Cei ce înca Te caută deznădăjduiti, zic
Că între Tine şi noi netrecute prăpastii străjuiesc.
Mulţi, întorşi din cale, te tăgăduiesc.
Câţi Te-au aflat zâmbesc şi nu spun nimic.

Doamne, unde încep abisurile acele?
Ce drum s-apuc, oricât de lung?
Nu cruţ nimic, numai s-ajung,
La marginea Ta, să m-arunc în ele.

Deodată, o spaimă mă ţine,
O bănuială strivitor de grea:
Prăpastiile Tale încep chiar din mine,
Dintru-nceput deschise în inima mea.

(vineri, 27 mai 1955, Bucuresti, în spital)

Printre galbenele spice albăstele mândre cresc
Şi`n a dimineţii farmec soarele cu drag privesc;
Fermecaţi de-a lor privire şi cuprinşi de-un tainic dor,
Mii de fluturi pe câmpie s-au lăsat din al lor zbor.

Prin frunzişul des şi verde se aud frumoase cânturi
Fluturaşii stau şi-ascultă legănaţi de blonde vânturi
Lângă flori o zi de vară o petrec în desfătări
Şi-a lor dragoste de-o clipă ei le-o spun prin sărutări!

Însă iată, noaptea vine cu-a ei ceasuri de tăcere;
Fluturaşii cu-a lor jocuri s-au tot dus ca ş-o părere,
Păsările nu mai cântă şi fumoasele-albăstrele,
Dup-o zi de fericire, rămân iaraşi singurele.

Sunt lăcrimioarele-nflorite
Şi când duios mă uit la ele
La tine mă gândesc, iubite,
Şi-mi amintesc vremile-acele

Când înflorite lăcrimioare
Cu drag îmi trimeteai tu mie,
Şi când era în orice floare
Un semn de-amor, de bucurie.

Ah! florile atunce date
N-a mai rămas nimic din ele
În vânt sunt toate spulberate,
Simţirea ta, vremile-acele!

În dorul meu de răzbunare
Să am un braţ de fier
Eu aş sdrobi far’ de-ndurare
Ca trăsnetul din cer.

Tot ce în astă lume mică
Măreţ mi s-a părut
Şi-n astă viaţă de nimică
Etern eu am crezut.

Şi-atuncia când tu o ruină
Vei fi în faţa mea,
Eu nici măcar a ta ţărână
Nu voi putea ierta.

(Convorbiri Literare, XV (1881), nr.4 1 iul. p.162)

E drumul prin pustiu. In lungul zarii,
Abia mijeste ziua. De departe,
Nisipu-n unde moi, ca apa marii,
Imbraca sihastriile desarte.
Un magarus cu ochii blanzi te poarta.
Te-ai increzut in pasul lui cuminte.
Cum creste-n zari mereu campia moarta,
Tu-ti pleci spre san privirea ta fierbinte.
Caci ai la san copilul si te doare,
Sa pleci cu el in aspra pribegie:
Peste capsorul Lui, mangaietoare,
Rasfrant-ai valul tau, cu gingasie.
De ce ti-s, Maica, genele muiate?
Petreci in minte alte prigoniri?
Il vezi pe El cu palme sfasiate,
Cu trupul jertfa sfintei Lui iubiri?
In mijlocul nisipurilor, poate,
Singuratatea Lui e mult mai blanda.
Odata fi-va parasit de toate,
Si-un vanzator ascuns va sta la panda.
Mai este timp? Un inger se pogoara
Deasupra-ti, ca un sol de mangaiere.
Franturi de raze te-nvalesc, Fecioara,
Si-alaturi merge Iosif in tacere.

Prin noapte Domnul m-a chemat. Si lin
Urcam spre culmi, pasind pe cer senin.
Pe urma mea se asterneau uitari
Adanci ca nesfarsitul unei mari.
Comoara cu belsug de mangaieri,
In calea mea se deschideau taceri.
Ci eu pluteam, plin inca de pamant.
Ce greu, ce greu era sa-mi iau avant!
Incet, chemarea sfanta mi-a deschis
Prin noapte, larga partie de vis.
In juru-mi stelele clipira moi
Si-am inteles atunci ca suntem doi.
Trecea prin bezna mersul nostru mut.
Ce greu, ce greu ma deslipeam de lut!
Ce-a fost apoi, eu n-as putea sa spui,
Dar am vazut in umbra fata Lui.
Si cum a fost nicicand eu n-am sa stiu,
Simteam ca arde-n mine focul viu.
Vedeam, aleasa-n tainice lumini,
O frunte alba din chenar de spini.
O clipa, flacarile m-au durut…
Ardea pe mine haina mea de lut.
Iubirea palpai si, dreapt-apoi,
Crescu foc linistit de rug din noi.
Nu mai simteam nici bucurii, nici dor,
Urcam acum usor, tot mai usor…
Paseam spre culmi, pe partia de vis
Si-n urma mea, uitarea s-a inchis.
Pe drum tot mai adanc, tot mai inalt,
M-a dus mereu Iubirea Celuilalt.
In noaptea asta, Domnul m-a chemat;
Pe culmi, fiinta mea s-a destramat,
Simteam ca nu mai vreau, ca nu mai pot,
Si amandoi eram un singur tot.

Când omul, prăbuşit, la început,
în iarba duşmănoasă şi-n ţărână
adulmecă-n ţârâşul greu, pe-o rană,
miresmele ce se-nălţau din lut
şi, nemaivrând ostatic să rămână
sub zarea strivitoare ca un scut,
se răsucea s-o urce, renăscut
şi se-agaţă de fulgere c-o mână,
acea cumplita smulgere din smoală
cu palma-ntoarsă ca o cupă goală
fu primul dans în care se zbătu,
elan de floare palidă, involtă,
vibrat pe scări de sunete spre bolta
pe care-n mers îl aminteşti doar tu.

Candva fecioarele acestui astru
ieseau sin casa, gangurind abia,
purtand pe umeri ca un scut albastru
o frumusete limpede si grea.
Iar umbra ei, cazand din mers pe plante
le-ncovoia pentru putreziciuni
si pentru-acele sfinte diamante
ivite cu trufie in carbuni.
Iar tu, iubito, suferind cu pasul,
gaseai in zare fluviul descantat
de salcii triste, lacrimand in ceasul
cand luna-si scoate cornul argintat.
Si toate coborati in val cu scuturi
roscate in amurg si negre-apoi.
Minusculi stropi si ochi imensi de fluturi
cadeau pe umerii rotunzi si goi.
O, scutul nu parea sa se scufunde !
Cazand adanc, te minunai si tu
ca trupul vostru diparea in unde,
dar frumusetea trupurilor nu.
Iar fiarele setoase, mai la vale,
privind cu ochiul rosu de pe mal,
cu alt luceafar se-ntorceau din cale
uitand sa guste fermecatul val.
Tarziu, fara vestmant, tinand cu mana,
lunatice, voi ascundeati sub scut
placerea-nspaimantata si tarana
din care trupul vostru s-a nascut…
Candva, femeile acestui astru
puntau o alta frumusete, gre.
si nu visau ca scutul ei albastru
odata, de pe umeri, va cadea.
Iar spre sfarsitul unei nopti amare,
cand fiicele iesira dintre flori,
cu sani sfiosi si umeri goi pe care
cadeau cu sabii aspre tineri zori,
– trecu incet si scutul tau, iubito,
sa apere un numar mai frumos
si clipa mare pe care-ai sfintit-o
in pantece cu tipat dureros.
Acum iata: stati plangand in noapte,
caci fiicele isi trec stravechiul scut
la alte fiice, mandre, fara sopate,
ca intr-un joc de-a pururi cunoscut,
Si plangeti fluviul linistit si pasul
cu care veti intra-n acelasi val
si salciile jalnice si ceasul
pana sub luna-ntarziat pe mal.
Cand scutul falnic o sa se scufunde,
cazand adanc, te vei mira si tu
ca frumustea a pierit in unde,
tarana trupurilor insa nu…

că poate să apară şi iată-l întîmplarea
voinţa mea tot una aşa precum am spus
copilăria dulce ca mierea şi ca floarea
şi timpul abstracţiune de nevăzut de sus
sărutul o verigă prin care-l leg de mine
şi aripi tot mai grele ah! maculat omăt
eu singur scutur crinul de iz şi de stamine
o bulă de lumină se-ntoarce îndărăt

Vedeţi cum autorul(sau poate un copist)
n-a pus nici punct nici virguli în textu-acesta trist.

(1963)