De roze e beată grădina
Cu tot ce se află-mprejur
E beat şi cerescul azur,
Şi zâzâie, beată, albina.

Se clatină parcă lumina,
Un tunet e simplu murmur.
De roze e beată grădina
Cu tot ce se află-mprejur.

Dar iată… — A mea nu e vina…
Chiar eu, în gentil trubadur,
Visând, lângă-al apei susur,
Mă schimb, aşteptându-mi regina…
De roze e beată grădina.

E bun de orice rău
Arcanul, leacul meu,
Licoarea extrafină,
Ambrozia divină:
Lixirul eminent,
Lixir omnipotent!

Cum bei, îţi ia cu mâna,
Căci el este fântâna,
Sorgintea ş-a vieţii,
Sorgintea tinereţii.
Ş-apoi… ş-a frumuseţii…
Compratelo, compratelo,
Că, iată-mă, mă duc.
E bun de orice rău
Arcanul leacul meu:

Şi friguri,
Şi lângoare,
Şi tifos,
Şi holeră,
Şi oftică,
Şi ciumă,

Cum bei, îţi ia cu mâna.
Lepră,
Chelie,
Virus
Şi râie,
Scrofuli,

Rahit,
Spasme
Şi asme,
Revme,
Podalgă,
Lovă,

Scorbut,
Toate le spală.
Toate le stinge:

Marea virtute-a leacului meu.
Cum bei, îţi ia cu mâna,
Căci el este fântâna…

Toate le spală,
Toate le stinge:
Şi bătrâneţea,
Şi gârbovia,
Şi cărunteţea,
Şi chiar orbia,
Şi zbârcitura,
Şi ştirbitura,
Şi ignoranţa,
Şi nebunia!

O, mare virtute-a leacului meu!
Părul negreşte,
Pielea albeşte
Şi rumeneşte!…
Dinţii… -ntăreşte.
Dă şi avere,
Oricât ai cere,
Chiverniseală
Fără tocmeală;
Pe şarlatanul
Face om mare,
Pe calpuzanul –
Om de onoare,
Pe ucigaşul –
Diregător,
Pe fur de frunte –
Judecător.
Pe sceleratul
Reîntregeşte,
Pe cotoroanţa
Întinereşte!…
Glorie mare
Leacului meu!!!

Cum bei, îţi ia cu mâna,
Căci el este fântâna,
Sorgintea tinereţii,
Sorgintea frumuseţii,
Mehenghiul de candoare,
Patentă de onoare,
Patentă de martir,
Divinul meu lixir!

Glorie mare leacului meu!!!
Cum bei, eşti patriot,
Al Bruţilor nepot,
Celebru liberal,
O dată năciunal;
Celebru, celebrissim,
Arhipatriotissim,
Şi membru doctorissim
FRĂŢIEI MEDICALE!

O! marea ta minune, ce nu se poate spune,
De leac omnipotent!!!
Licoare extrafină!
Ambrozie divină!
Al cerului agent!
Lixir omnipotent!
Compratelo, compratelo,
Că, iată-mă, mă duc!

(1860)

Ieşind din balta Craioviţa,
Unde-a fost crai Craiovisin,
Văpaie, vezi plutind domniţa
Mai argintată ca un crin.

Sub lună-i tremură cosiţa,
În suflet poartă ca un chin,
Plutind pe balta Craioviţa,
Unde-a fost crai, Craiovisin.

Îşi duse viaţa-ntr-un suspin,
Nedându-şi nimănui guriţa,
Dar a rămas mironosiţa
Din veacul cel detot creştin,
Plutind pe balta Craioviţa.

Tu nu eşti frumuseţea spiralelor candide,
În ochi tu nu duci moarte şi perlele lichide
În cari răsfrîng misterul văpăile livide.

Nici flori n-atingu-ţi fruntea spre dînsele plecată,
Nici pagini cu poeme rămase de-altădată
Nu se desfac nostalgic în dreapta-ţi inelată.

Tu nu cunoşti otrava gîndirii şi-a vegherii:
Fantasmele de fildeş, regini ale tăcerii,
Nu ţi-au suflat miresme subt salciile serii.

Tu ştii că de cînd lumea e linişte şi pace,
Că drumul e pe care păianjenul îl face
Ţesînd în umbră caldă velurele să-mbrace
Subt cari stagnează ochii şi pletele-ţi opace.

Copil naiv! de-aceea te-ador şi te mîngîi
Cu faţa-nmormîntată ca-n floare de lămîi
În carnea-ţi netezită de buzele dintîi!

Şi nu-ţi şoptesc sonete, nici mituri nu-ţi îngîn,
Pe unde trece umbra acestui hoit păgîn.
Aplec eternitatea spre tine, şi rămîn

Cu ochi-închişi în zîmbet, copil abia-nflorit;
Cu fruntea răsturnată, cu visul risipit,
Ca o dantelă scumpă pe trupu-ţi adormit.

Dar spune-mi, la crepuscul, încet, sunt fericit?…

(Cartea Românească, 1980)

Iarna. Fulgii podidesc
Cerul, ca nişte noiţe.
Stâlpii-n drum se-mpodobesc,
Toţi, cu albe căciuliţe.

Grâul ca să nu se strice
Sub a gerului pojghiţă,
Neaua i-a-mbrăcat cu grijă
Tot o albă căciuliţă.

Nu-s în luncă flori de loc;
Nu mai are lunca salbă.
Are-n schimb un alb cojoc
Şi o căciuliţă albă.

Sub zăpadă-i cald şi bine;
Grâu-şi are odăiţa.
Şi, când primăvara vine,
Se topeşte căciuliţa.

La oraş, a nins oleacă-
Neaua-i doar cât o şuviţă.
Oana noastră îşi îmbracă
Albă, moale, căciuliţă.

Şi când iese pe portiţă
Şi aleargă-apoi pe stradă,
Capul ei cu căciuliţă
Pare-un bulgăr de zăpadă.