Gândind la tine fruntea-acum mă doare.
Nu ştiu ce rost mai are-a mea viaţă
Când n-am avut o clipă de dulceaţă:
Amar etern şi visuri pieritoare!

De ce în noapte glasul tău îngheaţă!
Vedea-vor ochii-mi înc-o dată oare
Frumosul trup, ­ femeie zâmbitoare! ­
Ce mi-a fost dat să-l strâng o clipă-n braţă?

Tu, blond noroc al unui vis deşert,
Tu, visul blond unui noroc ce nu e,
De-i mai veni, să ştii că nu te iert.

Căci dorul meu mustrări o să-ţi tot spuie
Şi sărutându-te am să te cert
Cu dezmierdări cum n-am spus nimăruie.

Aseară, cineva
Mergea pe stradă în rochia ta…
M-am uitat bine, da’ nu erai tu în ea!

Aseară, cineva
Mergea pe stradă în rochia ta…
Şi lângă ea, altcineva
O ţinea de mânecă şi de bretea…
Sper pentru tine că nu erai tu în ea!

Aseară, cineva
Mergea pe stradă în rochia ta…
Letiţia,
S-anunţăm miliţia!

Nu-ţi spun nici un adio cum n-ai mai exista…
Rămâi doar coaja celei pe care-o iau cu mine…
Ţi-am supt adânc esenţa şi te-am golit de tine…
Plec numai cu splendoarea şi frumuseţea ta;
Las ochii falşi luceferi, şi iau privirea dragă,
Las buze reci de idol şi iau sărutul lor,
Uit sânii, duc căldura şi forma lor întreagă,
Fur neagra avalanşă de par când se dezleagă,
Din trup îmbrăţişarea de vrej ameţitor…
Zvârl inima stricată ce-ţi schioapătă alene,
Cu scopuri nepătrunse ţesute-n linguşiri
– Când prefăcute lacrimi, când râsete viclene-
Capcana-n chip de suflet ascunsă-n amăgiri
Cu tot ce-am strâns din tine curat, ca Prometeu
Am sa te-alcătui altfel, dar suflet iţi dau eu.

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.

Palidă şi gînditoare,
Luna iese din abisuri
Şi-n amurgul de răcoare
Pune dor şi varsă visuri.
Bolta cerului se umple
De o vrajă de lumină
Ce dă lunii înţelesuri
Din durerea vesperină.

Unde eşti şi-n care vremuri
Ai apus pe-ntotdeauna,
Tu, ce-aveai asemănare
Cu durerea şi cu luna ?
Astrul sfintei nopţi de vară
Iar revine printre vii,
Numai tu, nemîngîiato,
Pururea nu mai revii.

Curg pîraiele în cînturi,
În mirezme cad petale,
Şi suspină toată firea
După umbra gurii tale.
Că erai atît de nouă,
Zămislită într-o doară,
Încît nu poate natura
Să te-ncerce-a doua oară.

La cea casă colo-n vale [bis]

Măi Crăciune, măi

Fac fetele şezătoare

Tăte torc, tăte-nşirează
Numa’ una lăcrimează

Fata mamii di ce plângi?

Da’ cum focu’ nu m-oi plânge

M-o cerut fecior de crai
N-ai vrut mamă să mă dai

O fată la-mpărătie
Vede haine ş-avuţie

O fată la-mpărăteasă
Vede haine de mătasă

• Aducere aminte
• Aş vrea …
• Ascunsă!
• Cersetori
• Conexe
• Cum ?
• Dor
• Dulcea mea, iubire …
• E tot ce am
• Existenţă
• Fara sens
• Floarea Zapezii
• Intrebare!
• Jumatate
• La Crâşmă
• Nu!
• Omenesc
• Opus
• Plictiseala
• Umbra soarelui
• Un adevar sublim

Nu tu apa si nici foc,
Nu tu durere deloc,
Nu-i o raza de lumina,
Nu sunt nopti de luna plina.

Nu vezi ziua ce-i in noapte,
Nu sunt lucruri dar, sunt soapte.

Nu e om far’ de pacat,
Nu-i pamant far’ de calcat,
Nu e pas ce nu-i umblat,
Nu e lucru neprivit,
Nu-i cuvant neauzit,
Nu sunt ochi de nevazut,
Nu-i copil ce n-a cazut,
Nu-i sfarsit far’ de-nceput!

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”