Păstorul unor oi, pe lângă turma sa
Avea un cal şi un măgar.
Din întâmplare el găseşte o harşa,
Cusută tot în fir şi în mărgăritar.
Harşaua, precum ştiu acei ce merg călare,
Se cade calului spre înfrumuseţare.
Păstorul însă-au socotit
Că calul e destul de fire-mpodobit
Şi au găsit cu cale,
Stăpân fiind pe ale sale,
Să puie pe măgar harşaua delicată.
Dar au ieşit în faptă
Că prostul de măgar, nesocotind ce poartă
Şi nedeprins a fi-mbrăcat,
Cu scumpa lui harşa în bahnă au intrat;
S-au tăvălit, s-au răcorit
Şi chiar ca un măgar de glod plin au ieşit.
Din fabulă e lămurit,
Cum că păstorul au greşit,
Iar el o da la întâmplare.
Eu însă socotesc: că calul, deşi are
Nărav de tăvălit când este asudat,
Dar nu se bagă-n glod, şi cum s-au ridicat
Îndată de pe el tot colbu-i scuturat.

În vremile trecute o jupâneasă mare
Născu un făt-frumos.
Copilul cât se poate era de sănătos;
Dar pentru ca să aibă mai bună căutare,
Cucoana două mance pe lângă dâns’ ţinea

Şi singură-l hrănea.
Cu astfel de mijloace credea pe-atunci oricare
Că pruncul va ajunge un urieş sub soare.
El însă deodată trăia mai mult sugând,
Căci mancele şi muma mi-l îndopau pe rând,
Încât după o vreme aşa îl ghiftuise,
Că copilaşul gingaş de tot se bolnăvise.
Mai-mai era să moară, dar soarta l-au scutit.
Iar într-o zi când muma de-acasă au lipsit,
Lăsând femei şi mance de cuconaş să cate,
Ca prin un farmec ele se-mprăştiară toate,
Şi, rămânând copilul în leagăn singurel,

Se răsturnă din el…
Chiu, ţipete prin casă se auzeau de-ndată.
Boierul, supărat,
Veni să vază singur pe prunc cu capul spart.
El într-o plecare pe gânduri afundat,
Rosti aşa cuvinte: “Că mance de prisos,
Oricum, şi-n orice stare, n-aduc vreun folos”.

Verişoară, fată de pension, îmbrăcată în negru, guler alb,
Te iubesc pentru că eşti simplă şi visezi
Şi eşti bună, plângi, şi rupi scrisori ce nu au înţeles
Şi îţi pare rău că eşti departe de ai tăi şi că înveţi
La Călugăriţe unde noaptea nu e cald.
Zilele ce au rămas pân’la vacanţă iar le numeri
Şi ţi-aduci aminte de-o gravură spaniolă
Unde o infantă sau ducesă de Braganza
Stă în rochia-i largă ca un fluture pe o corolă
Şi se-amuză dând mâncare la pisici şi aşteapta un cavaler
Pe covor sunt papagali şi alte animale mici
Pasări ce-au căzut din cer
Şi lungit lângă fotoliul ce-i în doliu
Jos – subţire şi vibrând – stă un ogar
Ca o blană de hermină lunecată de pe umeri.
Dânsa vrea să o ridice dar
Îşi aduce aminte şi îşi mângâie colierul de pe gât
Pentru că zăreşte cavalerul – şi atât:
Se apropie de bancă sora Beatrice sau Evelina
Profesoară de istorie sau de greacă şi latină
O, de ce trec zilele aşa de rar…
Frunzele şi florile cad ca foile din calendar;
Viaţa-i tristă, dar e totuşi o gradină!
Şi Infanta sau Ducesa de Braganza
Iar adoarme sau îşi pierde importanţa – căci tu numeri
Zilele ce-or să rămână – socotind de mâini pân’la vacanţă

Eu încep din nou scrisoarea şi îţi scriu: Ma chère cousine
Je croyais hier entendre dans ma chambre ta voix tandre et
câline.

ieşisem de la scala sufocat de stele, năclăit de stele
muşcat de păienjenii galbeni stelari
era toată bolta stea langa stea
şi stanioluri, cioburi, celuloide şi peruzea
zornăiau, pâlpâiau, era atât de scântâietoare zăpada
încat nu mai puteai să mai ştii care sunt stelele şi care e strada.
la fondul plastic, spre romană, stelele din ce în ce mai apoase,
microbi transparenti, cu protoplasmele de matase
se-mpiedicau de vitrine, se xeroxau pe capote
se ştampilau pe feţele costoboce, cumane şi vizigote,
fete fantastice de pietoni.
era întuneric plombat cu neon.
eram azuriu, ameţit.

– pardon, nu ştiţi cât e ceasul? vă rog frumos!
în jur, pustiu, case şi garduri.
palide strângeri de inima. echipament sportiv, stilouri şi ceasuri.
nelinişti, extaze, iar străzile – râme, cobre, năpârci.
cine putea să întrebe?
cine mi-a pus drugi de gheaţă pe ochi? tu eşti, bebe?
tu eşti mamă? nu, nu port ceas, nu fumez,
nu ştiu unde este strada crizantemelor.
mi-era frică, stomacul imi pătrunsese in ţeastă
dar mă luase de braţ domnişoara nevastă
şi mă freca de negri prin faţa la Hotel Dorobanţi
sub stele, sub jade, ametisturi şi brilianţi.
şi brusc am realizat: era zăpadă, zăpada frumoasa
care ne iubea cu gura tăioasă.
pe drum am vorbit, n-am vorbit, o bârfă subţire
pe când aerul se trăgea în eprubete şi în clistire
şi globuri de barbaţi se spărgeau de colţuri de stea.

am dus-o în camera mea
am pus caseta cu Bob Dylan. şi deodată, cu hainele în ruine,
mă răsturnă cu o mână în beregată
pe somieră şi pe perna rombată,
rozându-mă, dumicându-mă cu maşina de scris,
purtându-mă călare prin realitate, halucinaţie, vis,
prin adevarat! şi prin nu se poate!
prin lasă-mă, iartă-mă, tu femeie doldora de carate,
tu, fulg lângă fulg,
ţicnit-o,
dragoste…

pe pavajul de sticlă, portarul în ghete de sticla
şi motanul în labe de sticla
văzură prin roşia pâclă
şi mai târziu raportară:
– era un fel de femeie, ieşind din lift şi din scară,
părea că leşina, că suspină, că plânge
dar din zulufii uzi îi atârnau cristale de gheaţă roşii de sânge
şi lăsa un lac de sânge şi urme din cizmuliţă
– şi, mai zic eu, ar fi un amănunt agravant…
– a ieşit translucidă în înstelarea de diamant.
am urmarit-o. a luat-o prin Piaţa Romană.
apoi în sus pe lângă fodul plastic şi scala
pe lângă vitrinele încă luminate, cu pixuri, băuturi, calendare,
pe lângă vărgatele troleibuze

– dar, zise motanul, avea un ruj de cianura pe buze
şi când zâmbea, se cangrena strada…
– şi brusc zăpada începuse să ningă
peste cornişe, pe burlane, pe aleile parcurilor
pe capotele autoturismelor, pe gulerele paltoanelor
depunându-se în straturi scântâietoare
pe toţi atomii de sub stelele rotitoare.
– în fine, întrerupse motanul, ne-am întors cu faţa la zid,
căci prea impudica şi luminoasă era Moartea.

Am plecat să colindăm,
Domn, domn să-nălţăm,
Când boierii nu-s acasă,
Domn, domn să-nălţăm.

C-au plecat la vânătoare,
Să vâneze căprioare,
Căprioare n-au vânat,
Ci-au vânat un iepuraş,
Să facă din pielea lui
Vesmint frumos domnului.

ACTUL IV
(Grădina lui Trahanache, în fund grilaj cu poartă de intrare în mijloc; se vede în fund perspectiva orăşelului pe un fundal de dealuri. La dreapta în grădină, pe planul întâi şi al doilea, intrarea, cu trei trepte de piatră, în casele lui Trahanache. La stânga boschete. Mobile de grădină.)

SCENA I
Zoe şi Tipătescu
Zoe: Unde e? Unde poate să fie Caţavencu?

Tipătescu: Nu ştiu: a fugit, a murit, a intrat în pământ… (după o pauză, apropiindu-se de Zoe.) Ei? Şi pentru ce voieşti să ştii? Pentru că să te-ngrijeşti mai mult acuma? Din contra. Eu parcă nu mai am grije… Zoe, gândeşte-te: de două zile, oamenii noştri aleg pe Dandanache, pe care-l aşteptăm din minut în minut, – am ordine să-i fac o primire strălucită…

Zoe: Ei şi?

Tipătescu: Ei!… De două zile va să zică, strivesc pe Caţavencu, şi el nu e nicăiri. Unde e? Pentru ce nu s-arată?… Are scrisoarea, pentru ce nu o publică? Pentru ce a dispărut, nu ştiu, – din ce motive nu publică scrisoarea, nu-mi pasă, – destul că nu o publică… Şi-l crezi tu pe mişelul capabil să nu o publice pentru altceva, decât pentru că nu poate?

Zoe: Ce inimă! Ce judecată ai, Fănică? (cu frământare concentrată.) Dar aste două zile cum am trăit eu?… Ce strângere continuă de inimă! Ce frică! Ce tortură!… Fiecare persoană care-mi iese înainte, fiecare figură pe care o văz, fiecare mişcare ce se face în jurul meu, îmi zdrobeşte toată puterea… Fănică, ai milă de mine, o zi încă de astfel de chinuri şi nu mai pot trăi… înnebunesc… (îşi ia capul în mâini şi plânge.)

Tipătescu: Nu fi copilă, Zoe… Zoe…

Zoe: (plânsă) Tu nu înţelegi, tu nu simţi! Peste câteva minute se sfârşeşte alegerea şi se proclamă deputat al vostru Dandanache; sunt sigură… sigură… că în acelaşi moment, mişelul, care s-a ascuns şi ne pândeşte din întuneric, o să-şi împrăştie publicaţia lui infamă… ca să-şi răzbune! Ei… atunci eu?…

Tipătescu: (scoate poliţa din buzunar şi i-o arată) Nu poate… dacă face asta, e pierdut…

Zoe: Ce-mi pasă! După ce m-o pierde pe mine!… Fănică! N-aş voi să mă răzbuni, aş voi să mă scapi… Prevedeam asta… Presimţeam c-o să ajungem aici, când am văzut scandalul de alaltăieri seara la întrunire… Iată culmea nenorocirii: el nu ştie că ai plastografia lui;… el nu ştie că dacă ar veni aici să primească schimbul acestor două hârtii, ar scăpa şi el şi m-ar scăpa şi pe mine… Te-ai bizuit să joci cu Caţavencu şi te-ai amăgit, şi mi-ai jucat onoarea mea, ruşinea mea, viaţa mea, şi ai pierdut, pentru că sau el joacă mai bine ca tine, sau noi avem mai puţin noroc decât el… (se îneacă de plâns.) Ce să fac? Ce să fac?

Tipătescu: Taci! Vine cineva… şterge-te la ochi!

SCENA II
Aceiaşi – Trahanache şi Agamiţă Dandanache, venind din fund
Trahanache: (foarte politicos) Poftim, poftim, stimabile!

Tipătescu: Cine să fie?

Zoe: Un străin?…

Trahanache: (coborând) Dă-mi voie, Joiţico, să-ţi recomand pe d. Agamiţă Dandanache!

Zoe şi Tipătescu: Dandanche! (complimente.)

Trahanache: Candidatul nostru!… adică ce mai candidat! Alesul nostru.

Dandanache: (vorbeşte peltic şi sâsâit) Sărut mâna… Şi domnul? Bărbatul dumneei?

Trahanache: Nu, eu sunt bărbatul dumneei, dumneei este nevasta mea, cum am avut onoarea să vă recomand…

Dandanache: Şi d-voastră?

Trahanache: Şi eu?… Bărbatul dumneei… Eu (serios) Zaharia Trahanache, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral şi… ai puţintică răbdare… (se caută în buzunar şi scoate o cartă de vizită, pe care i-o dă lui Dandanache), sunt aicea toate comitetele…

Dandanache: Mersi!… Şi domnul?…

Trahanache: Domnul Fănică Tipătescu, prefectul nostru, amicul meu şi al familiei mele.

Dandanache: (lui Fănică) Îmi pare bine, d-le prezident! (îi dă mâna. Trahanache trece lângă Zoe.)

Tipătescu: Şi mie, onorabile, nu mai puţin… Sunt încântat… Dar cu ce ocazie pe la noi?

Dandanache: Cu ocazia aledzerii, neicusorule, cu ocazia aledzerii; stii, m-a combătut opoziţia si colo, si dincolo, si dincolo… si rămăsesem eu… care familia mea de la patuzsopt în Cameră.,.. rămăsesem mă-nţeledzi fără coledzi… si asa am venit pentru aledzere.

Zoe: (cu răutate) Nu trebuia să vă mai deranjaţi…

Dandanache: Ba încă ţe deranz, coniţa mea! Da’ stii, nu făţea să nu faţem măcar act de prezenţă…

Trahanache: Se-nţelege! Foarte bine, foarte bine! Trebuie, trebuie.

Dandanache: Da’ de deranz… destul! Închipuieste-ţi să vii pe drum cu birza ţinţi postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca… Stii, m-a zdrunţinat!… Si clopoţeii… (gest) îmi ţiuie urechile… stii asa sunt de ameţit si de obosit… nu-ţi faţi o idee, coniţa mea, (cătră Trahanache) nu-ţi faţi o idee, d-le prefect, neicusorule, (cătră Tipătescu) nu-ţi faţi o idee, d-le prezident puicusorule…

Tipătescu: Fireşte…

Zoe: Mai e vorbă…

Dandanache: Adineaori am sosit, era să trag la otel… dar birzarul… el stia de ţe viu, mi-a arătat pe d. prefect. (arată pe Trahanache.)

Zoe: (încet cătră Tipătescu, care râde) Şi încă mai râzi, Fănică.

Trahanache: Da, mă duceam pe la alegere să văz cum mergem… Nu-i vorba de mers, mergem strună… dar ştii, de obicei, ca un cap ce sunt al partidului, trebuie să fiu acolo…

Dandanache: (strângându-i mâna) Bine că te-am găsit, neicusorule, mersi. (vorbesc amândoi deoparte.)

Zoe: (cătră Fănică încet) Iată, Fănică, pentru cine mi-am pierdut eu liniştea… Şi spune drept dacă nu era mai bun Caţavencu!

Tipătescu: (scurt) E simplu, dar îl prefer, cel puţin e onest, nu e un mişel!

Trahanache: (lui Dandanache) Stimabile, eu te las aci cu amicul Fănică şi cu Joiţica… Eu trebuie să mă duc la alegere: peste o jumătate de ceas se deschide urna; trebuie să fiu acolo… D-ta n-ai nici o grijă, mergem la sigur, la noi opoziţie nu încape… suntem tari, stimabile… tari… Nu o să ai majoritate, stimabile…

Dandanache: Cum se poate? Să nu te pomeneşti cu vrun balotaz? ‘Ai?… a mai păţit-o si alţii…

Trahanache: Adică, ai puţintică răbdare, balotaj la noi?… zic: nu majoritate, unanimitate o să ai, stimabile.

Dandanache: A, asa? (cu siguranţă.) Se-nţeledze… Niţi nu se putea altfel…

Trahanache: Salutare, stimabile, salutare… La revedere Fănică… La revedere, Joiţico. (iese.)

SCENA III
Zoe, Tipătescu, Dandanache

Dandanache: Cum îţi spui, să nu m-aleg, puicusorule, nu merdzea… Eu, familia mea, de la patuzsopt… luptă, luptă si dă-i, si dă-i si luptă… si eu mă-nţeledzi tocmai acuma să remâi pe dinafară… fără coledzi!… Şi cât p-aţi, neicusorule, să nu m-aleg…

Zoe: Să nu te-alegi d-ta, cu meritele d-tale! Era peste putinţă…

Tipătescu: Peste putinţă…

Dandanache: Ei, uite asa, cu meritele mele, coniţă, vezi! Era cât p-aţi, dar stii, cât p-aţi… Întreabă-mă, neicusorule, să-ţi spui: nu vrea comitetul ţentral si paţe; ziţea că nu sunt marcant. Auzi, eu să nu fiu marcant… Am avut noroc, mare noroc am avut. Să vedeţi. Într-o seară… ţinevas – nu spui ţine… persoană însemnată… da’ becher – vine si zoacă la mine cărţi… si când pleacă îsi uită pardesiul la mine… A doua zi, voi să-l îmbrac… gândeam că-i al meu… văz că nu-i al meu; îl caut prin buzunare si dau… peste ţe te gândesti?

Tipătescu: Peste?

Dandanache: (râzând) Peste o scrisorică.

Amândoi: O scrisorică.

Dandanache: De amor…

Amândoi: (mişcaţi) O scrisorică de amor?

Dandanache: O scrisorică de amor cătră becherul meu, de la nevasta unui prietin, – nu spui ţine… persoană însemnată.

Zoe: Ei şi?

Tipătescu: Ei?

Dandanache: Ei, ţe să-ţi mai spui, puicusorule? Adu o birze, mă, băiete, degrabă… Mă sui în birze si mă duc la persoana, la becherul, – nu spui ţine – e persoană însemnată -: Găseste-mi, mă-nţeledzi, un coledzi, ori dau scrisoarea la „Răsboiul”… De colea până colea… gâri-mâr… a trebuit, coniţa mea, să ţedeze, si tranc! Depesa aiţi, neicusorule…

Zoe: (agitată treptat în măsura povestirii lui Dandanache) A! Domnule Dandanache, ai făcut rău… fapta d-tale este… să-mi dai voie să-ţi spui…

Tipătescu: (încet) Zoe! (ea urcă.)

Dandanache: Asa ei, puicusorule, c-am întors-o cu politică. Aud? Ţe era de făcut? Aminteri dacă nu-mi dedea în gând asta, nu m-aledzeam… si nu merdzea de loc, neicusorule; fă-ţi idee! Familia mea de la patuzsopt (coborând cătră public) si eu, în toate Camerele, cu toate partidele, ca rumânul imparţial… si să remâi fără coledzi!

Tipătescu: Vezi bine! (muşcându-şi buzele.) Dar nu ne-ai spus sfârşitul istoriei… scrisoarea.

Zoe: Da, scrisoarea…

Dandanache: Care scrisoare?

Tipătescu: Scrisoarea becherului…

Dandanache: Care becher?

Zoe: (nervoasă) Persoana însemnată… scrisoarea… de amor… arma d-tale politică, cu care te-ai ales…

Tipătescu: Scrisoarea pe care voiai s-o publici în „Răsboiul”, dacă nu…

Dandanache: (aducându-şi în sfârşit aminte) A da! Scrisoarea… da… am priţeput…

Zoe: Ei! Scrisoarea?

Tipătescu: Ce s-a făcut?

Dandanache: O am pusă acasă la păstrare… dar stii, la loc sigur…

Zoe: Nu i-ai înapoiat-o persoanei?

Dandanache: (cu mirare) Cum s-o înapoiez?

Tipătescu: Iată te-alegi, el şi-a ţinut cuvântul…

Zoe: Trebuie să i-o dai înapoi…

Dandanache: Cum se poate, coniţa mea, s-o dau înapoi? S-ar putea să fac asa prostie? Mai trebuie s-aldată… La un caz iar… pac! La „Răsboiul”. (coboară.)

Zoe: (cu dezgust) A! (trecând pe lângă Fănică, încet şi cu tonul lui de mai sus.) E simplu, dar e un om onest! (tare, cătră Dandanache.) D-le Dandanache, am să vă fac o rugăciune: o să rămâneţi la masă la noi… mă rog să nu povestiţi istoria cu scrisoarea becherului d-voastră…

Tipătescu: Ştiţi asupra alegătorilor, ar face poate rău efect…

Dandanache: Nu spui, neicusorule; dar dacă oi uita – aminteri, am memorie bună… dar stii, cum sunt ameţit de drum, poate să uit si să-nţep – să-mi faţeţi semn. Eu la masă o să stau ori lângă d-ta, ori lângă consoarta d-tale…

Tipătescu: Care consoarta mea?

Dandanache: Doamna.

Zoe: (aparte) A! Idiot!

Tipătescu: (impacientat) Pardon, d-le Dandanache, doamna e soţia d-lui prezident al Comitetului, domnul care v-a adus aici, (subliniază silabic) domnul Zaharia Trahanache, doamna Zoe Zaharia Trahanache… Eu sunt Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului… cu doamna sunt numai prieten…

Dandanache: (care a ascultat cu multă atenţie) Asa e, bini ziţi puicusorule… bată-vă sănătatea să vă bată… pardon… stii eu… de pe drum (serios) fă-ţi idee d-ta: ţinţi postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca, si clopoţeii… îmi ţiuie grozav…

Zoe: (aparte) Trebuie să-l duc de aici să se liniştească puţin… e ameţit rău de tot.

Tipătescu: D-le Dandanache, nu voiţi să vă odihniţi, să vă liniştiţi puţin…

Dandanache: Ba da, neicusorule… dar unde?

Zoe: Poftiţi cu mine, d-le Dandanache.

Dandanache: (dându-i braţul şi ieşin cu ea la dreapta pe scară) Stii, coniţa mea, sunt asa de ameţit… stii, trăsura… si clopoţeii… stii, îmi ţiuie grozav… grozav îmi ţiuie… (ies.)

SCENA IV

Tipătescu: (singur) Şi-l aleg pe d. Agamiţă Dandanache! Iaca pentru cine sacrific de atâta vreme liniştea mea şi a femei pe care o iubesc… Unde eşti, Caţavencule, să te vezi răzbunat! Unde eşti, să-ţi cer iertare că ţi-am preferit pe onestul d. Agamiţă, pe admirabilul, pe sublimul, pe neicusorull, pe puicusorul Dandanache… Ce lume! Ce lume! Ce lume!…

SCENA V
Tipătescu, Zoe, apoi Pristanda
Zoe: (coborând precipitat treptele) Ai auzit, Fănică? Ai auzit? Onestul tău d. Agamiţă, care reuşeşte, care triumfează, păstrează scrisoarea… Ce trebuie să facă onestul Caţavencu, care n-a reuşit, care-şi muşcă acuma mâinile, îşi mestecă turbarea şi mă ocheşte din cine ştie ce ascunzătoare? (agitată.) A! Mi-e groază să mă gândesc. Ce face Caţavencu? Unde e ascuns şarpele? De unde o să-şi arunce veninul asupra mea?

Tipătescu: Zoe! Zoe! Fii bărbată…

Zoe: (înecată) Nu mai pot, nu mai pot. Vorbele lui Dandanache mi-au luat toată puterea, mi-au frânt inima… A! Înnebunesc de frică. (îşi ascunde obrazul.)

Pristanda: (venind repede din stânga) Coană Joiţico! Coană Joiţico!…

Tipătescu: Ghiţă!

Zoe: (tresărind) Ghiţă… Ce e? Spune!

Pristanda: (oprindu-se) Coană Joiţico, voiam să…

Zoe: (fierbând) Spune, nu mă chinui! Ce e? A publicat-o? Dă-mi-o s-o văz! (foarte agitată) Dă-mi-o, s-o văz!

Tipătescu: Zoe! Eşti nebună!

Pristanda: (aparte) Curat nebună!

Zoe: Da, sunt nebună! Şi ţie trebuie să-ţi mulţumesc de asta.

Pristanda: (căutând s-o calmeze) Nu, coană Joiţico, nu e nimica, nu e nimica publicat… „Răcnetul” nici n-a apărut astăzi… După ce a fugit Caţavencu, dăscălimea s-a apucat la ceartă, s-au bătut, l-au bătut pe popa Pripici, şi nici vorbă să mai scoaţă gazeta… S-a spart partidul independent… s-a spart! (încet Zoii, trecând spre Tipătescu.) Am să vă spun ceva secret, acu numaidecât!

Tipătescu: Nu spuneam eu! Dar Caţavencu?

Pristanda: Nu l-am găsit, coane Fănică, parcă a intrat în pământ. (bătându-se repede pe frunte ca şi cum şi-ar aduce aminte de ceva.) A! Ce-am uitat! Să mă iertaţi, sărut mâna, coane Fănică… Ministrul… nu, miniştrii, toţi şapte, vă cheamă la telegraf numaidecât… de-aia vă căutam aşa de zor…

Tipătescu: La telegraf? Ce mai vor de la mine?

Pristanda: Nu ştiu, dar bate telegraful de un ceas, coane Fănică, trebuie să mergeţi.

Tipătescu: A, blestemată politică… Zoe! Zoe, curaj, mă duc…

Zoe: Du-te.

Tipătescu: Mi-ntorc îndată. (îi sărută mâna.) Zoe, fii cuminte! Nu suntem pierduţi; n-ai grijă; la revedere! (pleacă prin fund.)

Zoe: La revedere!… A!… cum pot să iubesc pe omul ăsta! (cade pe gânduri. Pristanda urmăreşte pe Tipătescu până la ieşire şi se uită după el până se depărtează.)

SCENA VI
Zoe, Pristanda

Pristanda: (după ce s-a asigurat că Tipătescu s-a depărtat, coboară degrab’) Coană Joiţico!

Zoe: (tresărind) Ai! Ghiţă! Iar m-ai speriat… Ce e? Ce vrei? Du-te! Lasă-mă-n pace!

Pristanda: Sărut mâna, coană Joiţico, nu vă supăraţi. (foarte cu binişorul.) Este cineva,… cineva, pe care-l ştiţi d-voastră bine,… aşteaptă aici… ar voi să vă vorbească… dar numai d-voastră… De-aia eu l-am trimis pe conul Fănică la telegraf, pentru ca să rămâneţi d-voastră singură… Am minţit… nu-i adevărat că-l cheamă miniştrii. Ştiu că o să mă ocărască, o să mă bată că l-am trimis la cai verzi pe păreţi, dar lasă să mă ocărască… să mă bată… Nu e mai-marele meu? Nu e stăpânul meu, de la care mănânc pâne eu şi unsprece suflete? L-am minţit, dar pentru bine d-voastră, coană Joiţico… Îl primiţi?… Da?

Zoe: (care a stat pe gânduri şi n-a ascultat tirada lui Pristanda) Pe cine să primesc?

Pristanda: Pe cine – pe cine?… Pe d. Nae Caţavencu…

Zoe: (sărind din loc) Pe Caţavencu? E aici? Unde e, Ghiţă? Să vie acu, numaidecât: mergi, adu-l iute. (e în culmea nerăbdării.)

Pristanda: Ascult! (merge în fund la stânga şi aduce pe Caţavencu.) Poftim stimabile, poftim. (îl introduce şi iese repede.)

SCENA VII
Zoe, Caţavencu
Zoe: (repezindu-se la el) D-le Caţavencu, ai voit să mă pierzi pe mine şi te-ai pierdut şi pe d-ta. La ce-ai fugit, pentru Dumnezeu! La ce-ai dispărut? Fănică are în mână o poliţă, ale cărei giruri le-ai plastografiat, ca să ridici cinci mii de lei de la societate… Ştii?

Caţavencu: Ştiu, madam, că o are, (dezolat) ştiu, dar ce e de făcut?

Zoe: Om nebun! Ţi-ai pierdut minţile? Mai întrebi ce e de făcut! Nu ştii? Să-ţi dau poliţa: scapă-mă, să te scap! Să schimbăm: dă-mi scrisoarea…

Caţavencu: (dezolat) Madam! Madam! Peste putinţă…

Zoe: Ce?

Caţavencu: Scrisoarea d-voastră…

Zoe: Ei?

Caţavencu: N-o mai am!…

Zoe: Nu se poate!…

Caţavencu: N-o mai am!…

Zoe: Minţi!

Caţavencu: Nu minţ; n-o mai am!…

Zoe: Nenorocitule! Ce ai făcut-o?

Caţavencu: Am pierdut-o!

Zoe: (dând un ţipăt şi uitându-se pierdută în toate părţile) A! De ce nu pot să te omor!

Caţavencu: Omoară-mă, madam, omoară-mă, dar nu e vina mea!

Zoe: Cum ai pierdut-o? Când ai pierdut-o? Unde ai pierdut-o?

Caţavencu: În scandalul, în bătaia de alaltăieri seara, de la întrunire, cine nu ştiu… mi-a smuls pălăria din cap… scrisoarea o aveam în căptuşeala pălăriei…

Zoe: Care va să zică, adevărat ai pierdut-o?

Caţavencu: Da!

Zoe: Mi-ai pierdut scrisoarea… şi nu ştii, nu bănuieşti pe unde poate rătăci scrisoarea mea?

Caţavencu: Nu.

Zoe: Nu?

Caţavencu: Nu…

Zoe: (desperată) A! Eşti un om pierdut!… Pierdut!… Eu poate să mai scap… căci poate să mai scap! Dar d-ta… (cu putere) d-ta eşti pierdut!… Când te-a arestat Fănică, te-am scăpat eu… acuma te arestez eu şi n-ai să scapi decât atunci când mi-oi găsi scrisoarea… pentru că poate să mai ai noroc s-o găsesc… Roagă-te la Dumnezeu s-o găsesc… A! S-a întorsc jocul, d-le Caţavencu… începe să te părăsească norocul şi să mai treacă şi-n partea noastră… A! Eşti pierdut!, Da, pierdut!… (strigând în fund.) Ghiţă! Ghiţă!

Caţavencu: Doamnă, pentru Dumnezeu! (se uită-n toate părţile.)

Zoe: Ghiţă! (cătră Caţavencu.) Nu te uita pe unde să scapi… Nu mai e scăpare: plastografii dovediţi nu mai au scăpare… s-a mântuit… Ghiţă! Ghiţă! (merge strigând în fund şi se-ntâlneşte piept în piept cu Cetăţeanul turmentat.)

SCENA VIII
Aceiaşi – Cetăţeanul turmentat cu pălăria albă a lui Caţavencu
Cetăţeanul: (intrând şi coborând foarte bine dispus) Nu e Ghiţă, eu sunt…

Zoe: Ce cauţi?

Caţavencu: (aparte) Pălăria mea!

Cetăţeanul: Pe d-voastră, coană Joiţico!

Zoe: Ce vrei cu mine?

Cetăţeanul: Ei! Uite şi d. Nae. Salutare onorabile!

Zoe: (nervoasă) Ce vrei? Spune ce vrei?

Cetăţeanul: Ce vreu eu, bine vreu. Eu am o vorbă: o mie de ani pace! (gest de impacienţă din partea femeii.) Eu, coană Joiţico, am găsit o scrisoare.

Zoe: Pe care ai lăsat-o să ţi-o fure onorabilul d. Caţavencu…

Caţavencu: (zdrobit) Doamnă!

Cetăţeanul: Las-o aiai;… am mai găsit una!…

Zoe: Ei, ce-mi pasă!

Cetăţeanul: Nu vă supăraţi, coană Joiţico, să vedeţi… nu v-am spus tot. Eu până să nu intru în politică, cum am zice, care va să zică până să nu deviu negustor şi apropritar, am fost împărţitor… la poştie… mă cunoaşte conul Zaharia!

Zoe: Ei! Ieşi odată şi lasă-mă… Ghiţă!

Cetăţeanul: Şi d-atunci, care va să zică, eu dau scrisoarea după andresă. Dacă nu găsesc andrisantul, scriu pe ea cu plaivaz: „adrisantul necunoscut”, ori „nu se află”, ori „mort”, care va să zică fiecare după cum devine… (Zoe se plimbă impacientată în fund) dar dacă găsesc andrisantul, i-o dau andrisantului… Bunioară acuma… Eu am găsit alaltăieri, în învălmăşeala de la primărie, o pălărie…

Zoe: (coborând) O pălărie?

Caţavencu: (aparte) Mizerabilul…

Cetăţeanul: O pălărie, da, asta… şi astăzi tot îndesând-o pe capul meu s-o potrivesc – că mi-era strâmtă – am vrut să-i scot căptuşeala s-o mai lărgesc… când colo în căptuşeală peste ce dau?

Zoe: O scrisoare!

Caţavencu: O scrisoare

Cetăţeanul: O scrisoare, da, domnule Nae… Nu mai mergem pe la o ţuică?…

Zoe: (foarte emoţionată) S-o vedem!

Cetăţeanul: E de la conul Fănică: andrisantul sunteţi d-voastră.

Zoe: Dă-mi-o, dă-mi-o degrabă!

Caţavencu: Sunt în adevăr pierdut!

Zoe: Degrabă, dacă o ai.

Cetăţeanul: O am, n-am pierdut-o… nu m-am mai întâlnit (sughite şi arată pe Caţavencu) cu onorabilul! (scoate scrisoarea din căptuşeala pălăriei şi i-o dă Zoii.)

Caţavencu: (aparte) A! Mizerabilul!

Zoe: (care a smucit scrisoarea) A!

Caţavencu: (încet către Cetăţeanul turmentat, care a trecut lângă el) Nenorocitule! Ţi-ai aruncat norocul în gârlă: te făceam om!

Cetăţeanul: Nu puteam… andrisantul cu domiciliul cunoscut. (arată pe Zoe.)

Zoe: (care s-a remis de prima emoţie) Domnule, domnule, eşti un om onest, eşti un om admirabil, fără pereche. Cum te cheamă, mă rog? Spune-mi… recunoştinţa mea…

Cetăţeanul: Ce trebuie să mai spui cum mă cheamă? Mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 fevruarie! Iacă un cetăţean şi eu…

Zoe: Cum să-ţi mulţumesc! Ce ceri de la mine?

Cetăţeanul: Să-mi spui d-ta, pentru cine votez. Iaca mai e un sfert de ceas şi se închide alegerea… Eu… pentru cine votez?…

Caţavencu: (cu amărăciune) Pentru d. Agamiţă Dandanache..

Zoe: (întorcându-se spre el cu o privire de dispreţ şi ameninţare) Domnule Caţavencu! Tot mai poţi vorbi? Şi încă ironic. A! Eşti tare, drept să-ţi spui…

Cetăţeanul: Coană Joiţico, adevărat?

Zoe: Da, adevărat, pentru d. Agamiţă Dandanache: da, adevărat; poate că e singurul adevăr pe care d. Caţavencu l-a spus în viaţa d-sale…

Cetăţeanul: Atunci mă duc să votez… (vrea să plece) dar cum îi zice?

Zoe: D-le Caţavencu, fii bun, scrie-i, mă rog, votul acestui onest cetăţean. (Caţavencu stă pe loc.) Te rog… (îi arată scrisoarea. Caţavencu trece la masă, scrie un buletin şi i-l dă Cetăţeanului turmentat.) Îmi dai voie? (ia buletinul.) „Agamiţă Dandanache”… Bravo, d-le Caţavencu, eşti un om de bună-credinţă…

Cetăţeanul: (luând buletinul) Mă duc, nu mai e vreme.

Zoe: (conducându-l) Te rog, să crezi, domnule, că oricând recunoştinţa mea…

Cetăţeanul: (foarte grăbit) Nu mai e vreme… se-nchide alegerea. (iese ducând sus biletul.)

(Zoe l-a condus cu multă amabilitate până la ieşire; se-ntoarce, se opreşte în fund, îşi deschide corsajul, pune scrisoarea în sân, se încheie la loc şi coboară încet şi ţintă spre Caţavencu. La fiece pas al Zoii, Caţavencu se-ndoaie de încheieturi; când ea s-a apropiat bine, se opreşte ţapăn înaintea lui; el cade în genunchi.)

SCENA IX
Zoe, Caţavencu
Caţavencu: Iartă-mă, iartă-mă…

Zoe: (râzând) Scoală-te, eşti bărbat, nu ţi-e ruşine! (cu ton aspru.) Scoală-te!

Caţavencu: (sculându-se ruşinat) Iartă-mă…

Zoe: (cu dignitate) Eşti un om rău… mi-ai dovedit-o… Eu sunt o femei bună… am să ţi-o dovedesc. Acuma sunt fericită… Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu, pentru că eşti rău; şi pentru eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu tot bună ca şi până acuma.

Caţavencu: (umilit) Madam!

Zoe: Nu tremura! Pe parola mea de onoare, eşti scăpat…

Caţavencu: Sărut mâinile… devotamentul meu…

Zoe: Cu o condiţie: după alegere, o să fie manifestaţie publică,… d-ta ai s-o conduci.

Caţavencu: (repede şi supus) O conduc…

Zoe: D-ta o să prezidezi banchetul popular din grădina Primăriei…

Caţavencu: (asemenea) Prezidez…

Zoe: O să chefuieşti cu poporul…

Caţavencu: (acelaşi joc) Chefuiesc…

Zoe: Şi o să vii aici cu toţii, să saluţi, în numele alegătorilor, pe deputatul ales şi pe prefect…

Caţavencu: Da.

Zoe: Ne-am înţeles?

Caţavencu: Da.

Zoe: Du-te şi ia loc în capul mesii; fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră!

Caţavencu: Madam, madam Trahanache, eşti un înger…

Zoe: Mulţumesc, eşti prea galant, dar du-te degrabă…

Caţavencu: Mă duc, mă duc, şi să vedeţi dacă nu v-o plăcea… Sărut mânile… sărut mânile!… (iese repede zăpăcit prin fund.)

SCENA X

Zoe: (singură) E adevărat, ori visez? (şade pe un scaun, scoate scrisoarea, o citeşte, o sărută.) Fănică! (se scoală râzând, o mai citeşte, o mai sărută de mai multe ori şi iar şade.) Fănică! (plâns nervos… după o pauză, se scoală zâmbind, se şterge la ochi şi răsuflă tare.) A!… mi-a trecut… Fănică! (suie repede scările la dreapta şi dispare.)

SCENA XI

Tipătescu: (singur) (intră repede din fund) A înnebunit Ghiţă? Mă trimite la telegraf pentru nimica… Îmi face farse? Ce însemnează… Şi Zoe… unde e Zoe? (se uită-n toate părţile şi iese repede în dreapta.)

SCENA XII
Trahanache şi Dandanache vin din dreapta din grădină, planul al treilea
Trahanache: A! Aici la noi, stimabile, a fost luptă crâncenă, orice s-ar zice… s-au petrecut comedii mari.

Dandanache: Taţi, frate.

Trahanache: Infamii! Închipuieşte-ţi d-ta, un caraghios, un mişel, ca să enfluanseze pe Tipătescu… pe Fănică de!… pe prefect. (Dandanache dă multă atenţie, dar pare că nu pricepe.)

Dandanache: A, da! Asa! Că nu eşti d-ta prefectul.
(Se aude din depărtare entrata unui marş.)

Trahanache: Or să-l învrăjbească cu mine şi cu familia mea… s-apucă şi face o scrisorică de amor ca din partea lui Fănică, prefectul… cătră Zoiţica, nevastă-mea, şi-i imitează slova băiatului,… ştii, să juri, nu altceva… Închipuieşte-ţi plastografie!

Dandanache: Nu mă nebuni, neicusorule! La mine a fost cazul adevărat!…

(Marşul se apropie, se aud şi urale.)

Trahanache: Cum, cazul adevărat?

Dandanache: Scrisoarea era a persoanei… da… becher.

Trahanache: Cum becher?

Dandanache: Adică necăsătorit…

Trahanache: Cine?

Dandanache: Nu spui ţine, – persoană însemnată… Când i-am pus piţorul în prag, – ori coledzi, ori „Războiul” mă-nţeledzi, – tranc! Depesa aiţi…

Trahanache: Nu-nţeleg. (aparte.) E ameţit de drum… căruţa… şi clopoţeii.

Dandanache: (aparte) E slab de tot prefectul, îi spui de două ori o istorie si tot nu priţepe…

(În toată scena aceasta şi în cea următoare, până la intrarea mulţimii, se aude marşul şi uralele treptat, din ce în ce mai aproape şi mai distinct.)

SCENA XIII
Aceiaşi – Zoe, Tipătescu
Zoe: (coborând întâi treptele, urmată de Tipătescu, veseli şi fără să vază pe cei din scenă) Şi astfel, cum ai văzut (văzând pe Trahanache şi Dandanache, schimbă tonul), d-le prefect, furtuna rea trece curând… (coborând.) D-le Dandanache, într-un moment, masa e gata…

Dandanache: Tocmai îi spuneam d-lui prefect, si dumnealui îmi spunea…

Tipătescu: D-lui prefect?

Dandanache: Da, d-lui prefect! (arată pe Trahanache, care vorbeşte lao parte cu Zoe.)

Zoe: (încet) Îţi place, nene, alesul d-voastră?

Trahanache: (încet) Deştept… dar mi se pare că e cam şiret.

Dandanache: (lui Tipătescu) Îmi spunea istoriile de aiţi de la aledzeri, cu scrisoarea, cu plastografia (mişcarea Zoii) si eu îi spuneam de cazul meu,… că la mine a fost chiar adevărat… cu becherul…

Zoe: (repezindu-se lângă el, încet) D-le Dandanache, mi-ai promis să nu mai pomeneşti de istoria asta…

Dandanache: Eu am promis? (repede) Când am promis? Cui am promis? Ţe am promis? (aducându-şi deodată aminte.) A! Da! Nu mai… nu mai…

(Uralele s-au apropiat cu desăvârşire. Lumea toată intră cu muzica.)

SCENA XIV
Aceiaşi – Farfuridi, Brânzovenescu, Caţavencu, Cetăţeanul turmentat, Ghiţă Pristanda, Ionescu, Popescu, Alegători, Cetăţeni, Public
(Brânzovenescu şi Farfuridi cu alţi alegători mai spălaţi, în costume de pretenţie privincială, intră, venind din casă, coborând pe treptele din dreapta; salutări de toată părţile. Prin fund, Caţavencu, Ghiţă poliţaiul, îmbrăcat ţivil, Cetăţeanul turmentat, Ionescu şi Popescu intră, conducând manifestaţia publică. Cei ce vin prin fund sunt toţi ameţiţi, şi mai ales Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat, care înghite şi sughite mereu. După ei vin o mulţime de cetăţeni cu ramuri verzi şi steaguri, asemenea foarte chefuiţi. Toată lumea cu borcane de băutură în mâini. – Din casă, în urma lui Farfuridi, Brânzovenescu şi a celorlalţi alegători vin feciorii cu sticle de şampanie. – Ghiţă Pristanda, îndată ce soseşte în scenă, face semn muzicei să tacă. Muzica tace. Se împart pahare de şampanie fruntaşilor. -Tipătescu, Zoe, Trahanache, Dandanache sunt în stânga.)

Farfuridi: (luând un pahar de şampanie) În sănătatea domnului Agamiţă Dandanache, alesul nostru! Să trăiască! (Urale şi muzică. Pristanda ţine cu mâna tactul uralelor. Toţi ciocnesc şi beau.)

Dandanache: (îndemnat de Zoe şi Tipătescu, trece în mijloc cu paharul în mână) În sănătatea alegătorilor… cari au probat patriotism si mi-au acordat… (nu nemereşte) asta… cum să zic de!… Zi-i pe nume de!… A! Sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, si eu ca rumânul imparţial, care va să zică… cum am ziţe… în sfârşit să trăiască! (Urale şi ciocniri.)

Trahanache: (cătră Caţavencu, care a coborât spre el şi Tipătescu) Şi aşa zi, ai? D-ai noştri, stimabile? Bravos! Mă bucur.

Caţavencu: Venerabile neică Zahario! În Împrejurări ca acestea (mişcat) micile pasiuni trebuie să dispară.

Trahanache: Ei, aici mi-ai plăcut! Bravos! Să trăieşti!

Caţavencu: În sănătatea venerabilului şi imparţialului nostru prezident, Trahanache! (Urale şi ciocniri.)

(Zoe vede pe Cetăţeanul turmentat în grămadă, ia un pahar şi merge de i-l oferă.)

Cetăţeanul: În sănătatea coanii Joiţichii! Că e (sughite) damă bună! (ciocneşte cu ea: ea-i strânge mâna din toată inima. Urale, ciocniri.)

Caţavencu: (lui Tipătescu încet) Să mă ierţi şi să mă iubeşti! (expansiv) Pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem români!… Mai mult, sau mai puţin oneşti! (Tipătescu râde.) În sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru fericirea judeţului nostru! (Urale, ciocniri.)

Trahanache: (luând un pahar şi trecând în mijloc foarte vesel) Ei, aveţi puţintică răbdare!… Nu cunosc prefect eu! Eu n-am prefect! Eu am prietin! În sănătatea lui Fănică! Să trăiască pentru fericirea prietinilor lui! (sărută pe Fănică, apoi pe Zoe. Fănică sărută mâna Zoii.)

(Urale, Dandanache între alegători, cu Farfuridi şi Brânzovenescu, le povesteşte încet, făcând gestul cu clopoţeii; la dreapta, în fund, Pristanda, Cetăţeanul turmentat, muzica şi lume. În stânga Zoe, Tipătescu, Trahanache cu alţi alegători. În mijloc Caţavencu.)

Caţavencu: (foarte ameţit, împleticindu-se-n limbă, dar tot îngrăşându-şi silabele) Fraţilor! (toţi se-ntorc şi-l ascultă.) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea, azi veselia!… Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional!

Pristanda: Curat constituţional! Muzica! Muzica!

(Muzica atacă marşul cu mult brio. Urale tunătoare. Grupurile se mişcă. Toată lumea se sărută, gravitând în jurul lui Caţavencu şi lui Dandanache, care se strâng în braţe, în mijloc. Dandanache face gestul cu clopoţeii. Zoe şi Tipătescu contemplă de la o parte mişcarea. Cortina cade repede asupra tabloului.)

(Cortina cade repede asupra tabloului)

Erau odată într-un sat doi fraţi, şi amândoi erau însuraţi. Cel mai mare era harnic, grijuliu şi chiabur, pentru că unde punea el mâna punea şi Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sărac. De multe ori fugea el de noroc şi norocul de dânsul, căci era leneş, nechitit la minte şi nechibzuit la trebi; ş-apoi mai avea şi o mulţime de copii! Nevasta acestui sărac era muncitoare şi bună la inimă, iar a celui bogat era pestriţă la maţe şi foarte zgârcită. Vorba veche: „Tot un bou ş-o belea”. Fratele cel sărac – sărac să fie de păcate!- tot avea şi el o pereche de boi, dar cole: porumbi la păr, tineri, nalţi de trup, ţepoşi la coarne, amândoi cudalbi, ţintaţi în frunte, ciolănoşi şi groşi, cum sunt mai buni de înjugat la car, de ieşit cu dânşii în lume şi de făcut treabă. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tânjală, cârceie, coasă, hreapcă, ţăpoi, greblă şi câte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. Şi când avea trebuinţă de asemene lucruri, totdeauna supăra pe alţii, iară mai ales pe frate-său, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său.

Ea zicea adeseori:

– Frate, frate, dar pita-i cu bani, bărbate.

– Apoi, dă, măi nevastă, sângele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute?

Nevasta, nemaiavând încotro, tăcea şi înghiţea noduri. Toate ca toate, dar carul său era de haimana. Nu treceau două-trei zile la mijloc, şi se trezea la uşa ei cu Dănilă, cumnatu-său, cerând să-i împrumute carul: ba să-şi aducă lemne din pădure, ba făină de la moară, ba căpiţi din ţarină, ba multe de toate.

– Măi frate, zise într-o zi cel mai mare istuilalt; mi-e lehamite de frăţia noastră!… Tu ai boi, de ce nu-ţi închipuieşti ş-un car? Al meu l-ai hârbuit de tot. Hodorog! încolo, hodorog! pe dincolo, carul se strică. Ş-apoi, ştii vorba ceea:”Dă-ţi, popă, pintenii şi bate iapa cu călcâiele”.

– Apoi, dă, frate, zise istalalt, scărpinându-se în cap, ce să fac?

– Ce să faci? Să te-nvăţ eu: boii tăi sunt mari şi frumoşi; ia-i şi-i du la iarmaroc, vinde-i şi cumpără alţii mai mici şi mai ieftini, iar cu banii rămaşi cumpără-ţi şi un car, şi iaca te-ai făcut gospodar.

– Ia, ştii că nu m-ai învăţat rău? aşa am să fac.

Zicând aceste, se duce la dânsul acasă, îşi ia boii de-o funie şi porneşte cu ei spre târg. Dar, cum am spus, omul nostru era un om de aceia căruia-i mânca câinii din traistă, şi toate trebile, câte le făcea, le făcea pe dos. Târgul era cam departe, şi iarmarocul pe sfârşite. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? (că aşa îi era porecla, pentru că atâta odor avea şi el pe lângă casă făcut de mâna lui). El tufleşte cuşma pe cap, o îndeasă pe urechi şi habar n-are: „Nici nu-i pasă de Năstasă; de Nichita, nici atâta”.

Mergând el cu Duman şi Tălăşman ai săi, tot înainte spre iarmaroc, tocmai pe când suia un deal lung şi trăgănat, alt om venea dinspre târg cu un car nou, ce şi-l cumpărase chiar atunci şi pe care îl trăgea cu mâinile singur, la vale cu proptele şi la deal cu opintele.

– Stai, prietene, zise ist cu boii, care se tot smunceau din funie, văzând troscotul cel fraged şi mândru de pe lângă drum. Stai puţin cu carul, c-am să-ţi spun ceva.

– Eu aş sta, dar nu prea vrea el să steie. Dar ce ai să-mi spui?

– Carul dumitale parcă merge singur.

– D-apoi… mai singur, nu-l vezi?

– Prietene, ştii una?

– Ştiu dacă mi-i spune.

– Hai să facem treampa; dă-mi carul, şi na-ţi boii. Nu vreau să le mai port grija în spate: ba fân, ba ocol, ba să nu-i mănânce lupii, ba de multe de toate… Oi fi eu vrednic să trag un car, mai ales dacă merge singur.

– Şuguieşti, măi omule, ori ţi-e într-adins?

– Ba nu şuguiesc, zise Dănilă.

– Apoi dar, te văd că eşti bun mehenghiu, zise cel cu carul; m-ai găsit într-un chef bun; hai, noroc să dea Dumnezeu! Să-ţi aibi parte de car, şi eu de boi!

Apoi dă carul, îşi ia boii, pleacă pe costişă într-o parte spre pădure şi se cam mai duce. Istalalt, adică Dănilă, zice în gândul său:

„Taci, că-i cu buche; l-am potcovit bine! De nu cumva s-ar răzgândi; dar parcă nu era ţigan, să întoarcă.”

Apoi îşi ia şi el carul şi porneşte tot la vale înapoi spre casă.

– Aho! car nebun, aho! Când te-oi încărca zdravăn cu saci de la moară, ori cu fân din ţarină, atunci să mergi aşa! Şi cât pe ce, cât pe ce să nu-l ia carul înainte. Dar de la o vreme valea s-a sfârşit şi s-a început un deal; când să-l suie la deal, suie-l dacă poţi!… Hârţi! încolo, scârţi! încolo, carul se da înapoi.

– Na! car mi-a trebuit, car am găsit!

Apoi cu mare greu hartoieşte carul într-o parte, îl opreşte în loc, se pune pe proţap şi se aşterne pe gânduri.

– Mă!… asta încă-i una! De-oi fi eu Dănilă Prepeleac, am prăpădit boii; iar de n-oi fi eu acela, apoi am găsit o căruţă… Ba e Prepeleac, ba nu-i el…

Când iaca un om trecea iute spre târg c-o capră de vânzare.

– Prietene, zise Dănilă, nu mi-i da capra ceea, să-ţi dau carul ista?

– Apoi… dă… capra mea nu-i de cele săritoare, şi-i bună de lapte.

– Ce mai la deal, la vale! bună, ne-bună, na-ţi carul şi dă-mi-o!

Cela nu se pune de pricină, dă capra şi ia carul. Apoi aşteaptă până vin alte care, de-l leagă dinapoia lor, şi se duce în treaba lui spre casă, lăsând pe Dănilă gură cască tot pe loc.

– Bun, zise Prepeleac. Ia, pe ist cu capra ştiu încaltea că bine l-am boit!

Ia apoi şi el capra şi porneşte iar spre târg. Dar capra tot capră; se smuncea în toate părţile, încât îi era acum lehamete de dânsa.

– De-aş ajunge mai degrabă în târg, zise Prepeleac, ca să scap de râia asta.

Şi, mergând el mai departe, iaca se întâlneşte c-un om ce venea de la târg c-o gâscă în braţe.

– Bun întâlnişul, om bun! zise Dănilă.

– Cu bine să dea Dumnezeu!

– Nu vrei să facem schimb? să-ţi dau capra asta şi să-mi dai gâsca.

– N-ai nimerit-o, că nu-i gâscă, ci-i gânsac; l-am cumpărat de sămânţă.

– Da, dă-mi-l, dă-mi-l! că-ţi dau şi eu o sămânţă bună.

– De mi-i da ceva adaos, poate să ţi-l dau; iară de nu, norocul gâştelor de-acasă; că are să facă un otrocol prin ele, de s-a duce vestea!

În sfârşit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, şi Prepeleac mărită capra! Apoi înşfacă gânsacul şi pleacă tot înainte spre târg. Când ajunse în târg, gânsacul, dorit de gâşte, ţipa cât îl lua gura: „ga, ga, ga, ga!”

– Na! c-am scăpat de dracul şi am dat peste tată-său: acesta mă asurzeşte! Las’ că te însor eu şi pe tine acuş, măi buclucaşule! Şi, trecând pe lângă un negustor cu pungi de vânzare, dă gânsacul pe-o pungă de cele pe talger şi cu băierile lungi, de pus în gât. Ia el punga, o suceşte, o învârteşte ş-apoi zice:

– Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o! Dintr-o pereche de boi de-a mai mare dragul să te uiţi la ei am rămas c-o pungă goală. Măi! măi! măi! măi! Doar ştiu că nu mi-i acum întâiaşi dată să merg la drum; dar parcă dracul mi-a luat minţile!

Mai şede el cât şede de cască gura prin târg, ş-apoi îşi ia tălpăşiţa spre casă. Şi, ajungând în sat, se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie.

– Bine v-am găsit, bădiţă!

– Bine-ai venit, frate Dănilă! Da’ mult ai zăbovit la târg!

– Apoi dă, bădiţă; m-am pornit cu graba şi m-am întâlnit cu zăbava.

– Ei, ce veste ne mai aduci de pe la târg?

– Ia, nu prea bună! Bieţii boişorii mei s-au dus ca pe gura lupu- lui.

– Vro dihanie a dat peste dânşii, ori ţi i-a furat cineva?

– Ba! I-am dat eu singur cu mâna mea, bădiţă.

Apoi spuse din capăt toată întâmplarea, pe unde-a fost şi ce-a păţit; iar la urma urmelor zise:

– Ş-apoi, ce mai atâta vorbă lungă, dintr-o pereche de boi ales c-o pungă; ş-apoi şi asta pute a pustiu, bădiţă dragă.

– Mă! da, drept să-ţi spun, că mare nătărău mai eşti!

– Apoi dă!… bădiţă! pân-aici, toate-au fost cum au fost, da’ de-acum am prins eu minte… Numai ce folos? Când e minte, nu-i ce vinde; când e brânză, nu-i bărbânţă. Iaca îţi dau dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dânsa. Şi te mai rog de toţi dumnezeii să-mi împrumuţi macar o dată carul cu boii, s-aduc nişte lemne din pădure la nevastă şi la copii, că n-au scânteie de foc în vatră, sărmanii! ş-apoi, ce-a da Dumnezeu! cred că nu te-oi mai supăra.

– Ptiu! mă! zise frate-său, după ce l-a lăsat să sfârşască. Se vede că Dumnezeu a umplut lumea asta cu ce-a putut. Iaca-ţi mai dau o dată carul, dar asta ţi-a fi cea de pe urmă.

Lui Dănilă atâta i-a trebuit. Ia acum carul cu boii frăţine-său şi porneşte. Cum ajunge în pădure, chiteşte un copac care era mai mare şi trage carul lângă el; fără să dejuge boii, începe a tăia copacul, ca să cadă în car deodată. Trebi de ale lui Dănilă Prepeleac! Bocăneşte el cât bocăneşte, când pârrr! cade copacul peste car de-l sfarmă şi peste boi de-i ucide!

– Na! că făcui pacostea şi fraţine-meu! Ei, ei, acum ce-i de făcut?… Eu cred că ce-i bine, nu-i rău: Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. Mă duc să văd, n-oi putea smomi pe frate-meu să-mi împrumute şi iapa, să fug apoi cu ea în lume, iar copiii şi nevasta să-i las în ştirea Celui-de-sus.

Aşa zicând, porneşte şi, mergând prin pădure, s-a rătăcit. După multă trudă şi buimăceală, în loc să iasă la drum, dă de-un heleşteu şi, văzând nişte lişiţe pe apă, zvârrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vro una s-o ducă peşchin frăţine-său… Dar lişiţele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat; toporul s-a cufundat, şi Prepeleac a rămas bătând în buze.

– Mă!… că rău mi-a mai mers astăzi! Ce zi pocită! Se vede că m-a luat cineva din urmă!

Apoi dă din umere şi porneşte; mai merge el cât merge, până ce, cu mare greu, găseşte drumul. Apoi o ia la papuc şi hai, hai! hai, hai! ajunge în sat, la frate-său, şi pe loc cârpeşte o minciună, care se potrivea ca nuca în perete.

– Frate, mai fă-mi un bine şi cu iapa, ca să mân boii de călare: în pădure a plouat grozav, şi s-a făcut o mâzgă ş-un gheţuş, de nu te mai poţi de fel ţinea pe picioare.

– Mă! zise frate-său, se vede că tu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume, să necăjeşti oamenii şi să chinuieşti nevasta şi copiii! Haiti! lipseşti dinaintea mea şi du-te unde-a dus surdul roata şi mutul iapa, ca să nu mai aud de numele tău!

Iapa? Las’ pe Dănilă, că ştie el unde-a duce-o: să-şi ia iertăciune de la boi şi ziua bună de la car. Apoi iese pe uşă, pune mâna pe iapă şi pe-o secure, şi tunde-o! Când se trezeşte frate-său, ia iapa dacă ai de unde! Prepeleac era tocmai la heleşteul din pădure, să caute toporul. Aici îi trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăţine-său.

– Am să durez o mănăstire pe pajiştea asta, de are să se ducă vestea în lume, zise el.

Şi deodată se şi apucă. Face mai întâi o cruce ş-o înfige în pământ, de înseamnă locul. Apoi se duce prin pădure şi începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amânare, cela de tălpi, ista de grinzi, cela de tumurugi, cela de costoroabe, ista de toacă; şi tot aşa dondănind el din gură, iaca se trezeşte dinaintea lui c-un drac ce ieşise din iaz.

– Ce vrei să faci aici, măi omule?

– Da’ nu vezi?

– Stai, mă! nu te-apuca de năzbutii. Iazul, locul şi pădurea de pe-aici sunt ale noastre.

– Poate-i zice că şi raţele de pe apă sunt ale voastre, şi toporul meu din fundul iazului. V-oi învăţa eu pe voi să puneţi stăpânire pe lucrurile din lume, cornoraţilor!

Dracul, neavând ce-i face, huştiuliuc! în iaz şi dă de ştire lui Scaraoschi despre omul lui Dumnezeu, cu năravul dracului. Ce să facă dracii? Se sfătuiesc între dânşii, şi Scaraoschi, căpetenia dracilor, găseşte cu cale să trimită pe unul din ei c-un burduf de bivol plin cu bani, să-i dea pusnicului Dănilă, ca să-l poată mătura de-acolo.

– Na-ţi, mă, bani! zise dracul trimis; şi să te cărăbăneşti de aici; că, de nu, e rău de tine!

Prepeleac se uită la cruce, se uită la drac şi la bani… dă din umere ş-apoi zice:

– Aveţi noroc, spurcaţilor, că-mi sunt mai dragi banii decât pusnicia, că v-aş arăta eu vouă!

Dracul răspunde:

– Nu te pune în poară, măi omule, cu împăratul iadului; ci mai bine ia-ţi bănişorii şi caută-ţi de nevoi.

Apoi lasă banii şi se întoarnă în heleşteu, unde găseşte pe Scaraoschi tare mâhnit pentru pierderea unei comori aşa de mari, cu care ar fi putut dobândi o mulţime de suflete.

Prepeleac, în acest timp, se chitea cum ar face să vadă banii acasă la dânsul.

– Bun! zise Dănilă. Nici asta nu se ia din drum. Tot mănăstiri să croieşti, dacă vrei să te bage dracii în seamă, să-ţi vie cu banii de-a gata la picioare şi să te facă putred de bogat!

Pe când se îngrijea el cum să ducă banii acasă, iaca un alt drac din iaz i se înfăţişază înainte, zicându-i:

– Măi omule! Stăpânu-meu s-a răzgândit; el vrea mai întâi să ne cercăm puterile ş-apoi să iei banii.

„Ia, acu-i acu!” zise Prepeleac în gândul său, oftând. Dar este o vorbă: tot bogatul mintios şi tânărul frumos. Dănilă mai prinsese acum la minte.

– Puterile? Ei, cum şi în ce fel?

– Iaca cum: dintru-ntâi şi dintru-ntâi, care dintre noi amândoi a lua iapa ta în spate şi va înconjura iazul de trei ori, fără s-o pună jos şi să se răsufle, ai aceluia să fle banii.

Şi cum zice, umflă dracul iapa în cârcă şi într-o clipă înconjură iazul de trei ori. Prepeleac, văzând atâta putere din partea dracului, nu-i prea veni la socoteală, dar tot îşi ţinu flrea şi zise:

– Măi Michiduţă! doar eu te credeam mai tare decât eşti! Aşa-i că tu ai luat iapa în spate? Însă eu ţi-oi lua-o numai între picioare; şi îndată se şi azvârle pe iapă şi înconjură iazul de trei ori, fără să se răsufle.

Dracul atunci se miră mult de asta şi, neavând ce mai zice, iscodi alta.

– Acum să ne întrecem din fugă, zise el.

– Măi Michiduţă! da’ cu mine ţi-ai găsit că poţi tu să te întreci din fugă?

– D-apoi cu cine?

– Vină încoace, să-ţi arăt eu cu cine! Apoi merge împreună cu dracul în nişte porumbrei, unde vede un iepure dormind, şi i-l arată.

– Vezi tu colo pe cineva ghemuit jos şi mititel?

– Văd.

– Acela-i copilul meu cel mai mic. Aţine-te! Şi când l-oi trezi din somn, să te iei după el. Şi-odată şi strigă: u! ta! na! na! na!…

Atunci iepurele sare, şi dracul după el. Fug ei cât fug, şi de la o vreme dracul pierde urma iepurelui. Până acum toţi râdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să râdă şi el de dracul. Pe când Dănilă se ţinea cu m âna de inimă, râzând de prostia dracului, iaca şi acesta se înturna gâfuind.

– Mă! da’ sprinten şi sprinţăroi copil mai ai, drept să-ţi spun! Când aproape-aproape să pun mâna pe dânsul, i-am pierdut urma, şi să te duci, duluţă!

– Seamănă tătâne-său, sireicanul! zise Dănilă. Ei? mai ai poftă să te întreci şi cu mine?

– Ba mai pune-ţi pofta-n cui!… Mai bine să ne întrecem din trântă.

– Din trântă? Doar de ţi-e greu de viaţă. Mă! tot am auzit din bătrâni că dracii nu-s proşti; d-apoi, cum văd eu, tu numai nu dai în gropi, de prost ce eşti. Ascultă! Eu am un unchi bătrân de 999 de ani şi 52 de săptămâni; şi de-l vei putea trânti pe dânsul, atunci să te încerci şi cu mine, dar cred că ţi-a da pe nas.

Zicând aceste, porneşte înainte şi face semn dracului cu mâna, să vină după el. În fundul pădurii, sub nişte stânci, se afla o bizunie de urşi, peste care dăduse Prepeleac, umblând câteodată, ca pusnic ce se găsea, după vlăstari sălbatici şi după zmeură. Ajungând ei aproape, Dănilă zise:

– Iaca locaşul unchiului meu. Intră înlăuntru; ai să-l găseşti dormind în cenuşă, cu nasul în tăciuni. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele şi dinţii i-au căzut mai bine de o mie de ani.

Dracul, când n-are ce face, ştiţi ce face… Intră înlăuntru şi începe a-şi purta codiţa cea bârligată pe la nasul uncheşului. Atâta i-a trebuit lui moş Ursilă, ş-apoi las’ pe dânsul! Deodată sare mânios din bârlog, haţ! dracul subsuoară şi-l strânge cu atâta putere, de era să-şi dea sufletul, şi ochii i-au ieşit afară din cap cât cepele de mari.

– Na! nu cauţi, ş-o găseşti, zise Dănilă, care privea de departe vălmăşagul acesta şi se strica de râs. Dar nu ştiu ce face dracul, că face el ce face, şi cu mare greu scapă din labele lui moş Ursilă. Dănilă, cum vede pe drac scăpat, bun teafăr… se face că-l scoate.

– Ia las’, măi omule, las’! nu-ţi mai face obraz. Dacă ai ştiut că ai un moş aşa de grobian, pentru ce m-ai îndemnat să mă lupt cu el?

– Da’ ce? Nu ţi-a plăcut? Hai şi cu mine!

– Cu tine, şi numai cu tine, m-oi întrece din chiuit; şi care-a chiui mai tare, acela să ia banii.

– Bun!… zise Dănilă în gând; las’ că te-oi chiui eu! Măi Michiduţă! Ia chiuie tu întâi, ca să aud cum chiui.

Atunci dracul se crăceşte c-un picior la asfinţit şi cu unul la răsărit, s-apucă zdravăn cu mâinile de torţire cerului, cască o gură cât o şură, şi, când chiuie o dată, se cutremură pământul, văile răsună, mările clocotesc şi peştii din ele se sperie; dracii ies afară din iaz câtă frunză şi iarbă! Şi oleacă numai de nu s-a risipit bolta cerului. Dănilă însă şedea călare pe burduful cu bani şi, ţinându-şi firea, zise:

– Mă! da’ numai aşa de tare poţi chiui? Eu mai nu te-am auzit. Mai chiuie o dată!

Dracul chiuie şi mai grozav.

– Tot nu te-am auzit. Încă o dată!

Dracul chiuie ş-a treia oară, aşa de tare, de credeai că s-a rupt ceva într-însul.

– Acum nu te-am auzit nici atâta… Aşa-i c-a venit şi rândul meu?

– Mai aşa!

– Măi Michiduţă! când oi chiui eu, ai să asurzeşti ş-au să-ţi sară creierii din cap. Înţeles-ai tu? Însă eu îţi priesc bine, dacă-i vrea să mă asculţi.

– În ce fel?

– Ia să-ţi leg ochii şi urechile c-un ştergar, dacă vrei să mai trăieşti.

– Leagă-mi ce ştii şi cu ce ştii, numai să nu mor!

Atunci Dănilă leagă strâns c-un ştergar gros de câlţi ochii şi urechile dracului, ca la baba-oarba; apoi ia o drughineaţă groasă de stejar în mână, căci, cât era de pusnic Dănilă, tot mai mult se bizuia pe drughineaţă decât în sfânta cruce, şi pâc! la tâmpla dracului cea dreaptă, una!

– A… leu! destul! Nu mai chiui!

– Ba nu! stai, Sarsailă! tu cum ai chiuit de trei ori? Trosc! şi la stânga una!

– Va… leu! destul!

– Ba nu-i destul! şi-i mai trage şi-n numele tatălui una!

– A…uleo! strigă dracul îngrozitor, şi cu ochii legaţi, cum era, văicărându-se grozav şi zvârcolindu-se ca şarpele, se aruncă în iaz, spunând lui Scaraoschi cele întâmplate şi că nu-i de şuguit cu vrăjitorul acesta.

Dănilă însă ofta din greu lângă burduful cu bani şi se tot frământa cu gândul ce-i de făcut. Când, iaca al treilea drac i se înfăţişază înainte, c-un buzdugan straşnic de mare în mână, pe care îl trânteşte la pământ şi zice:

– Măi omule! ia, acum să te văd! Cine-a azvârli buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii.

„Na! Dănilă, zice el în gândul său, aşă-i c-ai sfeclit-o?” Dar vorba ceea: „Nevoia învaţă pe cărăuş”.

– Ia zvârle-l tu întâi, măi dracule!

Atunci dracul ia buzduganul de coadă, şi când îl zvârle, se suie aşa de tare, de nu se mai vede; şi abia după trei zile şi trei nopţi, căzând jos, cu mare străşnicie s-a cufundat în fundul pământului, de s-au zguduit temeliile lumii!

– Ia azvârle-l şi tu acum, zise dracul îngâmfat.

– L-oi zvârli eu, nu te îngriji, dar scoate-l mai întâi în faţa pământului, cum a fost şi la tine. Dracul ascultă şi-l scoate.

– Haiti! mai repede, mai repede, că n-am timp de aşteptat…

– Mai îngăduieşte puţin, tartarule, că nu te trag copiii de poale!

Dracul îngăduie, căci n-are încotro.

Nu trecu mult şi ziua se călători. Cerul era limpede, şi luceferii sclipitori râdeau la stele, iară luna, scoţând capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminând pământul.

– Da’ nu-l mai zvârli, omule?

– Ba am să-l zvârl de-acum; dar îţi spun dinainte, să te ştergi pe bot despre dânsul.

– De ce?

– Iaca de ce: vezi tu colo în lună nişte pete?

– Le văd.

– Acolo-s fraţii mei din ceea lume. Şi, Doamne, mare nevoie mai au de fier, ca să-şi potcovească caii. Uite bine şi vezi cum îmi fac semn cu mâna, să le dau buzduganul ista; ş-odată şi pune mâna pe dânsul.

– Stăi, nepriceputule, că buzduganul ista îl aavem lăsat moştenire de la strămoşul nostru; şi nu-l putem da nici pentru toată lumea; ş-odată-i şi smunceşte buzduganul din mână, şi fuga cu el în iaz, spunând lui Scaraoschi ce era să păţească cu buzduganul.

Atunci Scaraoschi, îngrijit şi mânios grozav, chemă înaintea sa pe toată drăcimea şi bătu din picior, strigând:

– Acum, în clipă, să se aleagă unul dintre voi care să meargă şi să afurisească pe acest proclet şi vrăjmaş cumplit. Pe loc şi vine unul înantea sa, tremurând.

– Să trăiţi, mârşăvia-voastră! Eu mă duc să îndeplinesc nelegiuita voastră poruncă.

– Mergi! şi dacă-i fi meşter şi-i izbuti, să ştii c-am să te fac mai mare.

Atunci dracul porneşte c-o falcă-n cer şi cu una-n pământ, şi într-o clipă şi ajunge la pusnicul Dănilă.

– Măi omule, zise dracul. Tu, cu şmecheriile tale, ai tulburat toată drăcimea; da’ acuş am să te vâr şi eu în toate grozile morţii! Hai să ne blestemăm, şi care dintre noi amândoi a fi mai meşter, acela să ia banii!

Ş-odată şi-ncepe dracul a boscorodi din gură şi a descânta, că nu ştiu ce face, de-i pocneşte lui Dănilă un ochi din cap. Săracul Prepeleac! se vede că i-a fost scris tot el să răsplătească şi păcatele iepei frăţine-său, ale caprei, ale gânsacului logodit şi ale boilor ucişi în pădure. Pesemne blestemul gâştelor văduvite l-a ajuns, sărmanul! Doamne! Multe mai are de pătimit un pusnic adevărat când se depărtează de poftele lumeşti şi se gândeşte la fapte bune!… Ş-apoi ce este mai gingaş decât ochiul? Dănilă crăpa de durere! dar, oricât îl durea de tare, el tot îşi ţinu inima cu dinţii şi zise:

– Nu mă sperii tu cu de-alde-aceste, demon spurcat ce eşti! Am să te fac să-ţi muşti mâinile şi să mă pomeneşti în toată viaţa ta!

– Dă, dă, nu mai dondăi atâta din gură şi blestemă şi tu acum, să te văd cât eşti de meşter.

– Ai să iei burduful cu bani în spate şi ai să mergi la casa mea, căci blestemurile părinteşti nu-s la mine. Înţeles-ai?

Şi, cum zice, încalecă şi Dănilă pe burduf; iară dracu-i umflă în spate şi zboară iute ca gândul taman la casa lui Dănilă Prepeleac. Copiii şi nevasta lui, când au văzut un bivol zburând pe sus, au rupt-o de fugă, înspăimântaţi. Dănilă, însă, a început a-i striga pe nume; şi ei, cunoscând glasul lui, s-au oprit.

– Dragii tatei, băieţi! Ia veniţi încoace şi aduceţi cu voi şi blestemurile părinteşti! ragila şi pieptenii de pieptănat câlţi!

Băieţii încep a curge toţi, care dincotro, cu blestemurile părinteşti în mână. Îi venise acum şi lui Dănilă apa la moară.

– Puneţi mâna, copii, pe jupânul ista, şi începeţi a-l blestema cum îţi şti voi mai bine, ca să-i placă şi dumisale.

Atunci lasă pe copii, că şi dracul fuge de dânşii. Au tăbărât cu toţii pe dânsul şi l-au schingiuit după placul lui Dănilă. Ş-a început dracul aţipa cât îi lua gura; şi scăpând cu mare greu de mâinile lor, hârşcâit şi stâlcit cum era, a lăsat şi bani şi tot şi s-a dus pe urlaţi după ceilalţi. Iară Dănilă Prepeleac, nemaifiind supărat de nimene şi scăpând deasupra nevoii, a mâncat şi a băut şi s-a desfătat până la adânci bătrâneţe, văzându-şi pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale.

Ion prinse un uliu şi, ducându-l acasă,
Îl legă cu o sfoară,
Lângă coteţ afară.
De o vecinătate aşa primejdioasă
Găini, cocoşi şi gâşte întâi se îngroziră,
Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obişnuiră,
Începură să vie cât colea să-l privească,
Încă şi să-i vorbească.

Uliul cu blândeţe le primi pe toate;
Le spuse că se crede din suflet norocit
Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit.
Dar îi pare rău foarte căci el însuşi nu poate
La dumnealor să vie,
Vizita să le-ntoarcă după-a sa datorie.

Mai adăugă însă că dacă dumnealor
Îi vor da ajutor
Ca să poată scăpa,
El le făgăduieşte

– Şi Dumnezeu cunoaşte cum vorba şi-o păzeşte –
Că la orice primejdii va şti a le-ajuta:
Încă din înălţime, el le va da de ştire,
Când asupră-le vulpea va face năvălire.

Astă făgăduială
Nu mai lăsă-ndoială;
Şi găinile proaste, ce doreau să găsească
Pe cineva destoinic să va să le păzească,
S-apucară de lucru: azi, mâine, se-ncercară,
Şi cu ciocuri, cu unghii, abia îl dezlegară.
Uliu-şi luă zborul. Dar se întoarse-ndată
Şi răpi o găină, pe urmă două, trei,
Pe urmă câte vrei.

„Ce pază este asta? strigă una cu jale,
Vorba măriei tale
Era să ne păzeşti,
Iar nu să ne jertfeşti.”

– „O! eu ştiu foarte bine cuvântul ce v-am dat,
Şi ce fel m-am jurat.
Dar când mă juram astfel, eram legat, supus,
Acum însă sunt slobod şi vă vorbesc de sus”.

Eu, de-aş fi fost găină, nu l-aş fi slobozit:
Dumnealor au făcut-o şi văz că s-au căit.
Uliii sunt cinstiţi,
Când sunt nenorociţi.

Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,
Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace
Nu rămâne-ndoială; pentru că de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.

Şi caii lui Ahil, care proorocea,
Negreşit că au fost, de vreme ce-l trăgea.
Întâmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc
Şi care îmi zicea
Că şi el o ştia
De la strămoşii lui,
Care strămoşi ai lui ziceau şi ei c-o ştiu
De la un alt strămoş, ce nu mai este viu
Şi pe-ai cărui strămoşi, zău, nu pot să vi-i spui.

Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.
Trebuie să ştiţi, însă, şi pot să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.

Astfel se încep toate: vremea desăvârşaşte
Orice inventă omul şi orice duhul naşte.
Aşa ţăranul nostru numai cu fieru-n mână
Începu să sluţească pădurea cea bătrână.

Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:
„Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte,
Începură să zică, toporul e aproape!
În fundul unei sobe ţăranu-o să ne-ngroape!”

– „E vreunul de-ai noştri cu ei să le ajute?”
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Şi care era singur ceva mai la o parte.
„Nu.” – „Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte;
Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,
Decât să ostenească.”

Stejaru-avu dreptate:
După multă silinţă, cercări îndelungate,
Dând în dreapta şi-n stânga, cu puţină sporire,
Ţăranul se întoarse fără de izbutire.

Dar când avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteţi judeca singuri ce tristă întâmplare.
Istoria aceasta, de-o fi adevărată,
Îmi pare că arată
Că în fiece ţară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc străinii, ci ni le face toate
Un pământean de-ai nostri, o rudă sau un frate.