Izvor de apă vie
Autor : George CoşbucCând Prier-alb, feciorul lui Tulnic Împărat,
Din casa părinţască la taberi a plecat.
În alte lumi, să caute pierduta lui drăguţă,
A dat lui Prier-negru atunci o năfrămuţă
Şi-a zis: În toată ziua poţi şti de soarta mea!
Priveşte-mi năfrămuţa, şi tu când vei vede
Pe mijlocul ei dungă de sânge, dungă lată,
Să ştii, iubite Prier, că-s mort! şi zilnic cată
Năframa-i Prier-negru, iar când a opta zi
De sânge lata dungă pe mijloc o zări,
E mort! a zis şi-n clipă a-ncălecat feciorul.
Pe Vânteş, cal sălbatic, să-şi caute frăţiorul.
Găsindu-l într-o silhă de fagi, în stan schimbat,
La sfânta Luni se duce şi sfânta Luni i-a dat
Învăţ, să ude stanul cu stropi de apă-vie…
Aşa spun din poveste bătrânii. Din vecie
Aşa le-a rămas rostul în basme şi poveşti
Că mulţi viteji năzdrăveni şi fii împărăteşti
Cătau ori cu tovarăşi iubiţi ori numai sânguri
Izvorul de apă-vie. şi spun că era-n crânguri
Acel izvor, în codrii vechi fără de cărări,
Şi-un monstru sta la pază, bălaur ce pe nări
Şi gură vărsa flăcări, de foc avea plămânii.
Iar dacă vrei legenda, frumos o spun bătrânii,
Cum palidul bălaur ajunse păzitor
Pădurii, cum izvorul ajunse-a fi izvor
De leac. Legenda asta eu vreau să ţi-o spun ţie,
Să vezi, ce mândru-i rostul din basm cu apă-vie!
Pe vremea când bălauri şi sarbede-arătări
Aveau culcuş în peşteri de munţi şi pe sub mări
De gheaţă trăiau monştrii cu forme fioroase,
Când zmei sălbatici, spaima copilelor frumoase,
Cereau în largi palute molatic adăpost:
P-acele vremuri, basmul vorbeşte, cum c-a fost
Un crai cu nume mare, dar crunt acela nume,
Cum n-aveau crunt atâta toţi monştrii de pe lume!
Tiran detot, cu moartea mai mult era dedat
Ca vârful gol de munte cu cer înnegurat,
Şi orb în judecată, sălbatic în mânie;
Ziceau oamenii ţării că nu-i creat din glie.
Şi n-are suflet, n-are nici inimă, că-n loc
De inimă el poartă un foc, demonic foc,
Ce-l arde şi-l zdrobeşte şi-n veci nu-l poate stânge,
Decât numai beţia de lacrimi şi de sânge!
Crai-Sânger! Toată lumea Crai-Sânger l-a numit.
Tot omul, care-o dată pe Sânger l-a zărit,
Cădea-n lingori şi friguri, sâlhui trăia cu anii,
Iar dacă scăpa teafăr, trei luni făcea mătanii,
Căci Sânger numai sângiuri prin lume răsădea;
El nu iubea pe nimeni şi nimeni nu-l iubea.
Mereu încreţea gene, cătând la spăzi tăişul,
Cu toată lumea largă sta Sânger de-a poncişul,
Chiar soră, fraţi şi doamnă, părinţii i-au fugit
De groaza lui pe lume. Căci nu s-a pomenit
Alt om ca el; nici fiară n-a fost aşa ca dânsul,
Căci el a fost Crai-Sânger ce n-a cunoscut plânsul.
Ci spun că Sânger, totuşi, iubiri mai cunoştea,
Căci el avea o fată, pe Lina, şi-o iubea
Cu patimă. Dar Lina de fel n-a fost ca Sânger:
Frumoasă era, blândă, cu sufletul de înger.
Şi n-a fost decât roabă! Căci Sânger a zidit
Un turn cu temelia din piatră de granit,
Cu porţi de aur gemeni, şi-n turn a pus pe Lina:
Ea n-avea nici un umblet afară din grădina
Tătâne-său, nici oameni la dânsa nu s-au dus,
Căci dusul era moarte. şi crudul crai a pus
În preabătul grădinii pândaş, iară pândaşul
Nici somn n-avea, nici pace, căci Sânger, pătimaşul,
A prins de la o vreme pe-argat a-l bănui,
A prins apoi a-l bate, mereu a-l chinui,
Să-i spună ce om are cărări de turn aproape?
Şi spun că, mai la capăt argatul, ca să scape
De-atâta bănuire, i-a spus neadevăr,
Că-n toată noaptea vine la fată Calapăr.
Şi-atunci, cum a fost Sânger om negru de furtună,
Om care-şi făcea lege din cea mai grea minciună,
Roşi până la creştet şi, negru de turbat,
A-nfipt recele paloş în palidul argat,
Sfărmându-l bucăţele cu spada şi toporul.
Aşa! Pe rând cu toate! Să prind acum feciorul!
A zis, şi-a dat poruncă, şi servii dinadins
Umblau din casă-n casă, pe Calapăr l-au prins
Şi l-au tăiat din spade şi l-au străpuns cu suliţi
Şi l-au legat de coama fugarilor, pe uliţi
Trăgându-i mişeleşte cadavrul ţăndurit,
Pân oasele pe drumuri de-arbust s-au fărimit.
Căci astfel era Sânger; spun basmele de dânsul,
Că-n toată-a lui viaţă el n-a cunoscut plânsul!
De-atunci s-a trezit lumea în alt amar de munci.În preabătul grădinii lui Sânger-Crai de-atunci
La pază n-a stat nimeni, dar servi au stat la pază
Prin tot cuprinsul ţării, să prinză şi să vază
Feciori vorbind cu fete; cum basmele ne spun
Nici nu ştia ce face Crai-Sânger de nebun!
Şi, cât a fost crăimea de-ntinsă şi de lată
N-a mai rămas un singur fecior, măcar o fată
N-a mai rămas, căci servii, nebuni într-adevăr,
În tot feciorul ţării vedeau un Calapăr
Şi-n orişicare fată, de crime-aveau oglindă,
Acesta le-a fost numai tot dreptul, ca să-i prindă.
Apoi a dat Crai-Sânger porunci, de-au năruit
Întregul turn, cu zidul din piatră de grănit,
A spart chilii frumoase şi-a rupt porţile gemeni,
Făcând zidirea toată pământului asemeni.
Şi-n loc de turn, acolo el a durat prinsori;
A pus la lucruri grele pe fete şi feciori,
Siliţi au fost să lucre, muncind din greu cu anii,
Şireag întins de temniţi, tot pentru ei, sărmanii!
Iar Linei, ca la fete, cari poartă într-ascuns
Amoruri criminale, tiranul crai i-a tuns
Cosiţele, ca astfel mai tare să o doară,
Dând semne biata fată că nu-i mai mult fecioară
Şi-aşa batjocorind-o, cum n-a putut mai laş,
Tiranul a purtat-o de-a lungul prin oraş
Cu zgomote şi chiot de-o lume păgânească!
Dar n-a ucis-o craiul, ci, ca să-i amărească
Mai greu sfârşitul vieţii, la servi porunci a dat
S-o ducă-n silhe negre, s-o piardă-n codru lat,
Căci astfel era Sânger; mai monstru decât dânsul
N-a fost vrun om; pe lume, el n-a cunoscut plânsul.
Trei zile lungi în codru noptatic s-a luptat
Cu temere şi tremur copila. I-au legat
Picioarele cu lanţuri, să nu-şi strămute locul;
Zăcea pe glii, aprinsă de sete, cum e focul;
De-aprins, căci setea numai, grea sete ucidea
Pe fata lui Crai-Sânger. şi biata, cum plângea
Vărsând din ochi albaştri de lacrimi mari o vale,
Veni pe gând să beie din lacrimile sale,
Şi-a zis cu gemet aspru: Vai, Doamne, văd că-i scris,
Să mor cum nu mai moare alt om! Căci arse mi-s
De largi văpăi plămânii şi buzele-mi albastre!
Să fiu de-acuma hrană pădurilor sihastre
Şi vremurilor grele! Să n-am eu nici sălaş,
Nici preoţi; numai lupii, de sângiuri pătimaşi,
Să-mi sfârtece cadavrul, şi corbii duşi de vânturi
Să-mpartă-a mele oase pe-o mie de pământuri!
Oh, Doamne! Tu eşti mare, eşti bun şi-ndurător,
Oh, nu mă lăsa-n umbra pădurilor să mor,
De fiare sfâşiată. şi plânge; precum plânge,
Pe pălmi adună lacrimi şi ca-n pahar le strânge
Mai multe, tot mai multe; al ochilor potop
Se varsă nebunatic în stropi, dar nici un strop
Nu pierde cărăruşa spre pălmile vecine.
Când palmele-mbinate de lacrămi au fost pline,
Copila blând se-ndoaie, din greu a suspinat,
Apoi bău din lacrimi. De-abia i-a lunecat
În piept ultimul picur, de-abia se prăvăleşte
Cel strop rămas pe palmă, când Lina şi simţeşte,
Că lumea ei se-ntoarce, că genele-i s-ating:
Pe palidele-obrazuri lini picuri se preling,
Pe frunte-i cade bură; din braţe-i curg şiroaie,
Şi pieptul rourează, din păr îi cade ploaie
Şi hainele-i se-ngreun, tot trupul e părău,
Căci membrele sub apă topindu-se mereu
Fac trupul să tot scadă în şipot, în păraie;
Şi-n două, trei clipite, copila cea bălaie
Rămase numai urmă de-un limpede izvor
Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor.
Un şopot lin, ce pare că spune tot de dânsul,
De Sânger-Crai, tiranul, ce n-a cunoscut plânsul.
Dar Sânger-Crai, tiranul, din ce era nebun
Mai mult înnebunise. Aşa vorbesc şi spun
Poveştile, că-n urmă mustrarea conştiinţii
S-a prins de el; sălbatic crişca din dinţi, cât dinţii
Sudori storceau de sânge, dar nu-i părea lui rău
De-atâtea mari ucideri, de-ntreg trecutul său,
Ci numai pentru fată simţea mustrare dânsul,
Dar nu plângea, că-n viaţă el n-a ştiut ce-i plânsul.
Şi, ca să-şi amăgească mustrările din piept,
El a chemat la curte pe cel mai înţelept
Din câţi ştiau să-ţi afle pe stele soartea toată
Şi-acela, prin văzduhuri trecându-şi ochii roată,
Prin zece nopţi de-a rândul mari taine le-a pătruns
Şi-n urmă lui Crai-Sânger aşa i-a dat răspuns:
O, stea văd eu pe ceruri, cu semne de repaos…
În pieptu-ţi furtunatic lipseşte-un larg adaos
De linişte şi pace, Crai-Sânger! şi din stea
Citesc acel adaos. Când nu vei mai avea
În tot cuprinsul ţării nici măcar o săgeată,
Când orice fel de armă prin ţara ta cea lată
Nu va mai fi nici paloş, nici spadă şi topor;
Când liber va fi-n drumuri oricare călător
Şi nu se va mai teme de nopţi şi căi înguste,
Când zece sărindare şi zece sărăcuste
Plini-vei pentru Lina: scăpat vei fi atunci
De chinul tău, o parte tu pierde-vei din munci!
Atâta-i tot; fă toate, Crai-Sânger, bagă seamă
Şi fă; când vei fi gata, atuncea tu mă cheamă
De nou, să cat voinţa puterilor de sus.
Aşa i-a zis. Iar Sânger pe cugete s-a pus,
Şi nu-i venea să facă, la cruci de drum sta dânsul,
Căci Sânger era craiul ce n-a ştiut ce-i plânsul.
Dar a făcut el totuşi. Din fiece palat
Şi fiece colibă a pus de-au adunat
Săgeţi şi lănci şi suliţi şi spăzi înveninate
Şi paloşe, topoare de-oţel, şi le-au pus toate
Pe zece mii de care, la fiecare car
Părechi tot câte patru de bivoli înjugar
Şi, două luni de-a rândul mergând, în depărtare
Le-au dus la mări afunde şi le-au zvârlit în mare.
Apoi au prins să sune mari clopote întins
Şi jalnic, prin biserici pii preoţi au aprins
Făcliile de ceară din sfeşnice-aurite,
Din turn răsuna toaca, prin tinzi împodobite
Treceau în rând cădelniţi cu fumul lor domol,
Iar sfânta rugăciune curgea de la pristol:
Erau pentru copila lui Sânger sărindare.
A dat apoi drum liber drumaşilor, cărare
La toţi din tot cuprinsul hotarelor a dat
Şi-n urmă pe ceteţul de stele l-a chemat.
Acela, dac-aude, că simte încă grele
Mustrări în suflet Sânger, de nou privi la stele,
Şi, plin de murmur aspru, clătind mereu din cap,
A zis: Stăpâne! Iartă, dar nu pot să te scap
De chinul tău sălbatic, pe câtă vreme-n ţară
Mai este încă-un paloş! Când servii tăi legară
Pe Lina şi-o duser-în codru, au pierdut
Un paloş ei pe cale. Ci nu-mi e cunoscut,
În ce loc e; dar pleacă, stăpâne, însuţi pleacă
Şi caută-acela paloş şi dă porunci să-l facă
Bucăţi, a lui cenuşă s-o volbure pe vânt,
Aşa să-ţi piară chinul, cum piere pe pământ
Cenuşa-nvolburată! La paloş dar! printr-însul
Un leac vei afla, doamne, şi-acela leac e: plânsul!
În zori de zi Crai-Sânger spre crânguri a plecat
Să caute paloş. Chinul atât a măcinat
Puterile-i cât sarbed d-abia-şi trăgăna traiul,
Aşa de mult slăbise în scurtă vreme craiul.
Din zori de zi, pe drumul îngust a mers mereu,
Prin silhe mari, cu ochii bătând suişul greu
Al codrilor sălbatici, pe căi şi sub căruntul
Desimilor un paloş căutând cu de-amănuntul.
Şi, cum păşea cu silă, el tot părea scăldat,
Şi-n alb de ochi un purpur de sânge-i s-a lăsat
Şi-un purpur de stropi roşii s-a pus pe-a sale gingini,
Iar faţa lui primise color ca de funingini:
Un monstru părea, fiară, un tip întunecos,
Cum nu-i pe lumea noastră nimica mai hâdos!
Mergând aşa, pe vremea când soarele se-ngână
Cu noaptea, a dat Sânger cu ochii de-o fântână
Şi, căci i-au ars plămânii de sete, a băut
Din apele curate, ci Doamne! n-a ştiut,
Că bea schimbate lacrimi a Linei şi bea sânge
Din fată-sa, şi iată! El bea şi-ncepe-a plânge!
El, crudul şi tiranul, ce-atâtea vieţi a stâns
Şi-a fost născut pe lume să nu cunoască plâns
Şi milă, el acuma în ochii săi simţeşte
Potop întreg, sub plângeri gândeai că se topeşte;
Atât era de gemet înfrânt şi abătut,
Că orice om atuncea, de cumva-ar fi văzut
Pe crai, putea să joare, că nu-i acela dânsul
Nu el e Sânger, craiul ce n-a cunoscut plânsul!
Oh! N-avea ce să caute mai mult în codru des
Pierdutul paloş! Craiul atunci a înţeles
De prima oară-n viaţă, că-n plânset sta balsamul
Durerii, şi de-aceea tiran lucră tiranul,
Căci nu cunoaşte lacrimi: iar cei care nu plâng
Sunt tot acelaşi suflet cu fiarele din crâng!
Atunci de prima oară, cu sfântă limpezime,
În ochi i se desfăşur întregile lui crime:
El vede morţi cari zbiară şi braţe reci întind;
Feciori ucişi se-nalţă şi-l blastămă murind,
Iar dintre ei mai palid şi plin de răni s-arată
Acel ucis pe uliţi de cai sumeţi; o ceată
De mame vin, cu pruncii străpunşi pe sânul drag;
Şi fete vin şiraguri, ci-n ultimul şirag
Mai mult răzbunătoare şi cruntă dintre fete
Apare-n trup cu lanţuri, un cap orfan de plete,
Şi Doamne! Craiu-nchide cu groază ochii săi;
Cunoaşte ce nemernic a fost şi, de văpăi
Cuprins, mai tare plânge şi-l arde-n suflet vina,
Când ştie că izvorul e Lina! şi pe Lina
Ar vrea s-o mai cuprindă, s-o strângă-n al său braţ
Şi-atunci, ca niciodată, din ochii lăcrimaţi
Încep a pocni flăcări, pe nări şi de pe gură
Şiroi curgea de pară, scântei o mie cură
Din barba lui, şi dinţii de jar i se prefac,
Se-ntind ale lui membre, cu solzi i se îmbrac
Şi gheare-i cresc la mâini şi la picioare gheare,
Limbi mari acum învârte şi colţi are de fiare!
Crud monstru între oameni, pedepse l-au ajuns
Şi-acela tip sălbatec a fost numai răspuns
Pornirii lui de monstru! Sa-l ştie toţi, ca dânsul
A fost un crai sălbatic, ce n-a cunoscut plânsul!
A fost demult odată, spun oameni, un izvor
Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor;
Şi spun că toţi vitejii cercau acele ape,
Căci cine bea din ele oricând putea să scape
Din orice rău: bătrânii pe loc întinereau,
Bolnavii totdeauna se însănătoşeau,
Durerea trecea-n visuri, plânsoarea-n bucurie
Şi moartea trecea-n viaţă, căci apa era vie.
Mai spun că sta bălaur acolo şi păzea
Mereu acele ape, şi nimeni nu-l putea
Cu braţul său învinge, cu arma omenească
Era preste putinţă vrun om să-l biruiască,
Ci numai cu mătanii şi sfinte rugăciuni
Şi numai cu-ajutorul şi sfatul sfintei Luni…
Azi nu mai ştie nimeni de-acel izvor; se pare
Că-i sec detot: şi totuşi, în piept tot omul are
Acel izvor, de cumva voieşte a-l avea:
E lacrima! Căci poartă un cer întreg în ea,
Şi-n ea stau toate-acele puteri mari ale firii:
Izvoarele credinţei, nădejdii şi-al iubirii!(Aprilie 1886)