Pe-aceleaşi căi de mii de ani umblate,
În goluri vaste legănându-şi sfera,
Neptun adoră visător pe Terra, –
O biată lume plină de păcate…

El niciodată n-a trecut bariera
Singurătăţii lui nevinovate, –
Şi-n clipa asta ea e moartă, poate:
O umbră deasă-i umple atmosfera.

Neptun, se vede că tu n-ai lunetă
Să-i studiezi eclipsa de departe, –
Când inocenta tânără planetă

Se-ntreabă, cu privirea-ntr-altă parte:
“Ce face oare Venera cochetă
Pe întuneric, singură cu Marte?”

Rumegând cocenii de pe lângă jug,
S-a-ntrebat odată boul de la plug:

– Doamne, pe când alţii huzuresc mereu,
Pentru ce eu singur să muncesc din greu?…

La-ntrebarea asta, un prelung ecou
I-a răspuns din slavă: – Pentru că eşti bou…

Din cuprinsul norului înalt,
Ploaia-şi sparge prundul pe asfalt.

Repezindu-şi degetele lin,
Leapădă verigile-n bazin.

Tescuindu-şi strugurii din pungi,
Joacă cu picioarele ei lungi.

Despletindu-şi părul ei hoinar,
Bate din călcâi pe trotuar.

Prin copaci, cu sprintenit imbold,
Chinuie şi scutură din şold.

Râde, parcă şi-a ieşit din minţi,
Arătându-şi curgătorii dinţi.

Sângerează gleznele ei mici
Când trosneşte fulgerul din bici.

Peste case ciuruind grăunţi,
Galopează paşii ei mărunţi.

Răsucind odgoane de clăbuci,
Bate derabana prin uluci.

De pe străşini unse cu amurg,
Sclipitoare genele ei curg.

(“Cântec deplin”, 1934)

Cu cioplituri dibace mă plăsmuiră meşteri,
Prin adâncimi de codri şi prin spărturi de peşteri,
De mi-am purtat făptura şi anii mei nomazi
Din văgăuna vremii, răzbindu-i până azi.

În sufletul meu crâncen port secolii grămadă,
Şi cerul sterp, şi lutul fecund într-o plămadă,
Furtuni din munţii negri, cu brazi voinici pe stânci,
Şi fluierat de mierle, şi clopote de sară,
Şi mers de vite pe hudiţi vechi de ţară,
Şi doruri îngropate în cântece adânci.

Port doine şi litanii, ucisele iubiri
În chilioare scunde şi-n file de psaltiri,
Cu tinereţi pierdute subt camilăfci şi rase
Şi-n rugăciuni smerite pe la iconostase.

Port apa morţii, care spre zbaterea-i ne cheamă
Şi paşii spre lumină în beznă ni-i distramă,
Când ziua clipoceşte prin bălţile cu stuh
Şi pumn de vrăbii zvârle tăcerea prin văzduh,
Când drumurile-aleargă spre tupilişul zării,
Prin pulbere târâte de şerpii depărtării.
Mă port pe mine însumi şi clipa mea o schimb
Când pe cununi spinoase şi când pe câte-un nimb.
Mi-i dragă năzuinţa ce-o răşluim din noi,
S-o caut printre stele, s-o aflu prin noroi.
Nădejdile-mpletite pe ţărmuri viitoare
Ca şerpii vrăjiţi de cântec îmi joacă la picioare.

Şi zborul, şi târâtul deopotrivă-mi plac.
Gust carnea răscolită de înger şi de drac.
De propriile-mi patimi robit sunt şi cuprins,
Aşa ca un păianjen ce-n plasa-i s-ar fi prins.

Nesocotind nisipul ce lunecă-n clepsidră,
În soarta mea de vrajbă mă dibui şi mă simt,
Ca-n lumea ei de apă şi cer imens o vidră.
Iar visul meu nu poate fi niciodată strâmt.
Din grunzurii tăcerii şi bulgări de-ntuneric
Mi-am făurit avântul puternic şi senin.
De lespezile vremii cu zbucium greu mi-l feric
Şi-n mâni, ca o făclie, cerc sufletul să-mi ţin.
Sunt imn de zămislire şi bocet de-ngropare.
Sunt seva veşniciei, urcându-se prin pom,
Spre frunzele-n deşartă şi dulce frământare,
Şi vreau prin suferinţă să mă vădesc că-s om.

(“Veac Tânăr”, 1931)

Pe lume
Fac glume
Şi hazuri
Talazuri.
Destinul
Ca vinul
Mă-mbată
Cu zloată.
Mă caut
În flaut;
În fluier
Mă şuier;
Din naiuri
Scot raiuri
Şi freamăt
De geamăt.
Cimpoaie.
De ploaie
Îmi sună
Şi-mi tună.
Avânturi
De vânturi
Mă saltă
Spre o altă
Lumină
Mai lină
Şi-n slavă
Suavă.
Cu volburi
De colburi
Fac nuntă
Căruntă.
Când sufăr
Un nufăr
Pe zare
Răsare.
Şi iarăşi
Tovarăş
Prin ceaţă
Mi-eşti viaţă.
Sunt ziuă
Şi-n piuă
De noapte
Sfarm fapte.
Sunt tângă
Natângă
Şi bucium
De zbucium.
Sunt umbră
Ce-adumbră
Cu steaguri
Meleaguri;
Descântec
Şi cântec
Năvalnic,
Zburdalnic.
Mă scutur
Şi flutur
În salturi
Spre-nalturi;
Pe-ntreguri
De neguri,
Pe drumuri
De fumuri;
Pe-abisuri
De visuri;
În zboruri
De doruri.
Prind veacuri
Din lacuri
Şi teferi
Luceferi.
Din jgheaburi
Beau aburi;
Sorb bouri
De nouri
Şi-n praznic
Năpraznic:
Sălbatic
Jăratic…

omul venise viu din razboi
avea o muzicuta de gura
când îsi varsa plamânii în ea
eu credeam ca înghite prescura

Simion mostenise doi boi
numai coarne – si-al de hais si-al de cea
când carau balegarul spre vii
în jug împingea si inima mea

dar avea si-o lanterna de neamt
i-am dat pe ea un biet felinar
eram la prima excrocherie
de-atunci nu-i zic “buna ziua,, macar

timpul a trecut – miros a batrân
razboiul a murit prin grote de fum
oasele-mi scârtâie – încaruntesc
Si lanterna-mi prinde bine acum.

Cu sfărâmate catapulturi
Turnul muced stă-nclinat,
Iar în poartă surii vulturi
Frântă-şi au de mult aripa,
Stând să cadă-n toată clipa
Peste pragul fulgerat.

Însă-n veci vor sta la poartă,
Că-i din cer blestem de veci.
Noaptea-nvie-o oaste moartă,
Şi-i de coifuri valea plină
Fă o cruce şi te-nchină.
Călătorule, când treci.

Noaptea din ruini răsare
Tot castelul, precum fu.
Şanţ şi ziduri de-apărare,
Turnuri albe cresc deodată,
O cetate-nfricoşată
Unde-Agripa cuib avu.

Iar din văi un prinţ se suie
Alb de arme, spre castel;
E tăcere-n cetăţuie,
Dar stafiile pe coaste
Repezi vin, o-ntreagă oaste,
Toţi ai prinţului cu el.

Lupi ce cască largul gurii
Au pe coif, şi parc-au strâns
Toate fiarele pădurii.
Sunt de-acei ce-au stat în cale,
Varro tu, oştirii tale
Şi-au făcut pe-August de-a plâns.

Când ajunge la cetate
Albul prinţ al celor morţi
De trei ori cu pumnul bate
Repede-n arama porţii
Scări aduc în grabă morţii,
Cu berbecii bat în porţi.

Şi-auzind cum vin barbarii,
Uşa tainiţii-o deschid
Şi tresar legionarii;
Ei din bărbi, din păr, cu mâna
Iuţi îşi scutură ţărâna,
Ies, aleargă, sar pe zid.

Sub un râu de creste roşii
Albe coifuri strălucesc,
Şi-n amestec furioşii
Respingând pe cei de-afară
Cad şi mor, se nalţă iară,
Rane fac şi le primesc.

Zăngăt însă n-are-arama
Când se bate scut de scut,
Tuba nu-şi cunoaşte gama:
Fără zuzăt lancea zboară,
Iar al spăzii-oţel doboară
Cald şi strălucind, dar mut.

Pe deasupra lor cu spaimă
Luna se ascunde-n nor,
Glas de bufniţe se-ngaimă
Şi, cu aripi speriete,
Lilieci zburând în cete
Se izbesc de coiful lor.

De-aţi avea voi pace-odată,
Voi ce vă luptaţi mereu!
Pacea însă nu vi-i dată,
Ca să ştiţi în veşnicie
Dreapta Domnului mânie
Şi că-i unul Dumnezeu!

Cei trădaţi, ei dorm în pace!
Vouă-al morţii dătător
Partea asta nu vi-o face!
Voi când aţi văzut pe-o seamă
Că pe Crist cel mort îl cheamă
Martor al jurării lor.

În nedreapta voastră ură
Vrând să-i pierdeţi, aţi făcut
Cu barbarii-o legătură.
Şi-au venit pe-ascuns barbarii
Şi-au pierit legionarii
Câţi pe Crist l-au cunoscut.

Noapte-a a fost. Pe zid creştinii
Se luptau pentru-mpărat:
Voi îns-aţi deschis, hainii,
Toate porţile cetăţii
Dreapta cumpăn-a Dreptăţii
Iat-acum s-a răzbunat.

Cei trădaţi, ei în morminte
Dorm în pace. Însă voi
Vă luptaţi şi-acu-nainte
Cu oştirile chemate
Şi de-a pururi vă veţi bate
Până-n ziua cea de-apoi.

Astfel parcă-ntruna plânge
Turnul obosit şi el
De-a vedea tot morţi şi sânge.
Căci de veacuri vede-ntruna
Noaptea cum aduc furtuna
Morţii-aceştia din castel.

Iar când ziua se revarsă,
Pier şi ziduri şi cohorţi,
Ruinată-n deal şi arsă
Stă cetatea tristă-n soare
Dar în noaptea următoare
Vin din nou aceiaşi morţi.

Copilă, tu crede poeţii ce scriu,
Căci lor li s-a dat o putere
S-audă mai bine, să simtă mai viu
Întreagă a lumii durere.

Ei sunt ca oceanul ce-neacă vrun mal,
Dar când se retrage, el lasă
Mai fin nisipişul, şi-aduse de val,
Ici-colo şi perle ne lasă.

Ţi-ai mânat prin veacuri turmele pe plai,
Din stejarul Romei tu mlădiţă ruptă,
Şi-ţi cântai amarul din caval şi nai.
Dar cumplit tu fost-ai când te-au dus în luptă
Ştefan şi Mihai.

Când ţi-or pune piedici duşmanii să cazi
Spada ta să fie şi de-acum, române,
Fulger care-aprinde, vânt ce rupe brazi,
Şi te-ncrede-a pururi că vei fi şi mâine
Tare cum eşti azi.

Sus ridică fruntea, vrednice popor!
Câţi vorbim o limbă şi purtăm un nume,
Toţi s-avem o ţintă şi un singur dor
Mândru să se nalţe peste toate-n lume
Steagul tricolor!