Pot să fiu uitat, pentru că
nu ţin la braţe, pot să-mi lipsească.
Pot fi părăsit, pentru că
nu-mi iubesc picioarele, pot merge
şi cu aerul.
Pot fi lăsat singur, pentru că
sangele meu se varsă în mare
oricum.
E loc. Toate coastele s-au ridicat
ca nişte bariere.
E lumină destulă. Privirile mele
nu văd decât o singură mască.
Dar ea nu exista încă,
aşa ca e loc, e loc, este.

(1955)

Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucise,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând.

Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele câmpului.

Soarele rupe orizontul în două.
Tăria îşi năruie sfârşetele-i carcere.
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite şi grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!

Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde şi grave.
Sufletul meu îl întâmpină, ave!
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vânt.

(Lui Eminescu tânăr  )

Umbra ta, lovindu-se de ziduri,
iar se sparge-n cioburi colorate.
Oh, de-aceea m-ai zărit în stradă
adunând pierdutele-i pătrate.

Şi s-o fac la loc, în ceasul nopţii,
peste geamuri ţi le-aşez cu grijă,
verzi, albastre, galbene şi roşii,
încoifate-n creştet cu o sprijă.

Când te vei trezi, lipiţi de geamuri,
arlechini din sticle colorate
vor lăsa prin ei să-ţi cadă-n braţe
soarele, mereu la jumătate.

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

Se face seară şi orizontul coboară.
Oraşul îşi ridică un cartier spre lună.
E un sunet de fier, de cabluri întinse.
Umbrele oamenilor încep să apună.

Când ridic braţul, umbra lui ascuţită
izbeşte capătul străzii de unde vii, necunoscut,
de parcă-aş fi zvârlit la întreceri o lance
pe care o primeşti nepăsător în scut.

Eşti sufletul de metal al oraşului.
În amurguri apari în pieţele ovale:
– Cetăţeni, s-a făcut seară. Încep serbările!
(Braţele tale bărbăteşti par două macarale)

Te-ntâlnesc uneori, când mă-ntorc de la lucru.
Gândurile izbesc în stele şi ele răsună.
De-a lungul stâlpilor zvelţi, când mă-ntorc
de la lucru,
un cartier al oraşului se ridică la lună.

Nu te recunosc nicviodată de la prima privire;
iei mereu un alt chip.
Azi mi-apari ca o schelă îndrăgostită
de tainicul zenit.

Doarme,
Doamne, pasărea
tăvălindu-şi aripa
sub ea, numai sub ea
sub ea, numai sub ea…

Plouă nori, plouă de somn,
vis de beizade, de Domn

Pasăre dormind,
pasăre mâncată,
mistuită, fluturată.

Pe zăpadă ce se vede?
O umbră de frunză verde.

De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?
Atât de păcătoşi să fim noi încât să fim nevoiţi
să avem
speranţe, pentru frumuseţe
şi pentru duioşie, ochi
şi pentru alergare, picioare?
Atât de nefericiţi să fim noi
încât să trebuiască să ne iubim.
Atât de nestabili să fim noi
încât să trebuiască să ne prelungim
prin naştere
tristeţea noastră urâtă
şi dragostea noastră înfrigurată?

Chip de cireaşă muşcată de un elf
zburând tot timpul într-un alt
miraj visat.

…Sandă pe care mi-o-ncalţa un zeu
în salt pe inorogul cel înalt
şi insătat.

Şi voi veni să mă prostern
mai mult rănit şi mult
invins,

Când ai să baţi pe un cadran etern
un nor mai alb şi mult mai mult
care a nins.

N-am să ştiu niciodată
când am trăit,
de ce am trăit am să uit
cum uită ochiul spart, lumina.
Ţin încă în mână unciob de amforă
al cărei vin l-am băut chiar eu
şi al cărei lut e chiar mâna mea.
Văd un vulture marin,
dar poate
că eu sunt văzut de el,
poate că el vede un vultur marin.