Plesni mugurele, frunza
Se trezi un pic boţită
La obraz.
Dar n-are-a face,
Dacă soarele o place
Şi spre ea, timid, cutează
Să-şi îndrepte
Prima rază.
Însă parcă fu prea scurtă
Ziua-ntâi.
Şi-atât de multă
Noapte curge, fără zor,
Din acest imens izvor
Care-i timpu’,-ncât se vâră
În ea însăşi,
La căldură,
Tremurând de bucurie
Că-i fu dat – şi ei –
Să fie.
Şi a mai şi pus-o Domnul,
Colo sus,
Că-i piere somnul
Numai când se uită-n jos.
Da’-i atâta de frumos
Ce zăreşte –
Orişiunde –
Că nu poate în boboc,
Iarăşi
A se mai ascunde.
Iar când zorii vin,
Te ţii,
Numai surori – sute, mii –
Prin copaci.
Şi-atâta-i place,
Că foşneşte mai dibace
Decât toate la un loc
Frunza noastră.
Ce noroc!
Azi a dat de rândunică.
Galben-verde, mort de frică,
Prinde drag şi de-un scatiu
Sub crenguţa ei.
– Musiu,
Nu ai teamă dumneata,
Că-s aici şi am ureche.
Cântă şi de mi-o plăcea
Ţi-oi găsi, cred,
Şi pereche.
Da’ să nu îmi ceri simbrie,
Că renunţ la companie!
Pic, pic, ciocănit de ploaie,
Inima ţi se înmoaie:
Rândunica şi scatiul
Au fugit;
De-acum, pustiul
Zilelor amăgitoare…
Apoi, iar, raza de soare.
Dar mai crudă, mai geloasă,
Să o ardă, zău, aşa.
– Ce-am greşit?
Raza, tăioasă:
– Ce-a greşit ? – auzi la ea.
Dar nici raza nu se-ndură
Să îi ia culoarea, glasul…
Numai toamna rea de gură,
Vântul ce îşi bagă nasul
Pretutindeni şi-o furtună –
De nu poţi să-ţi mai dai seama
Cine, pe ce se răzbună –
Hotărât-au că e vremea
Să se termine cu toate
Deşănţatele petreceri
Şi cu…
Funzele bălţate.
Unele, ca nişte fluturi,
În vârtejuri
Tot mai line,
Altele, doar de le scuturi,
Cad,
Dar ultima se ţine
Strâns, în vârf, nu s-ar lăsa;
Poate doar de l-ar vedea
Încă-o dată…
Pe scatiu.
– Uite-l!
Însă-i prea târziu.
Ignorată-ntâia oară,
Ba, mai mult, izbită-n treacăt
De “musiu”, o frunză
Zboară.
Taie singură văduhul
Şi-şi dă, ne-mpăcată, duhul…
(după povestirea cu acelaşi nume, de Emil Gârleanu)