Despre mrejele pescarilor.

Era supărată, şi tristă tare era.
Si cum sta pe mal, ascultând în triluri voiase
învolburatele ape mănoase,
din jocul de lumină cel cu iubire făcut,
o picatură de rouă pe inima ei a căzut .
-Tu eşti regina peştilor, cei pescuiţi?
A intrebat Roua celor iubiţi.
– Da Tată Ceresc!
– Vino să te pescuiesc!
– Tată Ceresc, sunt pescuită de Iubirea iubită!
– Vino atunci să pescuim împreună
unde lumea toată s-adună…
Iţi dau năvoadele mele să pescuieşti în toamnă cu ele.
Iar cel ce crede pe hulitori
în bună măsură va fi asemenea lor.
Minciuna crezând de Adevăr te desparţi
şi plata este pentru măsură,
căci fiecare pescar plasa sa are,
din fir de lumină,
ori din întunerec ce doare…
Cât despre Dreptate altă cale nu este
decât ori să o vinzi
ori să mori pentru ea,
şi după faptă-i şi răsplata ta!
Ea este una în sine, şi una-i ceea ce este!
Se face scară de rouă pentru piciorul cel bun
şi piatră, grea de încercare, pentru hulitorul nebun.
Ea aşa este şi aşa fii-va mereu…
Poţi muri de tot laş, ori trăi ca un leu.
Calea cea dreaptă una doar este,
să mori din Iubire e o veche poveste…
Dar cele iubite trăiesc împreună!
De-s bune ori rele în cerc separat se adună.
Si fiecare alege ceea ce vrea,
cerc de lumină ori noaptea cea grea…
Vino de pescuieşte, cu pace şi nea!

Un trandafir pe clape de pian
Bacovian rămas fără iubire
Zadarnic vrei în cântec să îl ai
Când ţi se ia sărutul din privire

Drum bătucit alături de cărare
Printre morminte proaspete de vară
De ce îmi strigi pe unde trec sfârşitul,
Nu e destul că-l port în ochii mari de seară?

Ai durat prin aer punte
Din fâşii de foc: te-ai dus
Tot mai sus şi tot mai sus
Stai acum pe-un vârf de munte
Şi-ţi întorci senina frunte
Spre apus.

Roşii, ca o lună nouă
Ai tu hainele subţiri,
Lungi şi fără-mpodobiri.
Iar pe tâmplele-amândouă
Porţi, strălucitori de rouă,
Trandafiri.

Ochii-i ţii la soare ţintă,
Şi cu ochii tu-l desmierzi:
E flăcău şi-acum îl pierzi,
Şi ţi-e drag, şi stai ca frântă …
El s-a dus, şi jalnic cântă
Codrii verzi.

Umed aer te-mpresoară
Şi-n durerea ta atunci
Rupi cununa şi-o arunci:
Roşii flori prin aer zboară
Desfoiate, ca să moară
Jos prin lunci.

Plângi acum. Te-a-nvins iubirea!
Albe lacrimi cad pe flori
Şi pe frunze, când scobori
Plânsă către văi privirea.
Şi-o să plângă toată firea
Până-n zori.

Te-a cuprins necaz deodată
Şi din ochi cu ciudă strângi,
Parc-ai vrea să rupi, să frângi
Să-ţi răzbuni, frumoaso fată
Parcă lumea-i vinovată
Că tu plângi!

De pe turn – ce-i el de vină? –
Aurul tu ni-l despoi;
De pe ape iai apoi
Ce-i argint şi ce-i lumină!
Codrii tu, de ciudă plină,
Ni-i laşi goi.

Fluturii de prin vâlcele
Tu-i ascunzi acum cu zor,
Culci în cuiburile lor
Veselele rândunele,
Şi pe uşa dragii mele
Pui zăvor.

Iar în urmă, răzbunată,
Moartea cum o simţi venind.
Cu mânie tresărind
Scuturi fruntea-ntunecată
Şi-atunci pletele-ţi, deodată
Se desprind.

Peste braţele rotunde,
Peste pieptul tău frumos,
Ca un râu întunecos
Părul ţi se varsă-n unde
Şi din creştet el te-ascunde
Până jos.

Cu mişcări nespus de line
Tu te nalţi apoi spre cer;
Văi şi lunci şi toate pier –
Neagră-n urmă-ţi Noaptea vine,
Fâlfâind din aripi pline
De mister.

Saadi, dintre roze ieşind,
Uită să-şi blesteme amanul…
Sădise pe veci Gulistanul
Şi sufletu-şi dete zâmbind.

Aflai ca şi el talismanul
Tot raiul să pot să-l cuprind.
Saadi, dintre roze ieşind,
Uită să-şi blesteme amanul.

Turbat-a în voie duşmanul.
El cupa de fiere golind
S-a dus în amurg şovăind,
Ş-a fost mai slăvit ca sultanul
Saadi, dintre roze ieşind.

Lîngă patul unde stau
Bate luna pe podele,
Nu ştiu luna bate, sau
A căzut omăt pe ele.

Fruntea mi-o ridic, privesc
Luciul zărilor deşarte;
Fruntea-mi cade şi gîndesc
Trist la ţara mea departe…

Sunt douăzeci de ani şi încă unul…
N-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii.
Să zboare toţi spre zare cum colunul
Care apoi se-ntoarce în pântecul genunii.

Dar toate astea-s fleacuri: mai presus
Eu ştiu un lucru care-i ţinta vieţii:
Să ţii un steag, destoinic, cât mai sus.
E steagul roşu-al meu şi-al dimineţii.

E steagul cui? Eu cred că e al meu,
Ori poate-al lumii, izbutind să doară,
Când din infernul inimii, mereu,
Însângerat mi-l flutur în afară.

Iar seara, când se lasă cu răcoare,
Şi cerul se întunecă-n frumos
Însângerat şi vast mai ard în zare
Înmiresmând în chip de chiparos.

cine se ascunde în spatele surâsurilor mele
cine îmi adulmecă spaimele şi tristeţile de zi cu zi
cine stă în spatele oglinzilor în care îmi privesc chipul
torturat de amintirea unui viitor imprecis
cine şi-a uitat în poemele mele neliniştile indescifrabile
şi grimasele de împrumut
cine îşi îmbracă gesturile în conturul strâmb al trupului meu
cine scrie în locul meu
cuvinte mincinoase jilave şi nerecunoscătoare
delicate şi aspre
cine trăieşte în locul meu
viaţa aceasta pe care nu o mai recunosc?

Paianjeni grasi atarna de perete
si-s halbale de praf si lacrimi pline
mari lipitori se catara pe ghete
liliecii chitaie în violine

schelete sed pe scaune si fotolii
si Stan Palanka scuipa sprit cu sange
pe mese ‘ntinse sunt lintolii
un piccol langa casa plange

guzgani adorm în baterii
si în cafele muste mor cu mia
guri fără dinti indruga poezii
pe Cale gazii-aprind faclia

apoi porneste cafeneaua touta
în ritm lent spre cimitir pe deal
prin ploi, prin ger, prin noapte si prin zloata
si Moartea’nchide usa : “Tal!”

II.

Un pahar cu lapte s’a prefacut
în foaia de hartie
pe care ingerul Malagambist
îmi dicteaza poemul acesta
din trecut
intr’o cafenea
cade nu mai exista
decât în amintirea mea;
toti clientii au plecat
la pensie, în spitale, la cimitir, la Canal
numai mesele susotesc
numai scaunele misca
urechile de plus
ca niste caini de vanatoare obositi
“Chelner, chelner”, am inceput să strig
si dintr’o data a venit
pe-o,tava purtata de alizee
cafea cu soapte.

Îmi place să te văd zâmbind…
Candoarea ta îmi place…
Privindu-te, eu mă surprind
Şi zilnic n-aflu pace !

Eu aş putea dacă-aş voi
Să fac să nască-n tine
Simţirea ce s-ar învoi
Cu patima din mine !

O simt, o ştiu, eu aş putea,
Cu braţe arzătoare,
Să-ţi fac, de-ai vrea sau de n-ai vrea,
O strânsă cingătoare !

Să tremuri subt fiori ce dorm
Sau sunt în nefiinţă
Şi-ntr-o clipire să transform
Întreaga ta fiinţă !

Dar dacă stau şi mă gândesc,
Stăpân pe ezitare,
În mine însumi hotărăsc
C-ar fi o profanare !

(Literatorul, III, 9, august 1882, p. 533.)