La poalele Carpaţilor,
Sub vechiul tău mormânt,
Dormi, erou al românilor,
O! Ştefan, erou sfânt!
Ca sentinele falnice
Carpaţii te păzesc
Şi de sublima-ţi glorie
Cu secolii şoptesc.Când tremurau popoarele
Sub aprigii păgâni,
Tu le-apărai cu braţele
Vitejilor români.
Cu drag privindu-ţi patria
Şi moartea cu dispreţ,
Măreţ în sânul luptelor,
Şi-n pace-ai fost măreţ.

În cer apune soarele
Stingând razele lui,
Dar într-a noastre suflete
În veci tu nu apui!
Prin negura trecutului,
O! soare-nvingător.
Lumini cu raze splendide,
Prezent şi viitor.

În timpul vitejiilor,
Cuprins de-un sacru dor,
Visai unirea Daciei
Cu-o turmă ş-un păstor;
O! mare umbră-eroică,
Priveşte visul tău:
Uniţi suntem în cugete,
Uniţi în Dumnezeu.

În poalele Carpaţilor,
La vechiul tău mormânt,
Toţi în genunchi, o! Ştefane,
Depunem jurământ:
“Un gând s-avem în numele
Românului popor,
Aprinşi de-amorul gloriei
Ş-al patriei amor!”

cântat la serbarea junimii academice dată în
memoria acestui domn la mănăstirea Putna,
în 15/27 august 1871.

“Dunăre! ce plângi tu oare?”
“Plâng o floare de sub soare
Ce din sânu-mi a răpit
Ştefan-vodă cel cumplit!”

Pe cel ţărm bătut de valuri,
Sus pe zare, sus pe maluri,
Sunt trei cete de oşteni,
Turci, tătari şi moldoveni.

Una-i ceata hanului,
Una-i a sultanului,
Una-i a Ştefanului!
Iar în câmpul cel turcesc
Mii de săbii zângănesc;
Iar în câmpul tătaresc
Mii de arce săgetesc;
Iar în cel moldovenesc
Doi luceferi strălucesc:
Ştefan-vodă cel frumos
Ş-o copilă, chip duios.

Fata plânge, fata zice:
“Lasă-mă să fug de-aice,
O! Ştefane, scumpul meu!”
Domnul zice: “Nu! nu vreu,
Nu, pre sfântul Dumnezeu!
Că-mi eşti dulce la privit
Şi mai dulce la iubit,
Ca lumina soarelui
La lupta viteazului”.

“De-ţi sunt dragă, de-s frumoasă
Ia-mă, doamne, ori mă lasă.”
“Ba! de-a fi să lupt pe dată
Chiar cu Dunărea turbată,
Nu te las nici chiar de-un pas.
Nici chiar morţii nu te las.”
“Apoi dar, rămâi cu bine,
Că tu n-ai parte de mine!”
Fata zice şi s-aruncă
Iute-n Dunărea adâncă!

Valurile clocotesc,
Pe copilă-o-nvăluiesc
Ş-o azvârl din val în val,
Depărtând-o de la mal.
Turcii stau încremeniţi,
Moldovenii împietriţi
Şi tătarii înlemniţi.
Stau şi ulii în zburare,
Stau şi caii-n alergare,
Stă şi soarele-n mirare,

Căci deodată ce se vede?
Cine-n valuri se repede?
Domnul Ştefan cel vestit,
Domnul cel nebiruit!
El s-azvârle nebuneşte
Şi înoată voiniceşte.
Taie-o brazdă, taie nouă,
Taie Dunărea în două,
Şi pe fată mi-o ajunge
Şi la piept cu foc o strânge
Şi se-ntoarce fericit
Sus, pe malul înflorit.

În vârful copacului Tău sunt o floare…
Pe cea mai înaltă ramură a lumii
Mă leagăn în talazul de azur şi soare.
Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii,
Ci slobodă, spre cer, înfloritoare
Inima mea nu mai întârzîie:
Zbucneşte afară în limpezi petale
Să lege rod tainic, bob de poezie
Hrana zburătoarelor împărăţiei Tale.
Petala mi-e cu aripa rudă,
Miresme, cântec gata să s-audă.
Zâmbesc sub luceafar visarile-mi grele,
Beau apele lunii, se umflă în ele
Păunii nopţii cu cozile-n stele.
…Scuturaţi-mă vânturi mladii ori haine,
Singură moartea e o dincolo de fire
Prăpastie cu adânc de fericire.
Furtuna extazului mă va urca, poate,
Peste vamile şi stavilele toate,
Într-o pală de parfum, Doamne, pâna la Tine,
Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.
Floarea căzută din împărăţie
A vazut Cerul şi a sărutat Lumina.

Trup,tu dormi ? Somnul te paşte?
Suflete, scoal’ şi cunoaşte
Luminos prunc că se naşte
Din palatul treimii
In peştera inimii
Dar pruncul cine mi-i?
E Hristosul Dumnezeu
Coborât în pieptul meu.
Maica sfântă-n braţe ţină-L,
Sfântul Duh cu drag alină-L,
Ingerii cu raze-nchină-L.
Eu nu dorm, trupul lin spune,
Ci-ncleştat de-o grea minune
Stau în mută rugăciune.
Să mă mişc nu se cuvine,
Ci cu harul care vine
Raiul tot se afla-n mine.

Te dezgolesc şi-n braţe îţi strîng rotunda noapte,
Lumina cărnii pipăi cu degete de orb,
Şi mîna, ospătată cu sîni, culege şoapte,
Tot trupul cu migală de mîngîieri să-ţi sorb.

Lucizi, genunchii candizi mai stăruie-n răscoală,
Descui blîndul lor lacăt cu chei de dezmierdări,
Minunea jăfuită să nu rămîie goală,
Te-acopăr cu horbotă de sărutări.

Cînd, albă muşcătură înfitpă-n cer, pătrunde
Altoiul aurorii în carnea beznei vii,
Sub aşternutul rece ca sub obroc te-ascunde
Şi stinge ale coapselor tale dulci făclii.

Sub ceara dimineţii ce lină arde-n soare
Grav sufletul la margini de fericiri stă-n loc,
Culege oboseala ca pe-o suavă floare
Şi patima-l închide în trunchiul ei de foc.

Piere zvon subt zariste,
talanga in rariste.

Vine toamna oilor
prin panzele ploilor.

Glas dau cetii, patimii
cu frunza lor paltinii.

Jalea ratacirilor,
mohorul mahnirilor,

ale cui sunt, ale cui?
Parc-ar fi a nimanui.

Mi-au secat pleoapele
si-n inima apele.

Doar cand urc poienele
mi se-ncarca genele

subt amiaza fierului
de picurii cerului.

Plang spre zarea dorului
cu lacrima norului.

Durerile noastre sunt multe, dar cea mai mare
este – sa vezi. Sa vezi ca o noima-nceputa
nu se-mplineste, ca sfantul, preexistentul tipar
dupa care prin ani esti tinut sa-ti croiesti obrazul si calea
in mani ti se sfarma. Sa vezi
cum legenda ce fiinta a prins se opreste curmata
la drum-jumatate.

Mire-se nimeni ca-n vaile sublunare adast ca Orfeu,
ca un alt Orfeu incercat intr-alt chip, sfasiat de accese
de cantec, azi ca si mane dezamagit
ca stancile pe care le-a pus in miscare
refuza-a-l strivi, precum dat ii fusese.

Ce greu ramane si cat de-anevoie te-ndemni
norul sa-l mai ascunzi, norul melancoliei, albul cel trist.
Il porti deasupra-ti si-l tragi dupa tine
dintr-o strada intr-alta fara de rost
si din poarta in poarta.

Cei ce înca Te caută deznădăjduiti, zic
Că între Tine şi noi netrecute prăpastii străjuiesc.
Mulţi, întorşi din cale, te tăgăduiesc.
Câţi Te-au aflat zâmbesc şi nu spun nimic.

Doamne, unde încep abisurile acele?
Ce drum s-apuc, oricât de lung?
Nu cruţ nimic, numai s-ajung,
La marginea Ta, să m-arunc în ele.

Deodată, o spaimă mă ţine,
O bănuială strivitor de grea:
Prăpastiile Tale încep chiar din mine,
Dintru-nceput deschise în inima mea.

(vineri, 27 mai 1955, Bucuresti, în spital)

Sunt lăcrimioarele-nflorite
Şi când duios mă uit la ele
La tine mă gândesc, iubite,
Şi-mi amintesc vremile-acele

Când înflorite lăcrimioare
Cu drag îmi trimeteai tu mie,
Şi când era în orice floare
Un semn de-amor, de bucurie.

Ah! florile atunce date
N-a mai rămas nimic din ele
În vânt sunt toate spulberate,
Simţirea ta, vremile-acele!