Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

Se face seară şi orizontul coboară.
Oraşul îşi ridică un cartier spre lună.
E un sunet de fier, de cabluri întinse.
Umbrele oamenilor încep să apună.

Când ridic braţul, umbra lui ascuţită
izbeşte capătul străzii de unde vii, necunoscut,
de parcă-aş fi zvârlit la întreceri o lance
pe care o primeşti nepăsător în scut.

Eşti sufletul de metal al oraşului.
În amurguri apari în pieţele ovale:
– Cetăţeni, s-a făcut seară. Încep serbările!
(Braţele tale bărbăteşti par două macarale)

Te-ntâlnesc uneori, când mă-ntorc de la lucru.
Gândurile izbesc în stele şi ele răsună.
De-a lungul stâlpilor zvelţi, când mă-ntorc
de la lucru,
un cartier al oraşului se ridică la lună.

Nu te recunosc nicviodată de la prima privire;
iei mereu un alt chip.
Azi mi-apari ca o schelă îndrăgostită
de tainicul zenit.

Doarme,
Doamne, pasărea
tăvălindu-şi aripa
sub ea, numai sub ea
sub ea, numai sub ea…

Plouă nori, plouă de somn,
vis de beizade, de Domn

Pasăre dormind,
pasăre mâncată,
mistuită, fluturată.

Pe zăpadă ce se vede?
O umbră de frunză verde.

De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?
Atât de păcătoşi să fim noi încât să fim nevoiţi
să avem
speranţe, pentru frumuseţe
şi pentru duioşie, ochi
şi pentru alergare, picioare?
Atât de nefericiţi să fim noi
încât să trebuiască să ne iubim.
Atât de nestabili să fim noi
încât să trebuiască să ne prelungim
prin naştere
tristeţea noastră urâtă
şi dragostea noastră înfrigurată?

Chip de cireaşă muşcată de un elf
zburând tot timpul într-un alt
miraj visat.

…Sandă pe care mi-o-ncalţa un zeu
în salt pe inorogul cel înalt
şi insătat.

Şi voi veni să mă prostern
mai mult rănit şi mult
invins,

Când ai să baţi pe un cadran etern
un nor mai alb şi mult mai mult
care a nins.

N-am să ştiu niciodată
când am trăit,
de ce am trăit am să uit
cum uită ochiul spart, lumina.
Ţin încă în mână unciob de amforă
al cărei vin l-am băut chiar eu
şi al cărei lut e chiar mâna mea.
Văd un vulture marin,
dar poate
că eu sunt văzut de el,
poate că el vede un vultur marin.

Un poet nu poate fi mai bun decât alt poet. Un
poet poate fi mai bun decât sine însuşi sau mai slab
decât sine însuşi.

Existenţă, tu, care-mi dai numai iluzia
că mă repet căzînd cu tîmpla peste plite
încinse pînă la alb cînd toamna
aleargă cu ochii scoşi din orbite.

Frig nu-mi e decît la cuvinte,
trupul l-aş fi vrut un chivot
lăsat în păstrare de mai dinainte
de alţii cu înfăţişarea lui cu tot.

El nu e nici măcar aşa,
ci ca un cîine zădărit să latre
îşi zbate sinele în sine,
în lucruri pîn’la jumătate.

Şi în cuvinte pîn’la sfert
şi-n necuvinte nici atîta,
dar iert, n-am încotro, deci iert
viaţa mea în lucruri, sluta.

Şi dat mă dau şi nimeni nu-i
ca să mă ia în gheara lui.

N-am mai trecut de mult prin sat si-mi spune
Un om ce de pe-acasa a venit
Cum c-a-nflorit la noi malinul
Si c-ai albit, mamuca, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnava.
Eu nu stiu cum să cred atatea vesti,
Când din scrisori eu vad precum matale
Din zi în zi mereu intineresti.