să-nveţi să mori când nu ştii să trăieşti
Şi să trăieşti abia după ce mori,
Iar după moartea ta să te-ntregeşti
Cu restul celorlalţi nemuritori!…

Hai, vino!…
Vino mai curând, să simţi
Cum sună-o ploaie din monezi cu zimţi
În punga goală-a unui biet ateu…
Şi, travestit în cel ce-ai vrut să fii,
Să-l poţi cinsti, cu-o halbă, pe bunul Dumnezeu!…

Hai, vino!…
Vino mai curând…
Nu vii?…

Ce sară-i d’aiastă sară

Domnului Doamne

Da’ îi sara de ajun
Înspre ziua de Crăciun
Când Hristos Domnul cel sfântu’
A venit pe-acest pamântu
În paiele grâului,
În florile fânului.

Afară plouă ca şi toamna şi-i urît,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atît.

În mine toate amintirile te-aşteaptă,
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.

Ca-ntr-un copil ce-a adormit plîngînd,
În mine nu mai este nici un gînd.

Vreau să trăiesc şi-mi cad din mînă cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.

Mîna ce mi-a-mprăştiat părul şi gîndurile
Îmi amestecă pe carte toate rîndurile.

Rămîn uităndu-mă pe geam ca după tine,
Şi tot aştept pe cineva şi nu mai vine.

Auzit-am, auzit
Că s-a născut Domnul sfânt
În ieslea boilor
În turişul oilor

În paiele grâului,
În ogrinjii fânului,
Şi la apa lui Iordan
Tot pe drum de măghiran

Acolo s-a botezat
De Ioan cel preacurat,
Frumos nume i-au aflat,
Isus Hristos împărat.

* România este o ţară plină de câmpii, munţi, ape, cântece, istorie şi graniţe.

* Basarabia este un copil înfăşurat în sârmă ghimpată.

* Dacă n-ar fi iubirea, m-aş teme de viaţă.

* Sunt ochii mării fromoşi, dar mergem după apă la izvor.

* Patria este ca un copil: dacă uiţi de ea, poate să plece de acasă.

* Nici copilul nu plânge când de pâine se frige.

* “Acesta e Soarele”, spunem copiilor, şi nimeni nu întreabă: “De ce?”

* Nu mi-aţi spars cerul din fereastră odată cu geamul.

* Răbdarea îndelungată de preschimbă în lene.

* S-ar putea crede că întreaga natură a ostenit la zidirea Limbii Române.

* Cuvintele româneşti în Basarabia se preschimbaseră într-o vreme într-un fel de ocou a cuvintelor româneşti din Taţă – acestea strigau întregi şi frumoase către noi, iar ecoul cel gol le întorcea înjumătăţindu-le urât.

* Cât caracter, atâta ţară.

* Singurul lucru pe care nu-l poate face românul este s-o pârască pe Moartea Vieţii.

* Românul dezmiardă şi drăgălăşeşte până şi pe diavol – l-a numit Michiduţă – crezând că astfel îl păcăleşte şi-l îmbunează. Pe dracu!

* Poţi iubi până la Dumnezeu, dar este cu neputinţă să şi gândeşti până la El.

* Doi sunt cei care pot muri de plăcere, scărpinaţi: porcul şi graniţa de pe Prut.

* Românul e ruşinos, dar uneori poate lua de cumătru şi pe Dumnezeu.

* Eu n-am trecut Prutul – l-am sărit.

* Chiar dacă nu ar exista Dumnezeu, oricum, nu omul a creat Universul.

* Moldovenii care au fost cuminţi, când mor, merg la Moscova. (O parafrază.)

* Românul îşi cheltuieşte viaţa dovedindu-şi dreptatea.

* Nu m-ar cuprinde mirarea dacă două morminte române s-ar certa într-o zi între ele, mira-m-aş dacă s-ar împăca.

* Câtă limbă română a rămas în Basarabia, ar putea s-o înveţe uşor şi rusul.

* Durerea nu este un stil artistic.

* Românul nici pe al său pământ nu a umblat destul, nu că să calce moşia altora.

* Degeaba a venit libertatea dacă fraţii nu se cunosc între ei.

* Mi-ar fi ruşine să întreb pe maică-mea dacă-i româncă sau nu.

De-ai şti, iubite, cât de mult
Mi-i dor ca glasul tău s-ascult,
Ai veni pe-aripi de vânt
Şi mi-ai spune un cuvânt.

Vorba fie rea sau bună,
Am vorbi-o împreună,
M-ai vedea, eu te-aş privi,
Vorbele s-ar înmulţi.

Tu mi-ai spune una mie,
Eu ţi-aş spune multe ţie
Făr-de rost şi chibzuire,
Însă toate de iubire.

Vino dar pe-aripi de vânt,
Vin de-mi spune un cuvânt,
Că mi-i dor atât de mult
Glasul tău să-l mai ascult.