A venit si-aici Craciunul
Să ne mangaie surghiunul.
Cade alba nea
Peste viata mea.
Peste suflet ninge.
Cade alba nea
Peste viata mea
Care-aici se stinge.

Tremura albastre stele
Peste lacrimile mele.
Dumnezeu de sus
In inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele.
Dumnezeu de sus
In inimi ne-a pus
Palpairi de stele…

Numai casa mea posaca
A’mpietrit sub promoroaca.
Stam în bezna grea,
Pentru noi nu-i stea,
Cerul nu s-aprinde.
Pentru sgribuliti
Ingerii grabiti
Nu aduc colinde.

O Iisuse imparate,
Iarta greseli si pacate.
Vin de-nchizi usor
Ranile ce dor,
Visul ni-l descuie.
Noi Te-om astepta ,
Căci pe crucea Ta
Stam batuti în cuie.

Maica Domnului Curata,
Ad’o veste minunata,
Infloreasca-n prag
Zambetul Tau drag
Ca o zi cu soare.
Zambetul Tau drag
L-asteptam în prag,
Noi, din inchisoare.

Peste fericiri apuse,
Tinde mila Ta Iisuse.
Cei din inchisori
Te asteapta-n zori,
Pieptul lor suspina.
Cei din inchisori
Te asteapta-n zori
Să le-aduci lumina.

Ştiu că sunt lut, dar nu ştiu cine
mi-a pus în piept albine stranii,
să-mi scoata mir din mărăcine,
din bălării, impărtăşanii.

Minunea mea se-ntamplă vie
din mofturi mici şi biete fleacuri…
Un colţ de-al meu e-o-mpărăţie,
o zi de-a mea răsfrânge veacuri.

De nu strâng mările in braţe,
prin câte-o baltă tot deretic
si gheara mea tot stă să-nhaţe
din orice taină câte-un petic.

Si dacă-ncălecat pe-o rază
ea nu mă urcă-n cer, incalte
de-o schioapă-n aer tot cutează
peste coteţe să mă salte.

Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrima velintă
Ca intr-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din infrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus in cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer;

Şi din fiece dezastru
si crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
si fă zâmbet înţelept.

N-ai lăuda de n-ai ştii să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad in tine.

Că nu te-nalţi din praf dacă nu cazi
Cu fruntea jos, în pulberea amară,
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
E că mureai în lacrima de-aseară.

Iarna greu s-a dus
Si frumoasa primavara
A sosit cu mandrul sau alai,
Pe taramul tarii noastre.
Florile-au inflorit,
Copacii s-au impodobit.
Peste tot e veselie
Si-armonie

Neamul nostru,
Un popor trainic,
In istorie viu,
Cu legende neuitate,
Scrise intr-o pagina de carte,
Transmise din tata in fiu
Si apoi la toti romanii
Sa-si cunoasca viu stramosii.

Tu, singuratică şi-albastră,
Rătăcitoare-n infinit,
La ce mă chemi necontenit
Acolo-n colţul de fereastră,
Să te ador înmărmurit?…

Şi spune-mi ce-nrudită vrajă
Şi ce îndepărtat mister
Mă face pururi să te cer
Deasupra capului de strajă,
Stea singuratică pe cer?…

Ca visurile-ntunecate
Clădirile se-nşiruiesc,
Şi singur, învelit în manta-mi,
Tăcut pe trotuar păşesc.

Acuma-n turnul catedralei
Se bate tainic miez de noapte…
M-aşteapt-acasă adorata
Cu sărutări, vrăjite şoapte.

Prietenoasă trece luna
Călăuzindu-mi pas cu pas;
Dar eu m-opresc în umbra porţii,
Strigîndu-i vesel: — Bun rămas.

Îţi mulţumesc, amică veche,
Că-mi luminaşi frumos pe drum;
Treci mai departe, luminează
Şi celorlalţi pribegi, de-acum.

Iar de găseşti pe vreun ibovnic
Ce plînge, tu să nu mi-l laşi;
O, mîngîie-l, precum pe mine
De-atîtea ori mă mîngîiaşi…

Serbare sgomotoasă
Ca-n bâlci. Decor banal;
O boltă luminoasă
Scăldată-n aur pal.

Pe culmea azurie
Chiar soarele de-aramă
Se pare-o jucărie
De proastă melodramă.

Mulţimea îmbătată
De pulbere şi soare
Întoarce-nfierbântată
Un danţ nebun pe care

Îl farmecă orgia
Din surle, din ţimbale,
Din nai şi măestria
Din cornuri triumfale;

O muzică ciudată
Ce-nalţă orgolioasă
Spre bolta-nflăcărată
Prostia glorioasă.

Mulţimea se aprinde
Şi râde, strigă, -njură.
Paiaţa se desprinde
Din gloată. O figură

Ciudată: meseria
I-a pus pe buze-un rânjet
Pe care sărăcia
Mereu îl schimbă-n scâncet.

În ochi îi arde para
Durerei care creşte.
Ar plânge; dar ocara
Mulţimei ‘l-ngrozeşte

Ce, crudă, îmbuibată
Vrea glume, joc, plăcere.
Paiaţa întristată
Priveşte cu durere.

O lacrimă îi pică
Încet şi el tresare
Şi mândru îşi ridică
Privirea sfidătoare

Spre cer iar a sa minte
Orgoliul străbate;
El trece înainte
Cu braţe încleştate.

Zâmbind din înălţime,
Decât robit durerei,
Să ceară la mulţime
Pomana-nduioşărei.