Palidă şi gînditoare,
Luna iese din abisuri
Şi-n amurgul de răcoare
Pune dor şi varsă visuri.
Bolta cerului se umple
De o vrajă de lumină
Ce dă lunii înţelesuri
Din durerea vesperină.
Unde eşti şi-n care vremuri
Ai apus pe-ntotdeauna,
Tu, ce-aveai asemănare
Cu durerea şi cu luna ?
Astrul sfintei nopţi de vară
Iar revine printre vii,
Numai tu, nemîngîiato,
Pururea nu mai revii.
Curg pîraiele în cînturi,
În mirezme cad petale,
Şi suspină toată firea
După umbra gurii tale.
Că erai atît de nouă,
Zămislită într-o doară,
Încît nu poate natura
Să te-ncerce-a doua oară.
La cea casă colo-n vale [bis]
Măi Crăciune, măi
Fac fetele şezătoare
Tăte torc, tăte-nşirează
Numa’ una lăcrimează
Fata mamii di ce plângi?
Da’ cum focu’ nu m-oi plânge
M-o cerut fecior de crai
N-ai vrut mamă să mă dai
O fată la-mpărătie
Vede haine ş-avuţie
O fată la-mpărăteasă
Vede haine de mătasă
Nu tu apa si nici foc,
Nu tu durere deloc,
Nu-i o raza de lumina,
Nu sunt nopti de luna plina.
Nu vezi ziua ce-i in noapte,
Nu sunt lucruri dar, sunt soapte.
Nu e om far’ de pacat,
Nu-i pamant far’ de calcat,
Nu e pas ce nu-i umblat,
Nu e lucru neprivit,
Nu-i cuvant neauzit,
Nu sunt ochi de nevazut,
Nu-i copil ce n-a cazut,
Nu-i sfarsit far’ de-nceput!
Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”
Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.
Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.
Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,
Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.
Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.
Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.
Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?
Când bãtea în poartã Negustorul
plânsul mã strângea de beregatã:
“Tatã, Tatã, vinde-mã pe mine
dar nu vinde mieluseii, Tatã,
sã nu-i dai sã-i spânzure Cãlãul,
sã le taie gîtul cu custura:
sângele în clocot, sângele
sã stropeascã toatã bãtãtura…
Lasã-mi mieluseii, lasã-mi-i,
sã mã duc cu ei pe lunci hoinar…
sã nu-i dai Cãlãului sã-i vândã
ciopârtiti cu barda, la cântar…”
Câte primãveri ti-au vãzut ochii
nourati de gândurile grele…
Câti ciocoi s-au ospãtat cu carnea
mieilor copilãriei mele….
Câte primãveri am plâns pe luncã
apelor spunându-le-n zadar:
“Mi-au ucis cãlãii camarazii
si le-au vândut carnea la cântar…”
(“Chemarea cumpenelor”, 1937)
Lumina – ce bună…
Într-o odaie neagră,
obrazul transparent al unui copil
adormit pe o mână de lună.
Steaua ce zboară
din nicovala serii
lovită de un ciocan,
uşoară.
Torpila unei ciocănitori
scăpărând argint
dintr-un mesteacăn
În zori.
Aţa cu care
maşina de cusut a lunii
însăilează
sfâşiatele valuri amare.
S-a făcut întuneric,
dar ţi-am sărutat lobul urechii,
şi ţi s-a aprins trupul de aur
feeric.
În van căta-veţi ramuri de laur azi,
În van căta-veţi mândre simţiri în piept.
Toate trecură:
Viermele vremilor roade-n noi.
Căci nu-i iubire, ură d-asemeni nu-i
Şi ce rămase umbra simţirei e:
Murmura lumei
Netedă, palidă, ca şi ea.
Nu e antica furie-a lui Achile,
Nu este Nestor blândul-cuvântător.
Aprigul Ajax
Ţărână-i azi, şi nimic mai mult.
Şi unde-i Roma, doamnă a lumii-ntregi,
Şi unde-s astăzi vechii şi marii Caesari?
Tibrule galbăn,
Unde e astăzi mărirea ta?
Chiar papii mândri cu trei coroane-n cap,
Păstori de naţii cu strâmbă cârjă-n mâni,
Pulbere-s astăzi.
Pulbere sunt chiar vii fiind.
Căci nu sărută regii piciorul lor,
Căci nu se-nchină lumea la glas de sfânt.
Semnele tainei
Mute rămân şi îi fac de râs.
Chiar tronul papei azi ca o scenă e
Şi el îşi face mutrele lui plângând.
Hohotul lumei
Lumei întregi îi răspunde-atunci.
Căci nu-i s-ardice bolţile de granit,
Un Michel-Angelo nu-i să facă iar
Ziua din urmă.
Templele vechie pustie rămân.
Să-nvie pânza, Rafael astăzi nu-i.
Nu-nvie dalta-n mânile cele noi.
Moartă rămâne
Marmura grea sub ochiul mort.
În van căta-veţi ramuri de laur azi,
În van căta-veţi mândre simţiri în piept.
Toate trecură:
Viermele vremilor roade-n noi.
Eram în hotărâre de fabuli să mă las,
E grea această cale la muntele Parnas;
Dar unchiul, care strânge nepotului avere,
Ce vrea de la el cere.
Aşa un unchi al meu,
Uşoară să-i stea ţărna şi sufletul ferice,
Prin testamentul său
Mă leagă ca să public o fabulă de brice;
Plinesc a lui voinţă ca sfântă datorie.
El îmi spunea c-odată, într-o călătorie,
Stând sara la popas,
Găsi un vechi prieten, cu care a şi mas.
Ei de cu seară-n vorbe de râs, de desfătare,
Cu pace-au adormit.
A doua zi, când unchiul din somnu-i s-a trezit,
Pe scumpul său prieten văzu în altă stare.
Acesta la o masă-n oglindă se uita
Şi-aşa de greu ofta,
Că îţi venea a crede
Că-n ea pieirea-şi vede.
— Ce-ţi este, frate dragă — îi zise unchiul meu —
Au nu cumva ţi-e rău?
— Oh, nu — răspunse cela — sunt sănătos, sunt bine;
Dar e o-mprejurare mai tristă pentru mine,
Că trebuie să mă rad
Şi barba mi-e ghimpoasă ca frunza cea de brad.
— Atâta-i tot, se vede că brice ai tâmpite?
— E prea adevărat,
Eu unul mă tem, frate, de brice ascuţite.
— Apoi nu-i de mirat,
Tu însuţi îţi faci răul. Întreabă şi-ţi vor spune
Toţi cei ce se rad singuri: că tu cu brice bune
Te-ai rade mult mai lesne şi mai nevătămat
Decât cu cuţitoaie
Ce pielea ţi-o despoaie.
A unchiului idee ca să v-o lămuresc,
Rog să luaţi aminte:
Că unii se feresc
De oamenii cu minte
Şi sunt mai bucuroşi
De cei la cap cam groşi.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »