Singurătate
Autor : Octavian PalerVoi care vă întoarceţi acasă
şi după ce-aţi închis uşa
spuneţi “bună seara”
voi nu ştiţi ce-nseamnă
să intri pe uşă tăcînd.
Când ne-au respins de la movilă,
Căzurăm mulţi pe-aceste lunci.
Şi-ntreg un regiment atunci,
De ce-a văzut, a plâns de milă.
În şiruri strânse şi-mproşcând
Necontenit cu foc mulţimea,
Se da-ndărăt dorobănţimea,
Loc turcilor pe şes făcând.
Curgea şi mult şi iute focul,
Iar între-ai noştri şi vrăjmaşi
Erau cel mult optzeci de paşi
Dar noi lăsam cu palma locul.
Şi, iată-n urma tuturor.
Un biet căprar, având un frate
Ucis, s-opri să-l ieie-n spate,
Şi-apoi spre şir porni cu zor.
Dar, lunecând pe iarba udă
Fiind şi slab, căzu-n curând,
Iar noi strigam să intre-n rând;
El a rămas nevrând s-audă.
La ochi cu puşca l-am văzut,
Îngenuncheat acolo-n cale,
Trăgând spre-arapii ce din vale
Veneau mereu. O, n-am crezut
Că omul în mânie poate
S-azvârl-aşa de mult omor,
Că plumbii-n deznădejdea lor
Curg râu! Dar azi le cred pe toate.
Iar noi ne-ndepărtam mereu,
Şi i-am strigat de-a multa oară
Că e nebun, că stă să moară,
Şi că-i păcat de Dumnezeu.
Nevrând să-l lase pe câmpie,
Şi să-l aducă neputând,
El sta cu mortul, dus de-un gând:
Străjer răzbunător să-i fie!
Dar turcii vin, tot vin, un roi,
Şi tot mai larg li-e-n urmă pasul
Acum nici nu ne-aude glasul,
Acum el e pierdut de noi.
Treizeci de paşi mai au nizamii,
Au cincisprezece, zece-acum
Şi-aştepţi pe-ai tăi, plângând pe drum,
Tu, suflet pustiit al mamii!
Dar iată-l, cade! L-a lovit
Pesemne-un plumb din multa ploaie;
Pe spate-acum murind se-ndoaie,
Dar l-am văzut cum s-a-nvârtit
Spre frate-său, căzând deodată
Cu faţa-n jos, părând c-ar vra
Să-l apere pe mort aşa
Şi-atunci coloana-naintată
A turcilor, sosind povoi,
I-a şi cuprins, urmându-şi goana,
Şi i-a-necat apoi coloana
Şi nu i-am mai văzut apoi.
Înfiorat şi-acum îmi bate
Cu jale inima, când scriu:
Strivit de turci, să mori de viu,
Veghind la capul unui frate!
Când ne-am retras pe-acele lunci,
Respinşi de turci de la movilă,
Un regiment întreg, de milă,
A plâns de ce-a văzut atunci!
(Literatură şi artă română, 1899, nr. 1)
Voi care vă întoarceţi acasă
şi după ce-aţi închis uşa
spuneţi “bună seara”
voi nu ştiţi ce-nseamnă
să intri pe uşă tăcînd.
Ne-atrage veşnic Marea
din marea Neuitării
Ne-atrage Depărtarea
din depărtarea Zării
Ne-atrage veşnic Cerul
din cerul Amintirii
Ne-atrage Efemerul
din efemerul Firii
Ne-atrage Nenăscutul
din tot ce e născut
sau Nerecunoscutul
din ce e cunoscut
În tine e Poetul
În tine Poezia
În tine e Profetul
În tine Profeţia
În tine e Rostirea
În tine Nerostitul
În tine e Gândirea
În tine Negânditul
În tine Căutarea
În tine Nepătrunsul
În tine Întrebarea
În tine e Răspunsul
Nimic în neschimbare
Nimic nestătător
Nimic în neaflare
Nimic neştiutor
Ascunsă-i Amintirea
în ce-i necunoscut
Ascunsă-i Nemurirea
în ceea ce-i pierdut
Găseşte Adevărul
în ceea ce-i uitat
Doar El, Cunoscătorul
a tot ce e creat.
Îmbătrânesc. Destinul mi-e însă tot copil;
Isteţ să prinză păsări şi să doboare poame
Aruncă lesne pâinea la câini şi când i-e foame
Întinde mâna goală spre-arhanghelul Gavril.
Hoinar prin codrii lumii, nu ţii cu el la mers,
Dar n-are spor, ci cată comori peste coclaur,
În pietre sparte vede scântei de-argint şi aur
Şi-n orice suferinţă, sămânţa unui vers.
Sătul de slovă neagră, cu degetul condei,
Izvoade noi de stele şi flori vrea să dezlege.
Şi-ades se pleacă-n tină cu frică şi culege
Porunci de mult uitate în urme vechi de zei.
În van îi spui de moarte, de Domnul Sabaot,
Zâmbind curat ca unul ce nu-şi ştie păcate,
El se şi vede-n ceruri, mai mare peste toate,
Că-şi ia toiag de înger şi umblă raiul tot.
Aşezaţi la gura sobii
(Soba-i soarele pătrat)
Dă-mi, pământule, cu bobii,
După cum ne-am mai jucat.
Culcă-te tu şi visează,
Eu te scormon şi te ar,
Şi-o să vezi, pe la nămiază,
Că nu-i jocul în zadar.
Lasă-ţi cum îmi place mie,
Somnul greu pe seama mea,
Pun un bob şi-mi dai o mie.
Dormi şi nu te deştepta.
Te-oi trezi eu, bunăoară,
După sacii de la moară.
Nici eu ştiu, nici tu cunoşti,
Şi-o să râdem ca doi proşti.
Pe o cîmpie
Mare, bogată,
Urmă odată
O bătălie
Aspră, cumplită, neasemănată,
Încît cadavre nenumărate
Zăceau grămadă neîngropate.
Corbii îndată luară ştire;
Lacomi de pradă, ei năvăliră,
Şi cu grăbire
Aci sosiră.
Şi după ce mîncară, şi după ce băură
Mult sînge, începură
C-un glas îngrozitor
Să cînte cina lor.
Barza cea simţitoare,
Care pe om iubeşte
Şi-n preajmă-i se nutreşte,
Văzîndu-i, de departe
Le strigă: „Cum se poate
Aşa neruşinare?
E locul pentru cină? e ora de plăcere,
Pe un pămînt de doliu, în ziua de durere?
Mumele îşi plîng fiii;
Izvorul bogăţiei,
Cîmpul, e ruinat,
Iar voi vă îndopaţi,
Şi cîntaţi!“
— „D-aceasta ne iertaţi —
Răspunse deodată,
Ceata întunecată —
Omului cît îi place
Poate fi ruinat,
Dar noi suntem în pace
Şi mult ne-am îngrăşat.“
Acei ce de a ţărei grea soartă profitară,
Ce de streini în posturi, în ranguri se-nălţară,
Ce prin trădări, baseţe, sînt astăzi mari, bogaţi,
Poate şi decoraţi,
După a mea părere, sînt corbi neruşinaţi.
Dar aş dori să-mi spuneţi, domnilor cititori,
(Căci eu vorbesc d-o ţară
De tot imaginară)
La noi să află oare astfel de muritori?
Dacă aveţi de oameni idee aşa proastă,
Las răspunderea toată asupra dumneavoastră.(„Concordia“, 12 martie 1857)
Când se-nsenina cerul, cu mii de stele-n faţă,
Nemărginirea mării în raze se răsfaţă;
Iar când îşi pune slava un obrăzar de nori,
Pe mare cade noapte, iar vântul dă fiori …
Şi lacrimile slăvii, şi fulgerele-i toate
Ea le primeşte-n sânu-i ce plânge şi se zbate,
…Iubito! Astfel viaţa-mi legată-i de a ta,
Din cea dintâi clipita de-nfioarare-a mea …
Zâmbeşti? Pe chipu-mi cade o rază fericită…
Urăşti? Îndrept spre duşmani o spadă ascuţită;
Iar când te văd în lacrimi, mi-e sufletul cernit
Şi-n pieptul meu se zbate un demon răzvrătit …
(Viaţa literară şi artistică, I, nr 15, 22 aprilie 1907)
Şterge-ţi lacrima din gene, lasă-ţi ochii tăi senini
Şi nici urmă să nu fie c-ai fi plâns sau că suspini.
Zâmbetul de ironie pe-a ta faţă să se vadă,
Preţ să nu pui pe nimica ea şi lumea să te creadă.
Nu cată prin duioşie, nimicindu-te pe tine,
Să`mblânzeşti oameni şi soarta şi s-ajungi la vre un bine;
Geniul ce domneşte-n lume este geniul cel rău
Şi decât să fii victimă mai bine să fii călău!
(Lui X)
În farmec, despletită,
din mii şi mii de valuri,
sărutul vechi, de vrajă
l-aruncă-n dar pe maluri.
De faldurile mării,
de gingaşul sărut
se-mbată mii de oameni,
cerându-l cu-mprumut.
(“În pervazul larg al serii”)
nimeni nu ştie care e drumul cel bun
nimeni nu-şi aminteşte povara singurătăţii
în labirinturile delicate ale visului.
nimeni nu mai învaţă să silabisească tristeţea de a fi
coşmarul acesta tandru din care ne vom trezi o dată şi-o dată
murind.
nimeni nu-şi mai permite luxul melancoliei
pe străzile înguste umbrite urât mirositoare
nimeni nu profită de ocazia de a nu se naşte
în lumina aceasta trudnică copleşitor de ireală
nimeni nu mai rămâne sub pleoapa rănită a cerului
în somnul unduios al ierbii.
nimeni nu-şi aminteşte acum de carnea încercănată enigmatică
a destinului:
nimeni nu ştie care e drumul
bun.
Pagina următoare »