Cǎţeluş cu pǎru’ creţ,
Furǎ raţa din coteţ
El se jurǎ cǎ nu furǎ,
Latrǎ de a mǎ-si z-gurǎ,
Şi boceşte şi se vaitǎ
Cǎ-i persecutat de haitǎ,
(Camarazi pânǎ mai ieri
Ce l-au dat azi la hingheri)
Cǎ mi se fǎcu şi milǎ,
De scrisei aceastǎ filǎ:
Tot ce a agonisit,
Cicǎtelea a muncit
Ani în şir, neîncetat
Numa’ cǎ n-a şi turbat,
Zece zile-n sǎptǎmânǎ,
(Cât furau alţii-ntr-o lunǎ !)
Cǎci fiind câine de rasǎ,
Lucra bine pe sub masǎ
Si aşa cum spune el,
Decând era un cǎţel.
Socotind acum, bǎbeşte,
Frate nu cred ca greşeşte,
Cǎci un an…d-ǎia câineşti
Sunt cât şapte omeneşti,
D-aia nici nu mai gândesc
Nu cumva sǎ obosesc;
Insǎ toatǎ socoteala
Nu i-a acoperit oala:
Poseda nene coteţe
Încǎ în vreo cinci judeţe
Şi pǎduri, pentru nevoi,
(Asta o-nţelegem noi !)
Da’ avea oase, ciolane,
Sub bǎncuţǎ, milioane ,
Le ţinea şi el la dos
Ca sǎ nu prindǎ miros.
………………………
Da-ntr-o zi, cum s-antâmplat,
Dulǎii s-au gâdilat
Şi-au fǎcut o zarvǎ mare,
Dintr-o simplǎ întrebare:
Au scǎzut şi-au adunat,
(Matematic au lucrat)
Fi’n’cǎ îi ardea pe maţe,
Cǎ ieşeau prea multe raţe
Ce se pare c-a furat
Cţeluşul ondulat.
………………….
Cǎţeluş cu pǎru’ creţ,
(Nu era el nǎtǎfleţ !)
Cǎ le-a pus mintea pe moaţe
Cum au întrebat de raţe
Şi de oasele din stoc,
Matematic, dintr-un foc
Socotind dup-a lui minte,
Din ce şi-a adus aminte:
Cicǎ şi-a golit cǎmara
Mǎtuşica lui, Tamara,
Iarǎ el foarte milos
I-a luat ultimul os,
Cǎ sǎraca mǎtuşicǎ,
Pensionarǎ-a fost de micǎ,
Trǎind dupǎ cât se pare
Pe o labǎ foarte mare.
………………………..
De vorbim de matematici,
Câinii zic dup-a lor practici,
Cum au socotit-o ei,
Lumea e-mpǎrţitǎ-n trei :
Unii care au un dar
Şi-alţii care n-au habar !

Copiii lăi, m-au supălat
La glădinţă cu o veste,
Că Moş Clăciun, e o poveste,
Nu e, şi nu a ezigstat,

Că nu ale nici sănioală,
Nici balbă albă, nasu’ loşu,
Chial au şi lâs, că noaptea Moşu’
Pe coşu casei nu coboală ;

Am fost atât de indispus
Şi-am plâns cu laclimi suspinând,
Pe Moş Clăciun îl ştiu decând
Pe mine balza m-a adus,

Da’ ca să mă conving, am stat
Cu ochii mici sub plăpumioală,
Făcându-mă că dolm de-aseală
Să-l văd şi io măcal odat’ ;

Întl-un tâlziu, palcă plin vis,
L-am auzit în dolmitol
Pe la pălinţi, venind în zbol
Că ei aveau geamul deschis,

Tiptil apoi, s-a dus glăbit,
Tlecând plin hol cu sacu-i plin,
(Că i-am vazut umbla puţin)
La pomu’ male-mpodobit,

Sub cale-a pus Moşu’, galant
Şi giucălii şi ciocolată….
Vă povestesc io altădată
Că alţeva-i mai impoltant,

Că după ţe a fost el gata
Şi cum pe toate el le ştie,
A tlas din sticla de lachie
Pitită în balcon de tata,

S-a dus şi în bucătălie,
A tot cătat plin fligidel,
(Că nu i-e flică lui de gel)
Mâncând cu poftă din piftie

Şi tot tiptil a şi plecat,
Mai vesel palcă şi vioi,
Da’ milosea a ustuloi
Pe flunte când m-a sălutat,

Aşa că io, aş vlea să ştie
Copiii lăi, că Moş Clăciun
Ezigstă şi e tale bun……
Şi fălă să fac băşcălie,
Îi plaţe ţuica şi piftie….
Cledeţi-mă când io v-o spun !

P.S.
Am povestit ţe s-a-ntâmplat
Şi lu taticu’ şi mamica,
Şi flate, toată ziulica
Atât de mult s-au minunat !
Gata !

În zadar vuieşte Cerna şi se bate
De-a ei stânci măreţe, vechi, nestrămutate,
Şi-n cascade albe saltă pe-a lor sân…
Apa-i trecătoare, pietrele rămân!

În zadar şi anii s-adun cu grăbire,
Trecând peste inimi ce-au gustat iubire!
Suvenirul dulce de-un minut slăvit
Pintre-a vieţii valuri stă-n veci neclintit!

Noaptea-i dulce-n primăvară, liniştită, răcoroasă,
Ca-ntr-un suflet cu durere o gândire mângâioasă,
Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori,
Scuturând din a lui poale lungi şi repezi meteori.

Pe un deal în depărtare un foc tainic străluceşte
Ca un ochi roş de balaur care-adoarme şi clipeşte.
Sunt păstori în şezătoare sau vro ceată de voinici?
E vro tabără de care sau un rond de tricolici?

Către munţi prin întuneric un lung bucium se aude.
El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude,
Când din culme-n culme noaptea buciumele răsunau
Şi la lupte sângeroase pe români îi deşteptau.

Acum însă viaţa-i lină; ţara doarme-n nepăsare!
Când şi când, un câine latră la o umbră ce-i apare,
Şi-ntr-o baltă mii de broaşte în lung hor orăcăiesc,
Holbând ochii cu ţintire la luceafărul ceresc!

Pe cărarea înflorită, care duce la fântână,
În ştergar şi în catrintă, merge-o sprintenă română;
Ea la brâu-i poartă furcă şi la sân un pruncuşor,
Cu gurita lui lipită de al laptelui izvor.

Nevăstuica trece iute, torcând lâna din fuioare
Şi sucind fusul vârtelnic ce-o atinge la picioare.
Păsărelele-mprejuru-i zbor voioase şi cântând,
Ea zâmbeşte şi tot merge, pruncuşoru-i sărutând.

Iată,-ajunge la fântână, ş-acolo se întâlneşte
C-un drumeţ din lumea-ntreagă, care lung la ea priveşte,
Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină
Şi vecinei sale-ntinde o cofiţă, albă, plină.

Româncuţa multumeşte, suflă-ncet peste cofiţă
Şi cu apa ne-ncepută udă rumena-i guriţă;
Iar drumeţul după dânsa bea, fugarul îşi adapă
Şi se jură că pe lume nu-i aşa de dulce apă.

La poalele Carpaţilor,
Sub vechiul tău mormânt,
Dormi, erou al românilor,
O! Ştefan, erou sfânt!
Ca sentinele falnice
Carpaţii te păzesc
Şi de sublima-ţi glorie
Cu secolii şoptesc.Când tremurau popoarele
Sub aprigii păgâni,
Tu le-apărai cu braţele
Vitejilor români.
Cu drag privindu-ţi patria
Şi moartea cu dispreţ,
Măreţ în sânul luptelor,
Şi-n pace-ai fost măreţ.

În cer apune soarele
Stingând razele lui,
Dar într-a noastre suflete
În veci tu nu apui!
Prin negura trecutului,
O! soare-nvingător.
Lumini cu raze splendide,
Prezent şi viitor.

În timpul vitejiilor,
Cuprins de-un sacru dor,
Visai unirea Daciei
Cu-o turmă ş-un păstor;
O! mare umbră-eroică,
Priveşte visul tău:
Uniţi suntem în cugete,
Uniţi în Dumnezeu.

În poalele Carpaţilor,
La vechiul tău mormânt,
Toţi în genunchi, o! Ştefane,
Depunem jurământ:
“Un gând s-avem în numele
Românului popor,
Aprinşi de-amorul gloriei
Ş-al patriei amor!”

cântat la serbarea junimii academice dată în
memoria acestui domn la mănăstirea Putna,
în 15/27 august 1871.

“Dunăre! ce plângi tu oare?”
“Plâng o floare de sub soare
Ce din sânu-mi a răpit
Ştefan-vodă cel cumplit!”

Pe cel ţărm bătut de valuri,
Sus pe zare, sus pe maluri,
Sunt trei cete de oşteni,
Turci, tătari şi moldoveni.

Una-i ceata hanului,
Una-i a sultanului,
Una-i a Ştefanului!
Iar în câmpul cel turcesc
Mii de săbii zângănesc;
Iar în câmpul tătaresc
Mii de arce săgetesc;
Iar în cel moldovenesc
Doi luceferi strălucesc:
Ştefan-vodă cel frumos
Ş-o copilă, chip duios.

Fata plânge, fata zice:
“Lasă-mă să fug de-aice,
O! Ştefane, scumpul meu!”
Domnul zice: “Nu! nu vreu,
Nu, pre sfântul Dumnezeu!
Că-mi eşti dulce la privit
Şi mai dulce la iubit,
Ca lumina soarelui
La lupta viteazului”.

“De-ţi sunt dragă, de-s frumoasă
Ia-mă, doamne, ori mă lasă.”
“Ba! de-a fi să lupt pe dată
Chiar cu Dunărea turbată,
Nu te las nici chiar de-un pas.
Nici chiar morţii nu te las.”
“Apoi dar, rămâi cu bine,
Că tu n-ai parte de mine!”
Fata zice şi s-aruncă
Iute-n Dunărea adâncă!

Valurile clocotesc,
Pe copilă-o-nvăluiesc
Ş-o azvârl din val în val,
Depărtând-o de la mal.
Turcii stau încremeniţi,
Moldovenii împietriţi
Şi tătarii înlemniţi.
Stau şi ulii în zburare,
Stau şi caii-n alergare,
Stă şi soarele-n mirare,

Căci deodată ce se vede?
Cine-n valuri se repede?
Domnul Ştefan cel vestit,
Domnul cel nebiruit!
El s-azvârle nebuneşte
Şi înoată voiniceşte.
Taie-o brazdă, taie nouă,
Taie Dunărea în două,
Şi pe fată mi-o ajunge
Şi la piept cu foc o strânge
Şi se-ntoarce fericit
Sus, pe malul înflorit.

În vârful copacului Tău sunt o floare…
Pe cea mai înaltă ramură a lumii
Mă leagăn în talazul de azur şi soare.
Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii,
Ci slobodă, spre cer, înfloritoare
Inima mea nu mai întârzîie:
Zbucneşte afară în limpezi petale
Să lege rod tainic, bob de poezie
Hrana zburătoarelor împărăţiei Tale.
Petala mi-e cu aripa rudă,
Miresme, cântec gata să s-audă.
Zâmbesc sub luceafar visarile-mi grele,
Beau apele lunii, se umflă în ele
Păunii nopţii cu cozile-n stele.
…Scuturaţi-mă vânturi mladii ori haine,
Singură moartea e o dincolo de fire
Prăpastie cu adânc de fericire.
Furtuna extazului mă va urca, poate,
Peste vamile şi stavilele toate,
Într-o pală de parfum, Doamne, pâna la Tine,
Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.
Floarea căzută din împărăţie
A vazut Cerul şi a sărutat Lumina.

Trup,tu dormi ? Somnul te paşte?
Suflete, scoal’ şi cunoaşte
Luminos prunc că se naşte
Din palatul treimii
In peştera inimii
Dar pruncul cine mi-i?
E Hristosul Dumnezeu
Coborât în pieptul meu.
Maica sfântă-n braţe ţină-L,
Sfântul Duh cu drag alină-L,
Ingerii cu raze-nchină-L.
Eu nu dorm, trupul lin spune,
Ci-ncleştat de-o grea minune
Stau în mută rugăciune.
Să mă mişc nu se cuvine,
Ci cu harul care vine
Raiul tot se afla-n mine.