De s-a copt caisul …
Autor : Ion BănuţăDe s-a copt caisul
de cer şi dogoare
iau din el, iubito,
nu caise, soare.
(”În pervazul larg al serii“)
M-am dus o clipă în Infern,
în bolgiile-adânci, dar Dante,
ce zugrăvi în vers etern
escroci, şi papi, şi duci, bacante,
pe când mă însoţea, în pas uşor,
şi-i povesteam de Hitler, negru nor,
se-nvârteji-n coroana lui de laur
şi-mi spuse : – Astfel de balaur
mi-a întrecut şi mie-nchipuirea,
dar deapănă-ţi, amice, povestirea !
– Pe feudalii tăi, părinte,
i-ai pus la stâlp, şi iadul îi desfată
cu smoală neagră şi fierbinte,
dar ei nu sunt decât copii în vată,
părinţii lor acuma s-au născut!
Ciudat ! Să aibă taţii fiii în trecut !
Au ars cuptoarele, pe întrecute,
şi mii de oameni s-au sfârşit în vânt,
privind sticlos la şirul lung de brute.
Se răscula şi recele pământ !
Şi mă uitai cu scârbă-n vechea ladă,
ce-o iau în seamă numai cronicarii.
Pe tronuri mari de oase : Hitler, carii,
ce rod mărunt, căci vremea i-a mutat din lemn
în ţeasta lui, să toace crudul semn
ce-a-ncins amarnic fruntea omenirii.
Dar, când umblam pe vântul pustiirii,
O pajură cu moartea-n aripi blege
veni din Bonn, scheletul să-i închege.
Os lângă os şi gheară lângă gheară,
să-i dea din nou puterea ei de fiară,
şi crucea strâmbă, înecată-n ură,
să verse-n lume cea mai neagră zgură!
Pe când priveam la Hitleri noi şi vechi,
mi s-a părut ca Dante s-a urnit din lut,
strigând : « În cartea de atunci n-au încăput,
şi filele sunt roase şi străvechi ».
Prietene! Să mergem! Turmei de tâlhari
să-i fim în veacul XX slăviţi gropari!
Din tobele iubirii şi-ale urii
să cânte apele şi trubadurii
şi să răscoale munţii-ncremeniţi de veci,
să fie furnicar de oameni pe poteci,
şi trăsnetul cumplit să se prăvale,
să-ngroape crima-n marşuri epocale.
(“Cu Dante prin infern “)
De s-a copt caisul
de cer şi dogoare
iau din el, iubito,
nu caise, soare.
(”În pervazul larg al serii“)
Cântarea dimineţii
Din buzi nevinovate
Cui altui se cuvine,
Puternice Părinte,
Tu eşti stăpân a toate,
Tu eşti preabunul tată;
A ta putere sfântă
Făptura ţine-ntreagă,
În inimă,-n tot omul
Tu ai sădit dreptatea,
Unirea şi frăţia,
Tu conştiinţa scumpă,
P-aceste saduri sfinte
Răcoritoare ploaie
De adevăr să pice,
Să crească, să dea rodul,
Îndreptătorul lumii,
Tu ai slăvit noroade,
Le-ai dat tu legi preasfinte
Ce ţin aceste saduri;
Ş-aceste legi prea drepte
Orice norod le calcă,
Sau care nu le ştie,
Cade, ruini rămâne,
Din slava strămoşească
De am căzut, ne nalţă;
De am uitat unirea
Ce-i întărea în toate,
Să ştim c-avem dreptate,
Să ştim ce, cine suntem,
Ş-aşa să nu se uite
O naţie slăvită
Cu toţii, dară, ţie
Cântăm cântare nouă;
În flacăra unirii
Întindem mâini la tine,
Ne luminează mintea
Să te cunoaştem, bune,
Să ştim că ne eşti tată,
Să te cântăm mai bine,
(1830)
Psalm
Strigarea-mi ajungă până la tine
Şi-exauzi-mi, Doamne, ruga fierbinte!
Amar mi-e plânsul; nu-ţi întoarce faţa,
Auzi-mi chemarea în ziua durerii
Ş-al înfrântei inimi astupat gemăt.
Răpede m-ajută şi mă susţine,
Căci zilele-mi, iată, pier ca şi fumul.
Ca lemnele în foc oasele-mi secară,
Pălitu-m-am şi m-am uscat ca iarba,
Aridă inima îmi e ca piatra;
De suspin, de gemăt mi-a rămas carnea
Pe oase uscată; mi-am uitat pâinea
Cum se mai mănâncă. Deşert mi-e sânul.
Ca pelecanul mi-am sfâşiat pieptul,
M-am asemănat corbului de noaptea
Şi tutulor altor cobe nopturne;
Întru veghere nopţile trecut-am
Şi m-asemănai pasării veghinde
Ce stă nemişcată dasupra casei.
Toată ziua mă culma de ultrage
Inemicii; şi cei ce-odinioară
Mă lăuda jură acum asupră-mi.
Avut-am cenuşă în loc de mâncare
Şi-n lacrămi mi-amestecai băutura
Numai la vederea mâniei tale.
Şi la înalta şi dreapta-ţi urgie.
Înălţatu-m-am şi m-ai surpat, Doamne,
Ca umbra trecură zilele mele,
Şi eu ca iarba mă uscai, ca paiul.
Trecător sunt şi m-am consumat, Doamne,
M-am topit ca ceara ş-am ars în zelul
Să-ţi înalţ templu. Focul mi se stinge…
Tu însă, eterne, eşti nemutabil,
Ş-a ta memorie în seculi trece,
Din generaţiune la-alta pasă.
Tu-n pietate vei ardica braţul
Şi-n pietate pe român salva-vei,
Căci ora salutei, ora venit-a.
E d-ajuns; plâng servii tăi, plâng lumina,
Gem altarele, plâng d-a lor ruină.
Sunat-a ora, şi acum se vor teme
Ginţile toate de naltul tău nume,
Şi d-a ta glorie trema-vor regii.
Din cenuşa-i sălta-va România,
Înnoi-se-vor ale ei juneţe
Ca ale acvilei; şi-n vestmânt candid
Ca o mireasă va ieşi nainte-ţi;
Splendida ei, sacră candela d-aur,
În oliu limpede, oliu de pace,
Vărsa-va lumina ce dă viaţă
Şi va încinge virginala-i frunte
Cu-aureola ce geniul poartă.
Tu, Doamne, singur, fiintă supremă,
Vei rentregi această Sion nouă.
Arăta-te-vei în Gloria toată
În reîntregita Românie bellă;
Pruncii-n a ta cale nălţa-vor imne,
Văduva, orfanul afla-vor scutire
Şi împilaţii alţa-vor capul;
La locul propriu se vor pune toate
Şi capacitatea la a ta dreaptă.
Auzi tu, generaţie fiitoare?
Pentru tine se scriu acestea.
(1847)
Ce doruri ies din ochii-ţi prin raza lor senină
Ce fulgeră şi-ncântă uimita mea vedere?…
Prin gene-ţi se strecoară o rouă cristalină
Şi cade p-a mea frunte, p-aprinsa mea durere.
Dar nu-mi alină focul, mai tare se încinde…
Să fug, să fugi, Marie, căci flacăra-mi profană
Te-ajunge şi păleşte fiinţa-ţi diafană;
Fereşte-te de mine, de focul ce m-aprinde.
Vezi îns-a mele lacrămi şi ruga mea ascultă:
Buchetul de mireasă să-l faci cu mâna ta,
Pe sânul tău îl pune, ş-alege cât de multă
Plăpândă simţitivă ş-un trist nu-mă-uita.
(1868)
La San Marco în piaţă,
Dulce curge-n carnaval,
Ca un vis, a noastră viaţă
Lin şopteşte-al mării val.
— Vino, vino, gondoliere,
Ia-ne, du-ne-ncet-încet,
Sub a lunii scâteiere…
Cântă, scumpul meu poet!
Doarme-albastr-Adriatică;
Dorul tău îmi vei cânta…
Nu te teme de nimică…
Eşti al meu şi sunt a ta!
Doarme-acum şi crudu-mi gâde
În palatu-i aurit;
De gelosul meu poţi râde,
De demult l-am adormit,
— Pentr-un zâmbet, o privire
De la tine, scump odor,
Partea-mi dau de nemurire,
Dau chiar patrie, onor!
Vezi tu luna de pe ceruri
Cum străluce mângâios,
Învelind tot în misteruri?
Pentru mine-i de prisos.
Tu eşti singura-mi lumină,
Luna mea d-acum tu eşti.
Dogaresa mea divină!
Spune-mi, spune: mă iubeşti?
— Te iubesc ca o nebună;
Fă cu mine orice vrei;
Dacă-s pentru tine lună,
Tu eşti soare-n ochii mei!
Dă-mi căldura ta suavă,
De-al ei foc să mă topesc…
Sunt a ta fidelă sclavă;
Te iubesc! da, te iubesc!
Înainte, gondoliere
Du-ne, du-ne-ncet-încet!
Sub a lunii scânteiere,
Cântă, scumpul meu poet!
— În Veneţia duioasă,
Dulce-i viaţa-n carnaval!
Pentr-o inim-amoroasă,
Cântă, râde-al mării val!
Ia vezi toanta de Mărie,
Ce gătită! cum şi-a dat
Pe obraz cu rumenie
Şi pe cap cu alifie:
Să se mire toţi în sat.
Ia te uită şi Ilie,
Ce flăcău bun de peţit!
Cu iţari noi de dimie
Şi cu flori la pălărie,
Şi cu cisme s-a-nnoit.
— Fă Mărie, nu dai laba?
— Nu ţi-o dau, măcar să mori!
— Fă, te rog! — Mă rogi degeaba…
— Apoi dac-aşa ţi-e treaba,
Te iau altfel, şi… ori, ori.
— Mă! se vede nu ţi-e bine…
Fii de treabă nu fii prost:
Intri-n iad, sărac de tine!
Ai uitat, nu ţi-e ruşine
Că acum suntem în post!
— Dacă-i post, de ce la Nică
Ochii toată ziua-ţi caşti?
— Meri te plimbă! Ce-i adică.
Numai ochii? Tu… n-ai frică!
Tu aşteaptă pân-la Paşti…
Şi-a plecat pătruns Ilie…
Ce mândreţe de flăcău!
Cu iţari noi de dimie
Şi cu flori la pălărie.
Şi îl strânge-o cismă rău.
Madam Beer casieriţa
La cantor stă supărată…
Căţeluşa-i favorită,
Mufi, e cam constipată.
Un client îi spune nu ştiu
Ce cuvânt galant, ce moft;
Madam Beer răspunde tristă:
„Las-mi-n baş-! agu n-am boft!”
Ochii negri,
Părul negru,
Şi-mbrăcată-n negru toată,
A trecut ca-nfiorarea unei umbre pe-nserate…
Cine-a fost fantoma-n doliu cu ochi mari de dezgropată?
Cine a fost fantoma-n doliu la al cărei tragic piept
Palpitau trei asfodele ca trei guri însângerate?…
N-o fi fost necunoscuta ce m-aşteaptă
Şi-o aştept?…
A trecut…
Era-mbrăcată ca miresele lui Crist
Când coboară-ngândurate albul treptelor tocite.
Ochii ei sorbeau apusul cu nesaţul unui trist
Demon, smuls din întuneric
Şi-aruncat în plină ziuă –
Ochii ei, reflexul unor aiurări netălmăcite,
Se dublau ca-ntr-o supremă sărutare de adio.
A trecut…
Şi-n urma celei ce purta cu ea secretul
Frazelor turbărătoare de seninuri fără pată,
Am rămas să-i sorb parfumul
Şi să descifrez regretul
Asfodelelor fanate ce-i căzuseră din piept…
Cine-a fost fantoma-n doliu cu ochi mari de dezgropată?
N-o fi fost necunoscuta ce m-aşteaptă
Şi-o aştept?…
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă…
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână –
Două jucării stricate –
Merg ţinându-se de mână…
« Pagina anterioară — Pagina următoare »