Toamna târziu
În noaptea cu lună,
Cum vâjâie codrul
Şi geme şi sună!
Din nordul cu neguri
Un vuiet răsare
Şi vine şi creşte
Mai iute, mai tare;
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Şi bine-nţelege
Al oştilor vuiet
Din norduri pornite –
El vrea să răscoale
Puteri obosite
Şi-njură şi urlă,
Că-şi simte pierirea.
Şi galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-şi află nici pace,
Şi tremură codrul
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vântul se luptă,
Pocneşte şi sună
Şi-şi urlă durerea,
Căci vântul îl prinde
Şi-l strânge de mijloc
Topindu-i puterea!
Şi codrul se-ndoaie;
Şi-l biruie vântul
Râzând îl sugrumă
Şi-i rupe veştmântul
Şi părul i-l smulge
Şi-n văi îl aruncă.
Un ţipăt răsare
Pe deal şi pe luncă;
Grăbitele păsări
Cu vuiet aleargă
Şi norii vin stoluri
Pe-ntinderea largă
De spaimă s-aascunde
Pârâul sub ghiaţă –
Şi regele codru,
Din ultima viaţă
Suspină văzându-şi
Pustiul, şi geme
Şi cade pe spate
Şi moare cu fruntea
Pe pieptul naturii
Şi moare natura
De jalea pădurii
În toamna târzie!

Voi care vă întoarceţi acasă
şi după ce-aţi închis uşa
spuneţi “bună seara”
voi nu ştiţi ce-nseamnă
să intri pe uşă tăcînd.

Ne-atrage veşnic Marea
din marea Neuitării
Ne-atrage Depărtarea
din depărtarea Zării

Ne-atrage veşnic Cerul
din cerul Amintirii
Ne-atrage Efemerul
din efemerul Firii

Ne-atrage Nenăscutul
din tot ce e născut
sau Nerecunoscutul
din ce e cunoscut

În tine e Poetul
În tine Poezia
În tine e Profetul
În tine Profeţia

În tine e Rostirea
În tine Nerostitul
În tine e Gândirea
În tine Negânditul

În tine Căutarea
În tine Nepătrunsul
În tine Întrebarea
În tine e Răspunsul

Nimic în neschimbare
Nimic nestătător
Nimic în neaflare
Nimic neştiutor

Ascunsă-i Amintirea
în ce-i necunoscut
Ascunsă-i Nemurirea
în ceea ce-i pierdut

Găseşte Adevărul
în ceea ce-i uitat
Doar El, Cunoscătorul
a tot ce e creat.

Îmbătrânesc. Destinul mi-e însă tot copil;
Isteţ să prinză păsări şi să doboare poame
Aruncă lesne pâinea la câini şi când i-e foame
Întinde mâna goală spre-arhanghelul Gavril.

Hoinar prin codrii lumii, nu ţii cu el la mers,
Dar n-are spor, ci cată comori peste coclaur,
În pietre sparte vede scântei de-argint şi aur
Şi-n orice suferinţă, sămânţa unui vers.

Sătul de slovă neagră, cu degetul condei,
Izvoade noi de stele şi flori vrea să dezlege.
Şi-ades se pleacă-n tină cu frică şi culege
Porunci de mult uitate în urme vechi de zei.

În van îi spui de moarte, de Domnul Sabaot,
Zâmbind curat ca unul ce nu-şi ştie păcate,
El se şi vede-n ceruri, mai mare peste toate,
Că-şi ia toiag de înger şi umblă raiul tot.

Chiţ-chiţ-chiţ e-un şoricel
Mic, sfios şi cuminţel.
Stă în casă la bunica,
E prieten cu pisica.

Eu nu-l cert că seara vine
Şi se joacă-n pat cu mine!
Şi la baie mă-nsoţeşte
Că-i din plastic şi pluteşte!

Aşezaţi la gura sobii
(Soba-i soarele pătrat)
Dă-mi, pământule, cu bobii,
După cum ne-am mai jucat.

Culcă-te tu şi visează,
Eu te scormon şi te ar,
Şi-o să vezi, pe la nămiază,
Că nu-i jocul în zadar.

Lasă-ţi cum îmi place mie,
Somnul greu pe seama mea,
Pun un bob şi-mi dai o mie.
Dormi şi nu te deştepta.

Te-oi trezi eu, bunăoară,
După sacii de la moară.
Nici eu ştiu, nici tu cunoşti,
Şi-o să râdem ca doi proşti.

Mă-ntorc zdrobit. Ce drum enorm!
Viu dintr-o ţară depărtată,
Pe care harta n-o arată…
Sunt obosit, aş vrea să dorm.

Sunt ani, sunt ani de când alerg
Tot înainte, înainte,
Cu-aceeaşi întrebare-n minte:
De unde viu şi unde merg?

Şi barca-mi nu mai e la fel,
Iar pânzele-i imaculate
De la plecare, sunt pătate,
Ca şi o masă de hotel.

O mânam eu, sau mă ducea
În voia vântului, tot anul?
Eram sau nu, eu, căpitanul?
Sărmanei bărci ce rătăcea?

O amintire mi-a rămas…
Ţara nădejdii,-n depărtare,
Mi se părea atât de mare –
Şi-am ocolit-o într-un ceas!

Un gând mă tulbură, mâhnit,
Ca un ecou de harfă spartă:
E visul meu neîmplinit,
E idealul meu în artă!

În goana lui, izbit de stânci,
Mă-ntorc la mal, mânat de soartă,
Pe inimă c-o floare moartă,
S-ascunză ranele-i adânci.

Şi-acum, în drumul spre mormânt
Privind amurgul arămiu,
Când simt ce-aş fi putut să fiu,
Mă-nduioşez văzând ce sunt…

Pe o cîmpie
Mare, bogată,
Urmă odată
O bătălie
Aspră, cumplită, neasemănată,
Încît cadavre nenumărate
Zăceau grămadă neîngropate.
Corbii îndată luară ştire;
Lacomi de pradă, ei năvăliră,
Şi cu grăbire
Aci sosiră.
Şi după ce mîncară, şi după ce băură
Mult sînge, începură
C-un glas îngrozitor
Să cînte cina lor.

Barza cea simţitoare,
Care pe om iubeşte
Şi-n preajmă-i se nutreşte,
Văzîndu-i, de departe
Le strigă: „Cum se poate
Aşa neruşinare?
E locul pentru cină? e ora de plăcere,
Pe un pămînt de doliu, în ziua de durere?
Mumele îşi plîng fiii;
Izvorul bogăţiei,
Cîmpul, e ruinat,
Iar voi vă îndopaţi,
Şi cîntaţi!“
— „D-aceasta ne iertaţi —
Răspunse deodată,
Ceata întunecată —
Omului cît îi place
Poate fi ruinat,
Dar noi suntem în pace
Şi mult ne-am îngrăşat.“

Acei ce de a ţărei grea soartă profitară,
Ce de streini în posturi, în ranguri se-nălţară,
Ce prin trădări, baseţe, sînt astăzi mari, bogaţi,
Poate şi decoraţi,
După a mea părere, sînt corbi neruşinaţi.

Dar aş dori să-mi spuneţi, domnilor cititori,
(Căci eu vorbesc d-o ţară
De tot imaginară)
La noi să află oare astfel de muritori?
Dacă aveţi de oameni idee aşa proastă,
Las răspunderea toată asupra dumneavoastră.(„Concordia“, 12 martie 1857)

Te duci şi, cum zâmbeşti nepăsătoare,
M-abat din cale şi mă simt murind…
Pierdut spre tine braţele-mi întind
Ca-n urma unei viziuni fugare, —
Dar nu mai pot în ele să te prind.
Te duci — şi ca o umbră rătăcită

Te voi dori în zilele pustii,
Te voi striga în nopţile târzii,
Şi-n veci voi plânge vârsta fericită
Când nu ştiam ce-nseamnă a iubi!
O, dulce fericire risipită!

De ce-ai venit şi pentru ce-a fost scris
Să-mi schimbi tu viaţa-n iad şi-n paradis?
Te duci şi simt pe fiece clipită
Că pierd în tine cel din urmă vis…