Pe-o culme, lângă-un iezer, durează-o mănăstire
Boierul… Mult bătrân e: dinţi nu mai are-n gură,
Posteşte, se grijeşte, bârfeşte şi strâmb jură,
Stă cuvios în strană şi zice din psaltire.

E mic de stat, făţarnic, semeţ şi crud din fire,
Viteaz spătar fu-n lupte, dar azi când barba-e sură,
Cu dreapta se închină, cu stânga smulge, fură,
Despoaie şi ucide în setea-i de hrăpire.

De neam e Basarabă, şi rudă cu Voievodul,
De bogăţii e putred şi-l blastămă norodul,
Dar, la Stambul, îl sapă Cislar-Aga harapul.

Şi tocmai de Rusalii, când plin de veselie
Aşteaptă să-i sosească fermanul de domnie
Îl prind cu pâri ascunse şi-armaşu-i taie capul.

Şi eu vă spun că am văzut
biblioteci fericite
cu turnuri de cărţi răsărinde
din mlaştini de covoare
cu ogive închipuind uriaşi crini amnezici,
cu tâmple de icoane.
Halebarde păzeau stranele de lemn
lustruite de bărbi înţelepte. Firidele
erau pline cu sextante şi lunete astrale
iar îmbrăcăturile vechilor tomuri
încă mai duhneau a sânge animal
bine încopciate în buloane de-argint
şi în broboanele pietrelor rare.

Am văzut biblioteci fericite
cu cărţi din care creştea iarba,
cărţi de apă, de piatră şi naftă,
cărţi volatile şi carnivore, cărţi
din care ieşeau locomobile şi
ghilotine, cărţi în care Romeo şi Iulia
chiar se iubeau tăvălind cinstitele,
uriaşe in-folii, cărţi-arce
pline de lighioane (girafe-ntre ele)
cărţi bolnave cu teribile răni putrefaote
şi cărţi tămadă.

Cărţi în care e frig, în care ninge,
în care se surpă cascade
cărţi ghiftuite cu cadavre de cai,
prăzi de războaie şi imperatori,
cărţi scrise de îngeri pe cartilagii florale,
cărţile tiranilor, cu litere împuşcate
şi, grozăvie! cărţi scrise chiar de poeţi
ba, încă şi mai mult, scrise cu poeţi
(trupuri mumificate, miniaturizate
de vraci niponi şi aduse la proporţiile
lăcustei; strivite-apoi printr-un tertip
al tipografilor-călăi dintr-un alt veac,
cel viitor), cărţi friabile, gata să se rupă
la cel mai mic pipăit, împăroşate,
cu genele câte rămân în ipsosul cald
la facerea măştii mortuare (vezi Eminovici M.),
pline de alge strivite şi ieftine cerneluri.

Există şi asemenea cărţi în ospiciile
bibliotecilor fericite; cu pielea coperţilor
toată numai fisuri, numai riduri şi cearcăne,
cu transpiraţie de mahorcă stătută,
cărţi îmbrăcate în coji de pâine
şi-n mâl fecundat de insecte vorace.

Adesea ele sunt tipărite în sticlă vulgară
şi se vede prin ele şi-atinse se sparg;
alteori sunt tipărite pe ploaie
ori pe cărămizi de pământ. Poeţii
încep prin a scrie cu mormintele lor
şi sfârşesc înainte de propria naştere,
nevăzuţi, neştiuţi. Ei îşi mănâncă tomurile
de le e foame, de le e sete îşi beau scrisa,
cu cărţile lor fac copii, cu ele se-mbracă
stârnind dezgust şi mirare în
bibliotecile fericite..

În bibliotecile în care cartea de gresie
întrece preţul cărţii de smarald iar cartea
de salcie desfide cartea-lotus.

Eu am văzut biblioteci fericite.

Cădere din miercuri în joe,
fumegă preajma aloe,
curgere din joe în vineri
ca-n tulburi, foştii ani tineri,
vinere pe-o sâmbătă dată
ca pe un ciob de agată…
Iată-mă acela sunt carele
duminicii-i spală picioarele
cu-ntârzieri vinovate la glezne
şi pe os de miresme.
Cu degetele mâinii sporite nefiresc
i-ating genunchii de măr domnesc
şi până s-alerg să-i cer mâna
de la mumă-sa, săptămâna,
cu cuvinte
de neauă fierbinte,
ale vorbirii mele de din străbuni
se face luni…

Acest tipar de carne-mi mai îndură
dogite oase, vreascuri de strânsură
şi nervii , ierbi de marmură în temple.
Tot ce-i april în mine se-nseptemvre…
Târziul e-al iubirii nentâmplate
şi-al hanului în care n-ai rămas,
al diligenţei ce-n potcoave bate
sub ulmii vechi, fântâna de popas.
Şi-mi se smereşte, singur, versul până
să fie vers şi cu bătrână mână
încerc să-l fac să fie, să rămână,
duminecă să-mi pară-n săptămână…
Septemvre, copt, în fânul strâns căzu
devălmăşindu-şi blânda sare cu
o lacrimă ce plouă
şi eşti tu…

La cetitorul român

Prin rostiri de adevăruri, ascunse-n cimilitură,
Aduc ţie-ntăia oară cu plăcere-nvăţătură;
În a vieţei strâmba cale pe român să îndreptez,
Prin lupi, corbi, furnici şi broaşte a vorbi mă disfătez.
Adevărul salt nu place, de-i şi bun, e plin d-asprime,
Dar când vitele l-or spune, n-a să supere pe nime.
De aceea a lor zise, cu gând binevoitor,
Să asculţi, să ierţi cutezul, preţuind ţintirea lor.

Pe-aceleaşi căi de mii de ani umblate,
În goluri vaste legănându-şi sfera,
Neptun adoră visător pe Terra, –
O biată lume plină de păcate…

El niciodată n-a trecut bariera
Singurătăţii lui nevinovate, –
Şi-n clipa asta ea e moartă, poate:
O umbră deasă-i umple atmosfera.

Neptun, se vede că tu n-ai lunetă
Să-i studiezi eclipsa de departe, –
Când inocenta tânără planetă

Se-ntreabă, cu privirea-ntr-altă parte:
“Ce face oare Venera cochetă
Pe întuneric, singură cu Marte?”

Din cuprinsul norului înalt,
Ploaia-şi sparge prundul pe asfalt.

Repezindu-şi degetele lin,
Leapădă verigile-n bazin.

Tescuindu-şi strugurii din pungi,
Joacă cu picioarele ei lungi.

Despletindu-şi părul ei hoinar,
Bate din călcâi pe trotuar.

Prin copaci, cu sprintenit imbold,
Chinuie şi scutură din şold.

Râde, parcă şi-a ieşit din minţi,
Arătându-şi curgătorii dinţi.

Sângerează gleznele ei mici
Când trosneşte fulgerul din bici.

Peste case ciuruind grăunţi,
Galopează paşii ei mărunţi.

Răsucind odgoane de clăbuci,
Bate derabana prin uluci.

De pe străşini unse cu amurg,
Sclipitoare genele ei curg.

(“Cântec deplin”, 1934)

Cu cioplituri dibace mă plăsmuiră meşteri,
Prin adâncimi de codri şi prin spărturi de peşteri,
De mi-am purtat făptura şi anii mei nomazi
Din văgăuna vremii, răzbindu-i până azi.

În sufletul meu crâncen port secolii grămadă,
Şi cerul sterp, şi lutul fecund într-o plămadă,
Furtuni din munţii negri, cu brazi voinici pe stânci,
Şi fluierat de mierle, şi clopote de sară,
Şi mers de vite pe hudiţi vechi de ţară,
Şi doruri îngropate în cântece adânci.

Port doine şi litanii, ucisele iubiri
În chilioare scunde şi-n file de psaltiri,
Cu tinereţi pierdute subt camilăfci şi rase
Şi-n rugăciuni smerite pe la iconostase.

Port apa morţii, care spre zbaterea-i ne cheamă
Şi paşii spre lumină în beznă ni-i distramă,
Când ziua clipoceşte prin bălţile cu stuh
Şi pumn de vrăbii zvârle tăcerea prin văzduh,
Când drumurile-aleargă spre tupilişul zării,
Prin pulbere târâte de şerpii depărtării.
Mă port pe mine însumi şi clipa mea o schimb
Când pe cununi spinoase şi când pe câte-un nimb.
Mi-i dragă năzuinţa ce-o răşluim din noi,
S-o caut printre stele, s-o aflu prin noroi.
Nădejdile-mpletite pe ţărmuri viitoare
Ca şerpii vrăjiţi de cântec îmi joacă la picioare.

Şi zborul, şi târâtul deopotrivă-mi plac.
Gust carnea răscolită de înger şi de drac.
De propriile-mi patimi robit sunt şi cuprins,
Aşa ca un păianjen ce-n plasa-i s-ar fi prins.

Nesocotind nisipul ce lunecă-n clepsidră,
În soarta mea de vrajbă mă dibui şi mă simt,
Ca-n lumea ei de apă şi cer imens o vidră.
Iar visul meu nu poate fi niciodată strâmt.
Din grunzurii tăcerii şi bulgări de-ntuneric
Mi-am făurit avântul puternic şi senin.
De lespezile vremii cu zbucium greu mi-l feric
Şi-n mâni, ca o făclie, cerc sufletul să-mi ţin.
Sunt imn de zămislire şi bocet de-ngropare.
Sunt seva veşniciei, urcându-se prin pom,
Spre frunzele-n deşartă şi dulce frământare,
Şi vreau prin suferinţă să mă vădesc că-s om.

(“Veac Tânăr”, 1931)

Pe lume
Fac glume
Şi hazuri
Talazuri.
Destinul
Ca vinul
Mă-mbată
Cu zloată.
Mă caut
În flaut;
În fluier
Mă şuier;
Din naiuri
Scot raiuri
Şi freamăt
De geamăt.
Cimpoaie.
De ploaie
Îmi sună
Şi-mi tună.
Avânturi
De vânturi
Mă saltă
Spre o altă
Lumină
Mai lină
Şi-n slavă
Suavă.
Cu volburi
De colburi
Fac nuntă
Căruntă.
Când sufăr
Un nufăr
Pe zare
Răsare.
Şi iarăşi
Tovarăş
Prin ceaţă
Mi-eşti viaţă.
Sunt ziuă
Şi-n piuă
De noapte
Sfarm fapte.
Sunt tângă
Natângă
Şi bucium
De zbucium.
Sunt umbră
Ce-adumbră
Cu steaguri
Meleaguri;
Descântec
Şi cântec
Năvalnic,
Zburdalnic.
Mă scutur
Şi flutur
În salturi
Spre-nalturi;
Pe-ntreguri
De neguri,
Pe drumuri
De fumuri;
Pe-abisuri
De visuri;
În zboruri
De doruri.
Prind veacuri
Din lacuri
Şi teferi
Luceferi.
Din jgheaburi
Beau aburi;
Sorb bouri
De nouri
Şi-n praznic
Năpraznic:
Sălbatic
Jăratic…