La vad, un pod de lemn, cu coperisul de sindrila,
lung cat o ulita de sat,
se-ntinde peste Mures. Mal vrea de mal in veci sa lege.
Astfel tara mostenitu-1-a din leat.
Isi au maretele-ntamplari si lucruri cantaretii lor,
dar podului ii canta numai apa, ce sub el se-ndeasa,
despre toti si toate-i canta, cate au trecut
pe el ca printr-o casa, lunga dreapta casa,
ca printr-o casa la al carei prag
sfarseste drumul, ca sa iasa
la cellalt capat iarasi drum, drum vechi – ¬in lume
precum pravila il vrea – lasat in voie sa porneasca.
Osti trecura-n veac pe-aci, si Radu cel Frumos,
roti ferecate, roibi domnesti, comori si lacrimi,
moti cu ciubare, turme, vanturi,
rapusi si-nvingatori, stindarde, patimi.
Pe toti si toate-n nopti, cand valvele se bat,
ii poti vedea-n lumini de-o clipa inca,
asa cum ceasul, de pe-un tarm mutandu-i,
i-a mantuit spre celalalt peste valtoarea-adanca.
Dar ce liniste-i acum la vad! Ce treaza-amiaza!
Prin istorie adie doar miros de otava.
Subt pod un sarpe se soreste, lung si nemiscat,
ca-ntr-o emblema rara, de straveche slava.
Avem acelasi nume, tu si eu,
ca-i iarna sau ca-i primavara
ne cheama azi pe toti la fel:
Ion fara de tara.
Cand rade cineva pustiu
in casa sau pe-afara,
sa stii ca unul singur e:
Ion fara de tara.
O umbra de se clatina prin vant
scancind sub grea povara,
nu intreba, caci este el:
Ion fara de tara.
Un vaier dac-ar fi s-auzi
a zecea mia oara,
sa stii ca unu-i pentru toti:
Ion fara de tara.
Şi iată, bisericile
Pornesc să alunece pe asfalt
Ca nişte corăbii
Încărcate de spaimă,
Cu turnul catarg
Şi pânze umflate
De vântul
Bătând mereu din altă direcţie,
Încât,
Dacă mergi neatent pe stradă,
Poţi fi oricând călcat de o biserică
Înnebunită,
Grăbită să se ascundă.
Tu ai fost crucea mea
Înaltă, subţire,
În stare să mă răstignească
Grindă pe grindă.
Eu am fost crucea ta
Copilărească,
Răsfrântă-n oglindă.
Aceeaşi mişcare
Pentru îmbrăţişare
Şi răstignire,
Pentru mire
Şi pentru mireasă.
Lasă
Vremea să curgă de două ori,
Dinspre seară, şi dinspre zori,
Pentru unul, şi pentru altul,
Să ne asemene,
Şi să ne-acopere sumbră
Cu flori –
Printre care să privim spre înaltul
Desenat cu două cruci gemene:
Una de umbră.
Autorii Poeziilor pentru Copii:
Aceasta este lista completa de poezii pentru copii si autorii operelor .
In categoria Poezii Pentru Copii nu este dezvaluit autorul , lista de mai jos este informativa , va lasam pe dumneavoastra sa retineti autorul
Grupul IIS nu isi asuma drepturi de autor sau proprietate asupra acestor opere
Cu uşa zăvorâtă, în dosnica chilie
În care raza zilei se cerne tainic, lin,
Departe de-orice zgomot, ferit de ochi străin,
Bătrânul amintirea îşi deapănă şi-o scrie.
An după an înşiră, domnie cu domnie,
Rănit de soartă însă, de părtinire plin,
El pana-nverşunată îşi moaie în venin,
Ca-n viitor izvodu-i mai mohorât să-nvie
Acel veac de restrişte cu sângerânde zări.
Iar pe asupritorii batjocoritei ţări,
Amarnic îi huleşte în măiestrite rânduri
Şi-i tremură-atunci mâna de patimă, dar când
Răsare printre umbre domniţa cu chip blând,
Mişcat închide cartea şi cade trist pe gânduri.
(1910)
Un cer senin de amplu iunie prin veac
şi-a-nfiinţat azurul nefiinţei
în cestălalt tărîm, al suferinţei,
şi cată-n ceas a fi durerii mele – leac.
Să uit că suntem robii negrei ere,
să uit de jale, cazne, de tenebrele
din inimă, de tot ce crunt în preajmă e –
zboară doi fluturi, două giuvaiere,
peste oraş purtaţi de-o adiere.
Închis în ăst infern terestru de n-aş fi,
îndrăgostiţii fluturi nu mi-ar aminti
de alţii, de Francesca de la Rimini,
de Paolo, cari au fost purtaţi şi ei cîndva
de-un vînt prin iad, şi de-o beţie-asemenea.
Frumoasă, sfântă poezie,
Ce-ai fost unicu-mi Dumnezeu
Pe dulcea ta zădărnicie
Cât preţ a pus sufletul meu.
Cât îmi părea că sunt de mare
Că idol eu mi te-am ales,
Cu ce avânt şi adorare
Prinos adusu-ţi-am ades.
Adânca mea cucernicie
De mitul tău când s-a legat,
Pe dulcea ta zădărnicie,
Sufletu-mi jertfă ţi l-a dat.
(Convorbiri literare, XX (1886), nr. 9, 1 dec., p. 799)
un cuvânt
atât de fragil
atât de nevolnic.
ca un surâs
înlăcrimat.
un cuvânt
atât de nesupus
atât de recules.
ca o respiraţie
neauzită.
un cuvânt
învecinându-se
cu cerul.
Din ce copac fantastic, din mari şi vechi păduri,
Ţi s-a durat vioara cu timpul în nervuri –
Că de ridici arcuşul, uşor, ca la un semn
Se redeşteaptă timpul încremenit in lemn?
S-a-ngândurat o clipă obrazul diafan:
Simţeai că-n lemn vioara cuprinde un ocean!
Din vastele-i întinderi profund să poţi să cânţi,
Îţi trebuie furtună grozavă să-l frămânţi…
De unde ai atâtea puteri de foc nestins,
Arcuşul tău să mişte oceanul necuprins?
De-acum voi şti: adese când treci, tu porţi solemn,
La subţioară timpul, încremenit în lemn.
Pagina următoare »