Buciumă toamna
Agonic – din fund –
Trec păsărele
Si tainic s-ascund.

Târâie ploaia …
Nu-i nimeni pe drum;Pe-afară de stai
Te-năbusi de fum.

Departe, pe câmp,
Cad corbii, domol;
Si răgete lungi
Ornesc din ocol.

Tălăngile, trist,
Tot sună dogi …
Si tare-i târziu,
Si n-am mai murit …

Pornind din vremuri de demult
Un glas de trâmbiţă mai sună,
Şi-aşa de drag mi-e când l-ascult
Pornind din vremuri de demult.

În al vieţii trist tumult
Şi-n dragostea-mi inoportună,
Pornind din vremuri de demult,
Un glas de trâmbiţă mai sună.

*

Apocaliptica gândire
De azi e înţeleasă mâni;
Tiranilor, ce prevestire!
Le cad topuzele din mâni!

O apă-ntreaga omenire,
Nici robi de-acu şi nici stăpâni:
Apocaliptica gândire
De azi va fi-nţeleasă mâni!

Iubind în taină am păstrat tăcere,
Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.

Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu ştie.

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi.
Copila mea cu lungi şi blonde plete?

Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârşit durerii… vin’ la sânu-mi.

Pe catafalc întinsă, de flori împresurată,
Stă albă şi frumoasă. La cap îi ard făclii.
În jurul ei s-adună mulţimea-nfiorată,
Ce-n plâns fără de lacrimi durerea şi-o arată,
Căci gurile sunt multe şi minţile-s pustii.

Ea doarme, şi pe chipu-i de sfântă luminează
Misteriosul zâmbet al liniştii de veci.
Pe lustrul frunţii joacă a geniului rază,
Şi-n maiestatea morţii ea pare că visează,
La piept ţinându-şi crucea sub degetele-i reci.

Aşa o iau pe braţe în haina-i de mireasă,
Şi-n cântece de preoţi o culcă în sicriu.
Cu tălpile-nainte încet o scot din casă.
Plângând, ai săi o cheamă. În urma ei se lasă
Pe toate-ngheţul morţii muţenie, pustiu.

Cu ochii plini de lacrimi, duiosul ei părinte
Pe migălite rânduri stă nopţi întregi plecat:
Sunt gândurile moartei, sunt urmele ei sfinte…
Ş-acum el înţelege:
Să poarte-atâta minte
Un cap aşa de tânăr, a fost de neiertat.

De cum mă simt sub ochii tăi, măreţii,
Şi patimi, şi dureri adorm deodată;
Ca cel dintîi surîs al dimineţii,
Aşa îmi simt fiinţa de curată…,

Şi-aud ca-n vis, ca-n leagănul vieţii
O muzică ce umple lumea toată:
E cîntecul ce-l auzeau odată
Pitagora seninul şi poeţii.

Deodată-mi spui ceva în stinse şoapte
Se umplu ochii mei şi-ai tăi de noapte.
Cu noi aleargă, vîjîie pămîntul.

Şi-aş vrea să mă destrame-atunci furtuna,
Să ne cufunde-n tot – să fim totuna
Cu flacăra, cu sunetul, cu vîntul…

Despre mrejele pescarilor.

Era supărată, şi tristă tare era.
Si cum sta pe mal, ascultând în triluri voiase
învolburatele ape mănoase,
din jocul de lumină cel cu iubire făcut,
o picatură de rouă pe inima ei a căzut .
-Tu eşti regina peştilor, cei pescuiţi?
A intrebat Roua celor iubiţi.
– Da Tată Ceresc!
– Vino să te pescuiesc!
– Tată Ceresc, sunt pescuită de Iubirea iubită!
– Vino atunci să pescuim împreună
unde lumea toată s-adună…
Iţi dau năvoadele mele să pescuieşti în toamnă cu ele.
Iar cel ce crede pe hulitori
în bună măsură va fi asemenea lor.
Minciuna crezând de Adevăr te desparţi
şi plata este pentru măsură,
căci fiecare pescar plasa sa are,
din fir de lumină,
ori din întunerec ce doare…
Cât despre Dreptate altă cale nu este
decât ori să o vinzi
ori să mori pentru ea,
şi după faptă-i şi răsplata ta!
Ea este una în sine, şi una-i ceea ce este!
Se face scară de rouă pentru piciorul cel bun
şi piatră, grea de încercare, pentru hulitorul nebun.
Ea aşa este şi aşa fii-va mereu…
Poţi muri de tot laş, ori trăi ca un leu.
Calea cea dreaptă una doar este,
să mori din Iubire e o veche poveste…
Dar cele iubite trăiesc împreună!
De-s bune ori rele în cerc separat se adună.
Si fiecare alege ceea ce vrea,
cerc de lumină ori noaptea cea grea…
Vino de pescuieşte, cu pace şi nea!

Un trandafir pe clape de pian
Bacovian rămas fără iubire
Zadarnic vrei în cântec să îl ai
Când ţi se ia sărutul din privire

Drum bătucit alături de cărare
Printre morminte proaspete de vară
De ce îmi strigi pe unde trec sfârşitul,
Nu e destul că-l port în ochii mari de seară?

Ai durat prin aer punte
Din fâşii de foc: te-ai dus
Tot mai sus şi tot mai sus
Stai acum pe-un vârf de munte
Şi-ţi întorci senina frunte
Spre apus.

Roşii, ca o lună nouă
Ai tu hainele subţiri,
Lungi şi fără-mpodobiri.
Iar pe tâmplele-amândouă
Porţi, strălucitori de rouă,
Trandafiri.

Ochii-i ţii la soare ţintă,
Şi cu ochii tu-l desmierzi:
E flăcău şi-acum îl pierzi,
Şi ţi-e drag, şi stai ca frântă …
El s-a dus, şi jalnic cântă
Codrii verzi.

Umed aer te-mpresoară
Şi-n durerea ta atunci
Rupi cununa şi-o arunci:
Roşii flori prin aer zboară
Desfoiate, ca să moară
Jos prin lunci.

Plângi acum. Te-a-nvins iubirea!
Albe lacrimi cad pe flori
Şi pe frunze, când scobori
Plânsă către văi privirea.
Şi-o să plângă toată firea
Până-n zori.

Te-a cuprins necaz deodată
Şi din ochi cu ciudă strângi,
Parc-ai vrea să rupi, să frângi
Să-ţi răzbuni, frumoaso fată
Parcă lumea-i vinovată
Că tu plângi!

De pe turn – ce-i el de vină? –
Aurul tu ni-l despoi;
De pe ape iai apoi
Ce-i argint şi ce-i lumină!
Codrii tu, de ciudă plină,
Ni-i laşi goi.

Fluturii de prin vâlcele
Tu-i ascunzi acum cu zor,
Culci în cuiburile lor
Veselele rândunele,
Şi pe uşa dragii mele
Pui zăvor.

Iar în urmă, răzbunată,
Moartea cum o simţi venind.
Cu mânie tresărind
Scuturi fruntea-ntunecată
Şi-atunci pletele-ţi, deodată
Se desprind.

Peste braţele rotunde,
Peste pieptul tău frumos,
Ca un râu întunecos
Părul ţi se varsă-n unde
Şi din creştet el te-ascunde
Până jos.

Cu mişcări nespus de line
Tu te nalţi apoi spre cer;
Văi şi lunci şi toate pier –
Neagră-n urmă-ţi Noaptea vine,
Fâlfâind din aripi pline
De mister.

Saadi, dintre roze ieşind,
Uită să-şi blesteme amanul…
Sădise pe veci Gulistanul
Şi sufletu-şi dete zâmbind.

Aflai ca şi el talismanul
Tot raiul să pot să-l cuprind.
Saadi, dintre roze ieşind,
Uită să-şi blesteme amanul.

Turbat-a în voie duşmanul.
El cupa de fiere golind
S-a dus în amurg şovăind,
Ş-a fost mai slăvit ca sultanul
Saadi, dintre roze ieşind.