Mi-e dor de tine
Şi nu-mi ajung celelalte
Uite ca un surogat
Pentru puritate
Nu s-a găsit.

Mi-e dor de tine
Mi-e tine de tine
Mi-e înlăuntrul meu de tine
Mi-e nu ştiu cum,
Mi-e nu ştiu ce,
Mi-e dor de tine ca de acasă.

Îmi pasă!

Tatăl nostru carele eşti în ceruri
coboară, de eşti, pe pământ
şi opreşte viforul morţii
şi fă din căşti pălării
şi mângâie feţele morţilor
păstrându-i în viaţă pe vii
şi stai printre noi de ni-eşti tată,
din sângele scurs făcând vin
şi fă din oricare armată
alaiuri civile.

Amin.

Traiau de mult timp impreuna
Si cam incepusera sa se repete:
El era ea,
Si ea era el,
Ea era ea
Si el era tot ea,
Ea era, nu era,
Si el era ele,
Sau cam asa ceva.

Dimineata mai ales,
Pana se alegeau bine,
Care cine mai este,
De unde si pana unde,
De ce asa si nu altminterea,
Trecea o groaza de timp,
Trecea timpul ca pe apa.

Voiau uneori chiar sa se sarute,
Dar isi dadeau seama la un moment dat,
Ca amandoi sunt ea,
Mai usor de repetat.

Atunci incepeau de spaima sa caste,
Un cascat de lana moale,
Care se putea si croseta
In felul urmator:
Una casca foarte atent
Si cealalta tinea ghemul.

Se uită soarele-napoi…
O fi pierdut ceva,
Sau, poate,
Aşteaptă-n deal vreun car cu boi,
Să-l plimbe şi prin alte sate
Cu gospodari şi holde mai bogate?…

În sat la noi,
Biserica, de veche ce era,
În anul când a fost cutremur de pământ
S-a prăbuşit cu turlele-n şosea,
Şi-azi casele – atâta cât mai sunt –
Par jucării
Pentru copii,
Iar plopii – coşuri negre de maşini
Ce-au treierat
Bucatele din sate
Pentru străini…

Prin curţi,
Găinile şi porcii s-au culcat,
Femeile au pus de mămăligă,
Iar oamenii s-au pus la sfat
Cu popa ce-a sosit într-o cotigă
De la oraş,
Unde-a schimbat sedilele de caş
Cu trei duzini de lumânări de ceară,
Că-n cimitir la noi ca-n orice sat,
Sunt îngropaţi şi trei flăcăi, morţi pentru
Ţară.

Dar unde-i soarele din deal?…
Parcă-aşteapta
Pe cineva…
Pesemne, că, gonit de lună,
Şi-a dat cu popa “noapte bună”
Şi-a scăpătat…

Sa iesi pe strada ti-e dat,
dar nu fara griji, ca-n zile de altadata.
La fiestecare pas, la fiece colt, te-ntampina: timpul.
Ast time ce veni peste noi,
intai ca pustiul Gobi, apoi cu tumultul unei urniri
de ape si continente,
salbatic ca o revarsare peste toate
a magmelor din noapte.

Unde, in ce intuneric
ti s-au ascuns multii semeni si fratii, surorile,
cu suferintele lor, te intrebi.
S-aude sumbra o soapta adusa de vant
ca, desi in viata inca,
noi suntem o amintire doar, fabula,
deznodamant asteptand intre veac si mormant.

Fericita-i acum numai valea ce are un sfant!
Un sfant de la care umanele umbre sa-nvete
cum trebuie intre pamant si tarie sa stea.
Un sfant neclintit care cata mereu la aceeasi stea
si-n spaima de pretutindeni
nu-si absoarbe in trup aureola.

Primăvara-i o lumină
Ce coboară în grădină
Ca un duh de-argint, pe ape.
O simţi vie pe sub pleoape
Şi doreşti să mai rămână
Înc-o zi, o săptămână!

Eu ştiu de la grădiniţă:
Primăvara-i o fetiţă!
Poartă toporaşi în plete
Şi-n picioare n-are ghete.

Are-n schimb, fini papucei
Împletiţi din ghiocei
Şi zâmbeşte bucuroasă
Fiindcă e cea mai frumoasă!

Nu-i aşa că dac-anume,
Eu fac numai lucruri bune
Şi te fac doar să zâmbeşti
Ca o zână din poveşti
Zi de zi, seară de seară,
Sunt şi eu o primăvară?

Te-am întîlnit în drum spre casă,
Era pe înserat, erai frumoasă
Cu flori de cîmp în păr ca o mireasă
Şi c-un obraz, ca piersica aleasă.

M-am apropiat de tine, mi-ai zîmbit
Şi faţa ta frumoasă s-a-nroşit,
Eu mă uitam la păru-ţi împletit.
La trupul tău mlădiu şi împlinit.

Nu ne vorbeam, eram ca doi străini
Ce se-ntîlniseră aici din întîmplare
Ce sunt stîngaci, ca printre mărăcini
Dar ochii îşi vorbeau cu stăruinţă.

Şi se citea în ei o întrebare
Sau, mai curînd, o taincă dorinţă.

(17 septembrie 1976)

— Da’ bună ziua, nene! Îmi pare curios
Ca să te văz astăzi în piele şi voios;
Ieri am privit, eu singur, ciudata vânătoare
După cacomi: trei oameni din ochi te urmăreau
Şi te-ndreptau mereu
Spre mlaştina cea mare;
Apoi am văzut încă, cum toţi la ea au stat
Şi te-au înconjurat.
Atunci… şi eu, vezi bine,
Temându-mă de mine,
În scorbur-am intrat
Şi nu ştiu ce s-a mai urmat.
Ian spune-mi, drag vecine,
Cum ai scăpat din lăbi de om? —
Întrebă jderul pe cacom.
— Cum am scăpat? răspunse cacomul moderat,
Curat ca prin minune,
Dar trebuie a-ţi spune
Un lucru vederat:
Că omul din natură are
Plecări destul de bune.
Tu ai văzut cu ochii cum m-au înconjurat
La mlaştina cea mare
Şi ştii că eu mai bine mă dau prins
Decât să fiu de glod atins.
Ei bine!
Văz că-un om s-apropie de mine,
Îmi pune pe cap mâna şi zice la ceilalţi:
“Emblema curăţiei, el trebui să trăiască
Ca în integritate pe om să pilduiască!
Aideţi mai bine, fraţi,
Să prindem pe murdari,
Pe jderi, pe vulpi, pe angării mai mari.
Ce port virtuţi pe gură,
Dar dau prin glod şi fură“.

Va fi-ntr-o noapte caldă de mai.
Când vei intra
În parcul meu,
Nisipul aleilor deşarte,
Îmbrăţişănd pantofii tăi albi, va tresări…
La revederea celei venite de departe
Copacii vor zâmbi…
Ferestrele-mi închise se vor deschide iar,
Şi-n vazele uitate pe albe etajere,
Buchetele uscate de alb mărgăritar
Vor palpita
Ca-n ascultarea unui demonic Miserere!…
Va fi-ntr-o noapte caldă de mai.
Când vei veni,
“Olimpia” din cadru-i îţi va surâde iar,
Ceasornicu-n perete va respira mai rar
Şi mutele covoare, pe jos, vor tresări…
Demonul nebuniei va coborî din nou
Pe-albastrele sofale
Şi albele dantele,
Aripa lui va stinge lumina-n candelabru,
Iar noi,
Sub ocrotirea tăcutelor perdele,
Postum ca şi-ngropaţii de vii, într-un cavou,
Ne vom iubi-n parfumuri de brad şi de cinabru.

Şi-apoi…
Va fi într-o seară poate ca şi-alte seri.
Va fi
O seară de octombre cu palpitări discrete
De frunze,
De imagini,
De pleoape
Şi regrete…
Vai!… cea din urmă seară când tu vei mai veni
Va fi o aiurare de toamnă pe sfârşite,
O aiurare-n versuri brodate pe-o batistă –
Simbolul despărţirii…

Şi-atâta tot…

Şi-apoi
Nu va mai fi nimica,
Nu va mai fi nici soare,
Nu va mai fi nici lună
Nici stele căzătoare…
Şi faţă de noi singuri,
Poate,
Nu vom mai fi nici noi!…