Boc! Boc! In poarta.
Spre dimineata, cu vreo trei zile pana-n Craciun.
– Vezi, mă Gheorghe, cine bate, mă –
Sare muierea. Nu se sculasera, ca era prea denoapte.
Afara iar: Boc! Boc!
– Care esti, mă?
Era-ntuneric, se vedea doar o pata mare alba.
Era iapa, legata de poarta.
Si ala batea tare-n pridvor, cu ciomagul.
Si când l-a văzut pe Gheorghe c-a iesit
C-o mana bagata pe maneca hainei si cu alta afara,
A inceput să-l certe.

– Ba, ce faceti? De ce dormi, mă? la ora asta?
Oamenii vrednici nu dorm la ora asta! Ce faci, mă?
De ce dormi, mă?

Intra în casa si descarca o desaga de ghete rupte,
Cizme scalciate pantofi.
– Mă, venii la tine să-ti aduc astea, ca nu mă lasa
Nacotele de copii,
Ca se duc la hora.
Mai ramasesera vreo doua ciubote-n desaga,
Le descarca si pe alea.
– Mi le faci până-n Craciun!
– Pai, Craciunul… Ca e poimaine…
Gheorghe se uita la gramada, se mai scarpina în cap
Nu-i convenea.
– Mă, nasule, n-oi putea, ca e prea aproape
Poate asa intr-o luna-doua
– Ba, daca nu poti, nu te-ncurca.
Ba, uita-te-n ochii mei.
Daca nu poti, nu te-ncurca, ba!
C-asa mi-a mai făcut al lui Vintila
Din Trantoru, ca i-am dus putina de varza
Să mi-o dreaga si mi-a tinut-o în prispa
Pan la Pasti si-am rămas fără varza la copii.

Se sculase si muierea lui Gheorghe.
Se-mbracase si venise la vatra,
Unde se duceau tratativele.
Vazand maldarul de plotoage si stiindu-l pe barbatu-sau
In stare să lase totul balta si să dreaga o pereche-doua
De bocanci – si stiindu-l si pe nasul Cornita carcotas,
Ca nu le face bine, a-nceput să ia vechiturile
Una cate una si să le bage la loc în deseaga.
– Ba, nu te-ncurca, ba, daca nu poti!
Nu te-ncurca, ba, continua asta cu gura mare,
Ca se speriasera si gainile care acum se sculau…
– Nu se-ncurca deloc, nasule, ca nu poate!
Trebuie să taiem porcul,
Trebuie să aducem lemne si nu poate acum.

Gheorghe facea si el cizmarie când putea,
Printre picaturi, invatase la armata
Si când avea timp, mai scotea si el un ban.
Da finul Comita nici nu i-ar fi platit.
Si-l mai si certa.
S-a suparat si-a plecat bombanind.
A-ncalecat pe iapa a alba si-a plecat la alt mester,
Tocmai în partea ailalta a satului.

Comita era din neamul Capetilor (De-ai lui Capete)
Din Natarai. Se mutase la deal, si-avea casa dinvale de biserica
A veche.

Si as dori să te pastrez
In clipa aceasta de stralucire
Ca pe-o floare, care se daruie singura
Unei picturi cu sfânt.
(Vezi arhanghelul cu crinul în mâna.)
Sigur, eu nu sint sfintul!
Dar îmi place imaginea si o pastrez.
Azi-noapte am ascultat spovedaniile complete
(Volumul II sau I?)
Legate în piele, oricum.

Cum se mai aduna si viata noastra!
Ca un film de desene-animate,
Făcut din cuvinte scrise.
Ce nevoie avem de aceste priviri în urma
Si toate aceste intimplari
Mai mult sau mai putin necesare,
Pe care, până la urma,
Sintem tentati să le credem chiar fericite?
Sint insasi viata noastra cu gust amar
Care tinjeste dupa o lacrima de cainta,
Ca să-l mai dilueze.

Ai trecut ca o umbra prin toate aceste incaperi
Ale castelului tau
(Nu din Spania, desigur!)
Si nu te-a intinat nimic
Nu te-a atins nici o arma din panoplia
Ghiftuita de spade, din sala armelor.
E nemaipomenit cum frumusetea ta stie să se apere
Si chiar daca nu mi-ai fi spus o vorba
Pentru mine ai fi fost mai limpede
Decât primul meu gând de dimineata.

Azi-noapte am fost mai epici –
Si cuvintele tale
Le-am văzut strecurindu-se
Prin fereastra intredeschisa,
Prefacindu-se în fulgi,
Pentru neintinarea orasului.

Cei mai dezinvolti – actorii!
Cu manecile suflecate
Cum stiu ei sa ne traiasca!
N-am vazut niciodata un sarut mai perfect
Ca al actorilor in actul trei,
Cind incep sentimentele sa se clarifice

Moartea lor pe scena e atat de naturala,
Incat, pe langa perfectiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Mortii adevarati,
Morti tragic, odata pentru totdeauna,
Parca misca!

Iar noi, cei tepeni intr-o singura viata!
Nici macar pe-asta n-o stim trai.
Vorbim anapoda sau tacem ani in sir,
Penibil si inestetic
Si nu stim unde dracu sa ne tinem mainile.

Pe-o culme, lângă-un iezer, durează-o mănăstire
Boierul… Mult bătrân e: dinţi nu mai are-n gură,
Posteşte, se grijeşte, bârfeşte şi strâmb jură,
Stă cuvios în strană şi zice din psaltire.

E mic de stat, făţarnic, semeţ şi crud din fire,
Viteaz spătar fu-n lupte, dar azi când barba-e sură,
Cu dreapta se închină, cu stânga smulge, fură,
Despoaie şi ucide în setea-i de hrăpire.

De neam e Basarabă, şi rudă cu Voievodul,
De bogăţii e putred şi-l blastămă norodul,
Dar, la Stambul, îl sapă Cislar-Aga harapul.

Şi tocmai de Rusalii, când plin de veselie
Aşteaptă să-i sosească fermanul de domnie
Îl prind cu pâri ascunse şi-armaşu-i taie capul.

Şi eu vă spun că am văzut
biblioteci fericite
cu turnuri de cărţi răsărinde
din mlaştini de covoare
cu ogive închipuind uriaşi crini amnezici,
cu tâmple de icoane.
Halebarde păzeau stranele de lemn
lustruite de bărbi înţelepte. Firidele
erau pline cu sextante şi lunete astrale
iar îmbrăcăturile vechilor tomuri
încă mai duhneau a sânge animal
bine încopciate în buloane de-argint
şi în broboanele pietrelor rare.

Am văzut biblioteci fericite
cu cărţi din care creştea iarba,
cărţi de apă, de piatră şi naftă,
cărţi volatile şi carnivore, cărţi
din care ieşeau locomobile şi
ghilotine, cărţi în care Romeo şi Iulia
chiar se iubeau tăvălind cinstitele,
uriaşe in-folii, cărţi-arce
pline de lighioane (girafe-ntre ele)
cărţi bolnave cu teribile răni putrefaote
şi cărţi tămadă.

Cărţi în care e frig, în care ninge,
în care se surpă cascade
cărţi ghiftuite cu cadavre de cai,
prăzi de războaie şi imperatori,
cărţi scrise de îngeri pe cartilagii florale,
cărţile tiranilor, cu litere împuşcate
şi, grozăvie! cărţi scrise chiar de poeţi
ba, încă şi mai mult, scrise cu poeţi
(trupuri mumificate, miniaturizate
de vraci niponi şi aduse la proporţiile
lăcustei; strivite-apoi printr-un tertip
al tipografilor-călăi dintr-un alt veac,
cel viitor), cărţi friabile, gata să se rupă
la cel mai mic pipăit, împăroşate,
cu genele câte rămân în ipsosul cald
la facerea măştii mortuare (vezi Eminovici M.),
pline de alge strivite şi ieftine cerneluri.

Există şi asemenea cărţi în ospiciile
bibliotecilor fericite; cu pielea coperţilor
toată numai fisuri, numai riduri şi cearcăne,
cu transpiraţie de mahorcă stătută,
cărţi îmbrăcate în coji de pâine
şi-n mâl fecundat de insecte vorace.

Adesea ele sunt tipărite în sticlă vulgară
şi se vede prin ele şi-atinse se sparg;
alteori sunt tipărite pe ploaie
ori pe cărămizi de pământ. Poeţii
încep prin a scrie cu mormintele lor
şi sfârşesc înainte de propria naştere,
nevăzuţi, neştiuţi. Ei îşi mănâncă tomurile
de le e foame, de le e sete îşi beau scrisa,
cu cărţile lor fac copii, cu ele se-mbracă
stârnind dezgust şi mirare în
bibliotecile fericite..

În bibliotecile în care cartea de gresie
întrece preţul cărţii de smarald iar cartea
de salcie desfide cartea-lotus.

Eu am văzut biblioteci fericite.

Cenuşa eşti, a sângelui meu, tu,
sângele ars în ore de veghere,
sângele singur care străbătu
ca pântecul unei străvechi galere
alcătuirea pură care-am fost.
Din mine creşti, din mine te adapi,
îţi cauţi între coaste adăpost,
în mine calci, adânc, dar nu mă-ncapi.
Tot mai e loc pentru un trup la fel,
poate acela chiar, pe care-l jindui,
un trup pereche-nchis într-un inel
de nervi şi oase.
Lunecă argintu-i
în ţărmul spart de amintiri amare .
piele pe dinlăuntru tatuată
cu ierbi de zahăr şi cu flori de sare,
în mine creşti, făptură nechemată.
Din sângele pe jumătate scrum
te-nalţi ca din cenuşi de amintire,
femeia mea de frunză şi de fum,
de alcool, tutun şi amăgire…
Eşti şi nu eşti, eu sânt şi nu mai sânt,
rămân când mă alungi, mă-ntorc când pleci,
eşti poate eu şi te-ndrăgesc, pământ
pe care îl străbat, pe care treci…

Cădere din miercuri în joe,
fumegă preajma aloe,
curgere din joe în vineri
ca-n tulburi, foştii ani tineri,
vinere pe-o sâmbătă dată
ca pe un ciob de agată…
Iată-mă acela sunt carele
duminicii-i spală picioarele
cu-ntârzieri vinovate la glezne
şi pe os de miresme.
Cu degetele mâinii sporite nefiresc
i-ating genunchii de măr domnesc
şi până s-alerg să-i cer mâna
de la mumă-sa, săptămâna,
cu cuvinte
de neauă fierbinte,
ale vorbirii mele de din străbuni
se face luni…

Acest tipar de carne-mi mai îndură
dogite oase, vreascuri de strânsură
şi nervii , ierbi de marmură în temple.
Tot ce-i april în mine se-nseptemvre…
Târziul e-al iubirii nentâmplate
şi-al hanului în care n-ai rămas,
al diligenţei ce-n potcoave bate
sub ulmii vechi, fântâna de popas.
Şi-mi se smereşte, singur, versul până
să fie vers şi cu bătrână mână
încerc să-l fac să fie, să rămână,
duminecă să-mi pară-n săptămână…
Septemvre, copt, în fânul strâns căzu
devălmăşindu-şi blânda sare cu
o lacrimă ce plouă
şi eşti tu…

Orice face cel mai mare,
Dreptate-n toate are,
Precum vom videa aice
Din o fabulă ce-oi zice.

Un miel foarte însetat
S-adăpa în râu curat,
Unde lupul, cătând pradă,
Începu cu mielul sfadă,
Zicându-i cu rost turbat:
Ori de ce mă înfruntezi
Şi să turburi cum cutezi
Limpedea mea băutură?
I-au zis mielul: Doamne, iartă,
La mânie nu te-ntartă,
Mai ales dacă ai vra
Să-nţelegi măria-ta
C-apa din sus cură-n vale
La şerbul măriei-tale;
Şi s-o turbur eu nu pot
Cu piciorul, nici cu bot!

Mi o turburi şi-acum iară,
I-au zis cruda acea fiară;
Ştiu că-n anul cel trecut
Tu de lupi ai zis bârfele!
Cum puteam să zic acele,
Când n-am fost încă născut?
Crede, doamne, că ş-acuma
Eu sug lapte de la muma.
De n-ai fost tu, apoi, zău,

Au fost un frate al tău.
Nici un frate eu nu am.
Aşadar, ţ-au fost vrun neam,
Că toţi câni, păstori şi oi
Bat din veci resbel cu noi!
Zicând ceste, îl îmbrâncă
Şi îl duce la pădure,
Unde, fără să-l înjure,
Îl despoaie şi-l mănâncă.