La San Marco în piaţă,
Dulce curge-n carnaval,
Ca un vis, a noastră viaţă
Lin şopteşte-al mării val.

— Vino, vino, gondoliere,
Ia-ne, du-ne-ncet-încet,
Sub a lunii scâteiere…
Cântă, scumpul meu poet!

Doarme-albastr-Adriatică;
Dorul tău îmi vei cânta…
Nu te teme de nimică…
Eşti al meu şi sunt a ta!

Doarme-acum şi crudu-mi gâde
În palatu-i aurit;
De gelosul meu poţi râde,
De demult l-am adormit,

— Pentr-un zâmbet, o privire
De la tine, scump odor,
Partea-mi dau de nemurire,
Dau chiar patrie, onor!

Vezi tu luna de pe ceruri
Cum străluce mângâios,
Învelind tot în misteruri?
Pentru mine-i de prisos.

Tu eşti singura-mi lumină,
Luna mea d-acum tu eşti.
Dogaresa mea divină!
Spune-mi, spune: mă iubeşti?

— Te iubesc ca o nebună;
Fă cu mine orice vrei;
Dacă-s pentru tine lună,
Tu eşti soare-n ochii mei!

Dă-mi căldura ta suavă,
De-al ei foc să mă topesc…
Sunt a ta fidelă sclavă;
Te iubesc! da, te iubesc!

Înainte, gondoliere
Du-ne, du-ne-ncet-încet!
Sub a lunii scânteiere,
Cântă, scumpul meu poet!

— În Veneţia duioasă,
Dulce-i viaţa-n carnaval!
Pentr-o inim-amoroasă,
Cântă, râde-al mării val!

Madam Beer casieriţa
La cantor stă supărată…
Căţeluşa-i favorită,
Mufi, e cam constipată.

Un client îi spune nu ştiu
Ce cuvânt galant, ce moft;
Madam Beer răspunde tristă:
„Las-mi-n baş-! agu n-am boft!”

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă…

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână –
Două jucării stricate –
Merg ţinându-se de mână…

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie…
Şi la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări de foi din Rotterdam…

Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece,

Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie când mai vine?
Dacă-n toamna asta, poate,
Toamna-mi bate
Pentru cea din urmă oară-n geam?
“Donnez-vous la peine d’entrer, Madame…”

Şi femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă şi umilă
Ca o mincinoasă profeţie
De Sibilă…

A intrat…
Şi-odaia mea-ntr-o clipă
S-a încălzit ca un cuptor de pâine
Numai cu spirala unui fum de pipă
Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine
O să moară… vai!…
Bolnavă de gripă…

Necunoscuta care se vindea
N-a vrut să-mi spună-n prima zi cine era,
Dar fiindcă ea aflase cine sunt –
Poetul poreclit “Fluieră-vânt” –
Şi fiindcă mă ruga stăruitor
Să-i fiu şi eu, din când în când, cumpărător,
Sinceritatea ei m-a-nduioşat
Şi-n cadrul preţului fixat –
Un preţ absurd,
Ridicul
Şi meschin,
Cu care-aş fi băut un kilogram de vin –
M-am îmbătat de gura ei
Şi-am adormit
Pe laurii idilelor lui Teocrit…

Dar vai!…
Necunoscuta se vindea
Nu numai mie, dar şi altora!…
Şi-azi un ciocoi,
Iar mâine un calic
O cumpărau la fel – mai pe nimic –
Căci ea – flămândă veşnic – se grăbea
Să-şi vândă gura dulce ca la tarapana!…

Eu singur doar nu m-am sfiit să-i spun
Că-s gata să-i ofer un preţ mai bun –
Dar cum îi luase mintea Dumnezeu,
Necunoscuta s-a spălat pe mâini cu preţul meu…
Şi-atunci –
De teamă să n-o bat,
Sau s-o ucid
Şi s-o ascund sub pat –
Deşi-o iubeam, am renunţat la ea
Şi n-am mai vrut să ştiu cine era!…

Dar într-o zi cu ploaie şi cu vânt,
Necunoscuta care se vindea,
S-a dat la fund
Şi-a dispărut…
Şi nimeni n-a mai întrebat de ea
De când intrase, parcă, în pământ,
Cu numele-i mereu necunoscut…

Şi totuşi, Eu
Am întâlnit-o iar,
Dar nu ca altădată, pe trotuar,
La cafenea,
Sau în tramvai…
Am regăsit-o-n ziua de-ntâi de mai,
Ascunsă de un sfert de veac într-un sertar,
În care sta de veghe cuminte,
Şi-aştepta
O zi să-mi mai aduc aminte şi de ea!…

Dar ce păcat
Că regăsirea ei m-a-ndurerat…
Şi-n loc s-o mai sărut –
Cum aş fi vrut –
Am început să plâng cu-adevărat!…

Necunoscuta care se vindea
De data asta, nu mai era Ea –
Era doar vechea ei forografie,
Pe care mi-o dăduse numai mie!…

Şi-acum,
Cred c-aţi ghicit cine era
Necunoscuta care se vindea…
Era chiar tinereţea mea!…

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi lasă-mă să plec!…
Tu nu-nţelegi
Că-n orchestrarea întregirii noastre
Nu-i ciripit de păsărele-albastre,
Ci-i răcnet doar de bestie turbată,
Ce-ţi sângerează-obrajii şi te muşcă
De câte ori încerci s-o-nchizi în cuşcă
Sau de piciorul patului s-o legi?…

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi nu-ţi mai cer nimic!…
Tu n-ai ghicit
Că melodia întregirii noastre s-a sfârşit
Şi toată fericirea-mprovizată
Cu care ne-avântăm tot mai departe
N-a fost decât iluzia că ne-am iubit
Ca două manechine cu suflete de vată,
Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?…

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
C-atâta doar mi-e dat să-ţi mai sărut,
În cinstea întregirii noastre din trecut,
Din care-acum n-a mai rămas nimic
Decât o falsă frescă-n mozaic,
Pe care nişte gheare de bestie turbată
Însângerează două imagini omeneşti!…
Nu le cunoşti?…
Încearcă –
Şi-ai să ţi le-aminteşti!

Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu –
Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea,
Iar El urca surâzător spre ea!…

Şi ne-am oprit la jumătatea scării
Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării
Săgeţile perechilor de ochi ca de-obicei –
Ah! ochii Lui cum seamănă cu ochii mei!

Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu –
El cobora solemn din conştiinţa mea,
Iar Eu urcam surâzător spre ea!…

Cum cadea in sat amurgul peste-ograzi si peste sure,
A iesit cu luna plina heruvimul din padure.
S-au speriat copii cu vite si-au tipat de spaima lui
Linistit o lua pe coasta, pe sub plopii drumului.
Au fosnit ca de furtuna, fara vant in frunza, plopii.
Luna tremura, devale roate mari in iazul popii.

S-a oprit la casa veche unde drumu-si face cruce,
Crestineste la raspantie si-ntarzie pan’ se duce.
A batut in lemnul portii de stejar, de-doua ori:
Singura se trase poarta si primi pe calator.
Cainele urla o data lung, apoi doar marai —
Heruvimul pentru-atata insa pasul nu-si grabi.
Maica Domnului, ca-n vremuri, sta cu lucrul la fereastra.
O trezi in raza lunii, lin, aripa lui albastra.
Stranse iia inceputa, toate grijile le stranse,
Stranse zilele traite, cu sirag de lacrimi planse.
La icoane ea aprinse cuvios o lumanare.
Pana-n temelii de suflet o e pace mare.
Se-nchina lui San Nicoara, lui San Ion, ei cel mai drag,
Se gandi la fiu-n ceruri si la cainele din prag,
Isi uda ca totdeauna toate glastrele de nalba,
Se gati ca pentru noapte cu camasa cea mai alba,
Netezi cearceaful bine, sa nu faca nici o cuta
Panza inului curata ca si viata ei trecuta,
Se culca sfioasa-n patu-i stramt, ca pe o nasalie,
Si-adormi rugand pe Domnul langa fiul ei sa fie.

Colo-n umbra nucului
Sta din vremea turcului,
Leaganul urzicilor,
Hanul randunicilor.
Han vestit la drum de tara, han cu strasina afara,
Vechi de cand e lumea — spun
Carausii cu chervanul cari pe vremi isi lasau banul
Pe-o bardaca de vin bun.
Stai de-acum cu muschi pe sita, cu pridvorul prins de vita,
Cu paianjeni in garlici.
Intra slobod, ies pe usa, ca o raza jucausa,
Miile de randunici.
Te-a uitat de-o viata drumul, nu mai suie seara fumul
Hornului pe-ntins hotar,
Carele n-o sa le cearna, cum vin grele din povarna,
Primitorul tau umbrar.
Surugiii de-a calare n-o sa-ti bea in drumul mare
Tuica de-aur si nicicand
Pe haiducii lati in spete, lautari pe indelete,
N-o sa-i mai auzi cantand.
Han uitat la drum de tara, han cu strasina afara,
Han pustiu sl parasit,
Daca nimeni nu coboara, in cerdacul de-odinioara —
Eu la tine am venit
Ca sa-mi fii, han vechi, tovaras, ca s-adorm la vatra iarasi,
Sa ma scol in zori aici…

Soare, pretutindeni soare: nici un om, dar prind sa zboare
Pana-n suflet randunici.