Sunt eu, fetiţa asta serioasă
Ce stă pe-un scăuieş, cuminte,
Strângând la piept, cu mâinile-amândouă
Păpuşa nouă,
De care încă-mi mai aduc aminte?
(Avea rochiţă albă, de mătasă.)

Mi-e milă de mânuţa ei,
De trupul mic, şi firav, şi puţin:
Mi-e milă ca de-un copilaş străin
Ce-ar fi murit, demult, sub ochii mei…

Pe vremea ceea nu mă cunoşteam, –
Oglinzile erau aşa de nalte!
O dată doar, în luciul unui geam
Am bănuit o clipă chipul meu,
Am prins în ochi surâsul celeilalte
Şi n-am ştiu că-s eu.

Dar într-o zi am coborât din cui
O cadră-n care nu era nimic –
Decât o fată cu priviri căprui.
Ca un pisoi prostuţ şi mic,
Am cercetat pieziş, cu frică,
Vedenia stângace.
Am râs: – Săraca, tare-i mititică!
A râs şi ea. – Ai şi mata cercei?
De ce nu vrei să vii oleacă-ncoace?…
Dar mâna care-o căuta pe-a ei
A pipăit zadarnic sticla, rama,
Şi-nspăimântată am fugit la mama…

Azi, din fetiţa aceea nu mai este
Decât o poză ştearsă şi-o poveste.
Cu ochii mari, cu cerceluşii din ureche,
Mi-a adormit – păpuşa veche
Pe scauieşul din grădină –
În suflet, printre cioburi de lumină.

Dar de Crăciun, când fulgi subţiri de fum
Coboară linişte pe suflet şi pe drum,
Când bate-n geamuri cea dintâi colindă, –
Din întunericul uitat în mine
Eu simt, încetişor, cum vine
Fetiţa din oglindă,
Cum îşi deschide ochii calzi şi vii
Şi-mi cere iarăşi râs şi jucării.

(Din volumul „Poezii”, 1939)

Alergand, ca de napasta,
Au venit buluc pe coasta
Doi baieti
Mai isteti,
Sa dea veste
La neveste
C-au vazut in deal la stana,
Coborand din varf de munte,
Peste ape fara punte,
Iarna sura si batrana…

Mai tarziu, mai pe-nserat,
A intrat si baba-n sat:
Uite-o-n capul podului,
In vazul norodului,
Pe-un butuc de lemn uscat,
Cu cojoc de capatat,
Cu naframa de furat,
Cu catrinta de aba
Vantul sa-l strecori prin ea!
Si cum sufla-n pumnii reci,
Scoate pacla pe poteci,
Iar pe fund de vai destrama
Neguri vinete, de scama…

Si-au iesit baietii mici,
Mici si multi
Si desculti,
Si cativa mai maricei
Cu biciusti si cu nuiele
Si cu prastii subtirele,
Sa alunge de pe-aici
Iarna cea cu ganduri rele…
Doamna-gerului, batrana,
S-a sculat de la pamant.
Si-naltand spre cer o mana,
Ca o cumpana uscata
De fantana.

A pornit in jos pe vant,
Incruntata,
Blestemand,
Si-a lasat in urma ei
Promoroaca si polei;
Pe ogoare,
Corbi si cioare
Prin paduri,
Lupii suri,
Si de-a lungul drumului
Numai scama fumului…

Ai fost un om şi-ai pătimit ca dânsul…
Un Dumnezeu- cum te credeau părinţii-
Pluteşte-n veci deasupra suferinţii:
El nu ne poate înţelege plânsul.

Pe Dumnezeu de l-am vedea în cuie,
Cu pieptul plin de lănci, cu pieptul supt,
Am spune că-i un joc dar jertfă nu e:
El din fiinţa lui nimic n-a rupt.

Dar Tu ai sângerat pe negre căi,
Supt umilinţi ce nu le ştie cerul;
Tu ai gemut când te pătrunse fier,
De-au tremurat şi ucigaşii tăi.

Şi ochii tăi cei blânzi se înnoptară,
Şi gura ta sa-nvineţit de chin,
Şi duhul tău, ce nu putea să moară,
A smuls din trup suspin după suspin.

Un om, un om, prin patimile tale!
Şi, totuşi, cât de sus, lumina mea,
Te-a înălţat răbdarea sfântă-a ta!
De mila ta, la glasul tău de jale,

Să se deştepte morţi de mii de vremi
Şi-adâncul lumii să se înfioare,
Iar Tu, să ai privirea iertătoare,
Un om să fii – şi tot să nu blestemi!…

Cum au putut să steie laolaltă
Atâta chin şi-atâta bunătate?
Se rătăceşte mintea şi nu poate
Să te urmeze-n lumea ta înaltă…

…………………

Al nostru eşti: al celor slabi şi goi –
Pământ ţi-e trupul şi-n pământ se-ascunde,
Dar umbra ta rămase printre noi
Şi inima-mi te simte orişiunde.

De sufletul ce-a întâlnit mizerii
Şi cu obolul său le-a vindecat,
Te-apropii lin, prin negura tăcerii,
Şi strângi în taină mâna care-a dat;

Apostolului răsplătit cu ură,
Tu-i spui: Mergi, nu eşti singur în durere!
Şi gura ţi-o-nfrăţeşti cu sfânta gură
Ce-a semănat nădejdi şi mângâiere;

De cel ce geme, neputând să moară,
Apropii cupa liniştii de veci;
Mereu sporeşte-a inimii comoară
Şi drum de zâmbet laşi pe unde treci…

Al nostru eşti! Ce ochi văzu vreodată
Că te-ai suit la cer, purtat de nori?
Ce gând nebun zvârli această pată,
Pe cel mai mare dintre visători?

Putut-a oare sufletu-ţi să fugă
La cei senini şi fericiţi din cer,
Când jos, prin murmure de chin şi rugă,
Atâtea braţe tremură şi-l cer?

Nu, nu! Ale Golgotei reci piroane
Nu te-au lipit atât de strâns pe lemn,
Cât te-a legat de-acest pământ nedemn
Nemărginirea rănilor umane.

Atâta timp cât lutul n-o să crească
Copii asemeni chipului tău sfânt;
Atâta timp cât liniştea cerească
Nu se coboară-n inimi pe pământ;

Cât timp nu vezi aieve tot ce sameni,
Şi ochii toţi de plâns n-or fi deşerţi,
Atât de mult Tu, cel născut din oameni,
Va trebui să mângâi şi să ierţi;

Atât de mult vei auzi jelire
Şi rana ta va sângera mereu-
Îmblânzitor de oameni prin iubire,
Tu ţi-ai ales destinul cel mai greu!

…Dar, când vei smulge-ntreaga omenire
Din somnul lung al greului răbdat,
Când nu va fi nici chin, nici rătăcire,
Atunce tu zâmbi-vei împăcat;

Atunce numai îngerul hodinii
Va coborî supt ochiu-ţi înţelept:
Îţi va culege de pe frunte spinii
Şi-ţi va închide rănile din piept.

I

Din vârsta fericirii fără minte
Icoane dragi mi-apar mereu-nainte :

De lume răzleţită şi sfioasă,
În ramă de salcîm zăresc o casă.

Şi-n casă, într-un colţ întunecat,
Văd un copil de mama lui certat.

El mâinile şi-ntinde spre iertare,
Dar ea-i tăcută şi nendurătoare.

Din toţi câţi trec, nu-i nimeni să-l aline!
Şi plânge-năbuşit copilul –
Ş-adoarme în suspine.

Dar peste noapte-o biruieşte dorul –
Din somnu-i sare muma,
Şi spre ungherul unde-i doarme-odorul
Păşeşte-n vîrful degetelor numa.

Pe somnul lui cel fin
Duioasă se-nclină ;
De-al vieţii sale chin
Un zâmbet i-animă.

Zbucneşte fără’ zăgaz
Iubirea ei mută –
Şi plânsul lui obraz
Plângând îl sărută.

Şi mii de mângâieri
Pe creştet i-adună –
De ziua cea de ieri
Ce dulce-l răzbună!

El simte cum s-apleacă peste dânsul
O umbră bună ce l-ar dezmierda –
Şi-ntr-un suspin, pe cînd ea-i şterge plânsul,
Întinde braţele lui mici spre ea.

De gâtul ei s-atârnă în neştire –
Toţi îngerii din ceruri îi sînt fraţi!
Învăluiţi de-a candelei lucire,
Copil şi mamă dorm îmbrăţişaţi…

II

Tu, inimă de mamă, soarta mea,
De ce mi-ascunzi tu darurile tale?
Căci la pământ căzui cu sete grea
Şi iată! a secat izvoru-n cale…

La porţi străine am cerşit iubire,
Şi porţile cu zgomot s-au închis;
Iar unde-am vrut să picur fericire
Am otrăvit dumnezeescul vis.

O, mamă ! o nădejde mă mai ţine :
Că n-ai să-ţi uiţi copilul în străini –
Că în curând mă vei chema la tine,
Să gust din rodul veşnicilor spini…;

Că, bună, vei veni să-mi vindeci rana
În clipa sfântă cînd voi adormi,
Cînd sub pleoape voi strivi icoana
Acestei lumi – ce n-a fost, nici va fi…

Înalţă-mă atunci, spălat de rău,
În lumea inimii ş-a frumuseţii,
Să mă deştept din somnul greu al vieţii,
Plângând, de mult noroc, la pieptul tău.

Adanca-i noaptea, orele profunde…
Gemand, spre raftul cartilor mă-ndrum
si-ntreb în soapta fiece volum:
-Tu esti? Si cartea fuge si se-ascunde.

Plangand, intreb portretul ei acum:
-Tu esti? Si nici iubita nu-mi raspunde.
Imi umplu cupa-n vin să mă scufunde,
intreb: -Tu esti? Si cupa piere-n fum.

Si-ntreb si spada mea: -Tu esti? Si tace.
Si, cum mă prabusesc în jilt, infrant,
din zid o umbra alba se desface…

Mă-ntorc spre ea cu sange în cuvant
si-n ochii lui Iisus e numai pace.
Intreb: -Tu esti? Si umbra spune: -Sant.

Ramas bun, de-acum, fratan de cruce.
Vei porni spre tara ta de lut.
Eu prin sabiile zarii mă voi duce,
Vanturi mari să-mi iasa la rascruce,
să-mi dea apa lor amara de baut.

Daca intr-o zi o să se vada
vultur de argint pe cer lucind,
scoate-ti straiul tau de nun din lada,
pune-ti zarile la coapsa ca o spada
si să vii la nunta-mi de zapada,
în dumineca mea alba de argint.

Pajuri negre insa de-or să sboare,
să-ntelegi ca ochii mi-au furat
să mi-i duca-n stele rotitoare,
si ca fruntea mea, rapita-n ghiare,
peste varfuri de paduri tot mai rasare,
ca un ciob de luna-nsangerat.

Afara-i vant si-i gol ulciorul.
– Hangiu smintit, da fuga iar!
Vreau vin ca zarea si ca dorul
si cum e jalea de amar.

El insa-mi toarna în nestire
un vin adânc cu umbre lungi.
– Bea! Dulce-i ca o amintire
pe care-o chemi când o alungi.

Ulcioru-i gol si-afara vantul…
– Hangiu smintit, da fuga iar!
Vreau vin ca bezna, ca mormantul
si cum e moartea de amar.

Hangiul insa-mi pune-n fata
un vin insangerat de vremi.
– Bea! Este dulce ca o viata
pe care-o ierti când o blestemi.

Ştiu că sunt lut, dar nu ştiu cine
mi-a pus în piept albine stranii,
să-mi scoata mir din mărăcine,
din bălării, impărtăşanii.

Minunea mea se-ntamplă vie
din mofturi mici şi biete fleacuri…
Un colţ de-al meu e-o-mpărăţie,
o zi de-a mea răsfrânge veacuri.

De nu strâng mările in braţe,
prin câte-o baltă tot deretic
si gheara mea tot stă să-nhaţe
din orice taină câte-un petic.

Si dacă-ncălecat pe-o rază
ea nu mă urcă-n cer, incalte
de-o schioapă-n aer tot cutează
peste coteţe să mă salte.

Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrima velintă
Ca intr-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din infrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus in cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer;

Şi din fiece dezastru
si crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
si fă zâmbet înţelept.