Neamul nostru,
Un popor trainic,
In istorie viu,
Cu legende neuitate,
Scrise intr-o pagina de carte,
Transmise din tata in fiu
Si apoi la toti romanii
Sa-si cunoasca viu stramosii.

Tu, singuratică şi-albastră,
Rătăcitoare-n infinit,
La ce mă chemi necontenit
Acolo-n colţul de fereastră,
Să te ador înmărmurit?…

Şi spune-mi ce-nrudită vrajă
Şi ce îndepărtat mister
Mă face pururi să te cer
Deasupra capului de strajă,
Stea singuratică pe cer?…

Ca visurile-ntunecate
Clădirile se-nşiruiesc,
Şi singur, învelit în manta-mi,
Tăcut pe trotuar păşesc.

Acuma-n turnul catedralei
Se bate tainic miez de noapte…
M-aşteapt-acasă adorata
Cu sărutări, vrăjite şoapte.

Prietenoasă trece luna
Călăuzindu-mi pas cu pas;
Dar eu m-opresc în umbra porţii,
Strigîndu-i vesel: — Bun rămas.

Îţi mulţumesc, amică veche,
Că-mi luminaşi frumos pe drum;
Treci mai departe, luminează
Şi celorlalţi pribegi, de-acum.

Iar de găseşti pe vreun ibovnic
Ce plînge, tu să nu mi-l laşi;
O, mîngîie-l, precum pe mine
De-atîtea ori mă mîngîiaşi…

Serbare sgomotoasă
Ca-n bâlci. Decor banal;
O boltă luminoasă
Scăldată-n aur pal.

Pe culmea azurie
Chiar soarele de-aramă
Se pare-o jucărie
De proastă melodramă.

Mulţimea îmbătată
De pulbere şi soare
Întoarce-nfierbântată
Un danţ nebun pe care

Îl farmecă orgia
Din surle, din ţimbale,
Din nai şi măestria
Din cornuri triumfale;

O muzică ciudată
Ce-nalţă orgolioasă
Spre bolta-nflăcărată
Prostia glorioasă.

Mulţimea se aprinde
Şi râde, strigă, -njură.
Paiaţa se desprinde
Din gloată. O figură

Ciudată: meseria
I-a pus pe buze-un rânjet
Pe care sărăcia
Mereu îl schimbă-n scâncet.

În ochi îi arde para
Durerei care creşte.
Ar plânge; dar ocara
Mulţimei ‘l-ngrozeşte

Ce, crudă, îmbuibată
Vrea glume, joc, plăcere.
Paiaţa întristată
Priveşte cu durere.

O lacrimă îi pică
Încet şi el tresare
Şi mândru îşi ridică
Privirea sfidătoare

Spre cer iar a sa minte
Orgoliul străbate;
El trece înainte
Cu braţe încleştate.

Zâmbind din înălţime,
Decât robit durerei,
Să ceară la mulţime
Pomana-nduioşărei.

Păunii verzi plecară în noaptea solitară
Cu strigăte de jale ca nota care trece
Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece
Trei lacrimi umeziră pe coarde de ghitară.

Şi palidele trupuri de roze s-adunară
Pe marginea-n ruină încet să se aplece
Murind ca nişte albe columbe-n noaptea rece.
O, visele, poema de vise-n noaptea clară!

Şi noaptea cea muiată în aurul de lună
Părea apoteoza fantastică şi vagă
Căzând pe frunţi de ceară în taina lor nebună.

Poeme dulci de vise, poeme de petale,
Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeagă!
Departe trec păunii cu strigăte de jale.

Casă în construcţie cu ramuri uscate, ca păianjenii, în schele
Înalţă-te în ceruri cu seninătate
Până când norii ţi-or sluji de perdele
Şi stelele: mulţămirea lămpilor pe balcoane înserate.

Între doi castani împovăraţi ca oamenii ce ies din spital
Crescu cimitirul ovreiesc – din bolovani;
La marginea oraşului, pe deal
Mormintele ca viermii se târăsc.

Docarul galben ne aşteaptă în faţa gării
În mine se rup trestii cu foşnet de hârtie
Vreau să mă sfârşesc încet de-a lungul ţării
Şi să-mi ezite sufletul ca dansatorul pe frânghie.

Rătăcesc prin pădure
Cerşetori ţigani cu barbă de cenuşă
Că ţi-e frică dacă-i întâlneşti
Când îşi freacă soarele pleoapa pe poteci.

Călare o să mergem zile întregi
O să poposim în hanurile sure,
Acolo legi multe prietenii,
Te culci noaptea cu fata hangiului.

Sub nuci – pe unde trece vântul greu ca o grădină de fântâni
O să jucăm şah
Ca doi farmacişti bătrâni
Şi soră-mea o să citească gazetele în hamac…

Ne-om dezbrăca pe deal în pielea goală
Să se scandalizeze preotul, să se bucure fetele,
Vom umbla ca agricultorii cu pălării mari de paie
O să facem baie lângă roata morii
Să ne întindem la soare fără sfială
Şi-or să ne fure hainele şi-o să ne latre câinele…

(Gârceni, 1915)

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin rapi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.
Ea e hrişovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu săricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, intâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagane urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.

Durerea noastra surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă faurită
Împarechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mania bunilor mei.

(1927)

Lacăte, cine te-a închis
La uşa marelui meu vis?
Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,
Să sfarăme zăvorul
Şi să vedem în fundul nopţii noastre
Mişcându-se comorile albastre?
Un pas din timp în timp, greoi
Se-apropie, dar a trecut de noi
Toţi paşii se sfârşesc şi pier
Pentru urechea ta de fier.
De-o vana-ntoarsă peste tine
Cred ca atârnă din vazduh glicine
Şi, de pe bolţi, zorele
Şi muguri şi ciorchini de stele.
Cine va pune-n uşa noastră cheie
0 singură scânteie?
Lumina ochiul şi-l aşează,
Şi-n încăpere caută să vază.
Lacătul simte şi tresare
Cu bezna mea, ca de o sărutare.
Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui
Şi lacătul tăcerii să-l descui?

(1927)

Nenea Acul, ţaţa Aţa
Îşi pierdură dimineaţa
Pe un cot
De postav sau şeviot.
Nu prea ştiu porecla lor,
Pentru că nu sînt croitor.

Acul zise?: – „Ce ai azi
De te-ncurci mereu şi cazi?
Cînd te rupi şi când te-nnozi
La un fir cu două cozi.”
Aţa zise : – “Tu mi-o spui,
Cînd mă duci aşa, haihui?
Ia mai bine ţine-ţi gura
Şi fă drept împunsătura.
Văd că lucrul nu ţi-e drag,
Coşi de-o zi la un nădrag
Şi nu te-am văzut în stare
Să pui nişte buzunare.
Te-ai întors de-atîtea ori
De la bumbi la cheotori,
Şi cu toate că ţi-am spus
Că-i pui strîmb, mai jos, mai sus,
Ca un încăpăţînat
Tu nici nu m-ai ascultat.
Şi clientul şi patronul
Au văzut că pantalonul
Încercat a treia oară
Tot îl roade
Şi nu-i vine cumsecade.
Ia nu te mai îngîmfa,
Lua-te-ar naiba să te ia,
Cine treaba nu şi-o ştie
Ia o altă meserie.”

Zise Acul : – “Stai niţel.
Cîrpa-nfruntă pe oţel?
Te-am simţit de-o vreme, Aţă,
Că ajungi cam îndrăzneaţă.
Altă treabă nu mai ai,
De te ţii de mine scai?
Nu mai pot să fac un pas,
Că-mi dai una peste nas.
Numai să nu-ţi pară rău.
Fii, mă rog, de capul tău.
Nu-i destulă o ruşine,
Ca un maţ c-atârni de mine?
Mult o să te mai rabd şi car?
Parcă ţi-aş fi fost măgar.
Nu vezi c-ai îmbătrânit?
Cicăleala te-a băbit
Şi, din neagră, ai albit.
Tu eşti ce fuseseşi : Aţa?
Îţi dă, uite, şi mustaţa.
Cînd m-am însurat cu tine
Nu te săturai de bine.
Ai uitat, de cînd te-am luat
De pe ghem, că ţi-s bărbat?”

– “Uite cine mă învaţă!
Îi răspunse ţaţa Aţă.
Un sfrijit, un găunos,
Încrezut bărbat frumos.
Uită şi el că, la zor,
L-am primit, de milă, chior.
De m-aş lua după sudalme,
I-aş cîrpi şi două palme.”

La această sindrofie
A sărit dintr-o cutie
Acul bont cu gămălie,
Care nu se prea pricepe
Cît şi celălalt să-nţepe.
Unde-l pui acolo şade,
Că e tare cumsecade.
Si s-a mai vîrît să fie
Si o copcă mărturie.
Si un nasture, tiptil,
De cămaşe de copil.
Mai pîndea şi-un crocodil
Cu gingiile căscate
Pînă pe la jumătate,
Gros în fălci şi ascuţit :
Foarfecele de croit.

Dar cînd fuse – de o dată
Cearta mai întărîtată,
A intrat, cum s-a făcut,
O maşină de cusut.