Oh, ideal lost in night-mists of a vanished universe:
People who would think in legends – all a world who spoke in verse;
I can see and think and hear you – youthful scout which gently nods
From a sky with different starlights, other Edens, other gods.

Venus made of blood-warm marble, stony eyes which often flash,
You embodied in a goddess woman’s beauty, charm and dash:
Arms as soft as is the thinking of an emp’ror born a poet;
Woman’s own divine attraction, still enticing as I saw it.

Raphael enwrapped in dreaming as below a starry sky
– Just a spirit drunk with light-rays and with Springs that never die –
Saw you and thus dreamed of Eden – flowery and redolent, –
Saw you as a queen of heaven, ‘mong the angels’ marriment,

And upon the empty canvas traced the God-Star of the Sea,
With a star-adorned tiara, with her bland smile, maidenly,
Pale complexion framed by gold rays – angel-like yet feminine:
After woman have been modelled angels in the vaults serene.

Thus myself, lost in the darkness of a life bent on the lyre,
Noticed you – a shallow woman, poor in soul and poor in fire –
And I wrought from you an angel, gentle as the magic day,
When, upon a life laid barren, blandly smiles a lucky ray.

Seeing that your face was pallid with a sickly drunkenness
And your lips turned purple, bitten by corruption and excess;
Cruel one, I cast upon you poetry’s veil – white and dense
Covering your morbid pallour with the beams of innocence,

I had given you the pale rays which pour, magic and unreal,
On the brow of genius-angels, of angel turned ideal;
I changed demon into vestal, giggles into symphony,
And your leering sidelong glanced into the Aurora’s glee.

But by now the veil has fallen! Tearing me from dreams of bliss
You are sobering my forehead with the frost-bite of your kiss
Now I’m looking at you, demon, and my love – quenched, cold, forlorn,
Teaches me to look upon you with the icy eye of scorn.

You appear as a bacchante who has stolen by deceit
Martyrdom’s green wreath of myrtle mingled with a maiden’s pleat
Holy was the Virgin’s spirit, prayer’s very counterpart,
While a long spasmodic frenzy pictures the bacchante’s heart.

Oh, as Raphael created our God-Star of the Sea,
With a star-adorned tiara, with her bland smile, maidenly,
I myself have rendered godly what was merely feminine,
Just a cold and leaden woman, barren-hearted, viperine!

Are you crying, child? – Your eyes which abjectly now supplicate –
Can they once more crush and crumble my heart of an apostate?
I have kissed your hand, I’m kneeling, searching your dark, sea-deep eyes
Asking them if you can pardon – humbly I apologize.

Wipe your eyes, abandon crying! My reproach was out of season –
Cruel, unjust accusation, lacking grounding, lacking reason.
Heart of hearts! E’en though a demon through our love you’re sanctified
And I venerate this demon with fair hair, eyes opened wide.

(1870, Translated by Andrei Bantas)

Nu mai daşi pe la icoane,
d-aia te-ai pierdut, Ioane…
Singur ţi-ai făcut dreptate
cu cuţitul pe la spate,
de-ai belit la drumul mare,
cum trecea, pe fieşcare…
Nu-ţi şterseseşi din făptură
caşul încă de la gură
Hămeşit cum fuşi de foame
te-ai crezut haiduc, Ioane.
Curvele de tot ce sunt
te-au fost legănat în cânt;
Tot te-au încălzit cu dor
şi dulceaţa vorbelor…
Şi te-ai potrivit la şoaptă,
minte crudă şi necoaptă,
calea-n codru de-o luaşi
plin de visuri şi de caşi
Dară iarna n-o ştiui,
nici ce-abate vântul şui…
…Treişpe lupi te-au încolţit,
foamea de şi-au izbăvit
şi te-au încălzit cu dinţii
carnea ta şi ochii minţii,
de te duci cu paşi desculţi
legănat în treişpe burţi.

9-10 ianuarie 1955

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

decembrie 1956

Primejdii dulci alcătuind sub gene,
mi te iveşti istovitor de dulce
cu sânii bulbucaţi zvâcnind să culce
pe ei sărutul lutului, alene.

Te stingi încet din mine, iară
sub piept loveşte-n căldărim o minge
şi ziua pe trotuare se prelinge,
lăsând în urmă-i iz de primăvară.

Alături de mocirlele uscate
ies pomii toţi cu trunchiurile-n floare
Hei… zi cu soare-n zare, spune-mi oare
cam câte fete-s astăzi deflorate?

Un orizont pierdut, cu buze roşii
sărută-n creştet noaptea pe hotare
Cocoarele revin din depărtare
şi mor în primăvară ofticoşii…

februarie 1955

Pot să fiu uitat, pentru că
nu ţin la braţe, pot să-mi lipsească.
Pot fi părăsit, pentru că
nu-mi iubesc picioarele, pot merge
şi cu aerul.
Pot fi lăsat singur, pentru că
sangele meu se varsă în mare
oricum.
E loc. Toate coastele s-au ridicat
ca nişte bariere.
E lumină destulă. Privirile mele
nu văd decât o singură mască.
Dar ea nu exista încă,
aşa ca e loc, e loc, este.

(1955)

Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucise,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând.

Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele câmpului.

Soarele rupe orizontul în două.
Tăria îşi năruie sfârşetele-i carcere.
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite şi grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!

Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde şi grave.
Sufletul meu îl întâmpină, ave!
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vânt.

(Lui Eminescu tânăr  )

Umbra ta, lovindu-se de ziduri,
iar se sparge-n cioburi colorate.
Oh, de-aceea m-ai zărit în stradă
adunând pierdutele-i pătrate.

Şi s-o fac la loc, în ceasul nopţii,
peste geamuri ţi le-aşez cu grijă,
verzi, albastre, galbene şi roşii,
încoifate-n creştet cu o sprijă.

Când te vei trezi, lipiţi de geamuri,
arlechini din sticle colorate
vor lăsa prin ei să-ţi cadă-n braţe
soarele, mereu la jumătate.

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

Se face seară şi orizontul coboară.
Oraşul îşi ridică un cartier spre lună.
E un sunet de fier, de cabluri întinse.
Umbrele oamenilor încep să apună.

Când ridic braţul, umbra lui ascuţită
izbeşte capătul străzii de unde vii, necunoscut,
de parcă-aş fi zvârlit la întreceri o lance
pe care o primeşti nepăsător în scut.

Eşti sufletul de metal al oraşului.
În amurguri apari în pieţele ovale:
– Cetăţeni, s-a făcut seară. Încep serbările!
(Braţele tale bărbăteşti par două macarale)

Te-ntâlnesc uneori, când mă-ntorc de la lucru.
Gândurile izbesc în stele şi ele răsună.
De-a lungul stâlpilor zvelţi, când mă-ntorc
de la lucru,
un cartier al oraşului se ridică la lună.

Nu te recunosc nicviodată de la prima privire;
iei mereu un alt chip.
Azi mi-apari ca o schelă îndrăgostită
de tainicul zenit.