Frumuseţe
Autor : Iulian Boldeaîn vârful creionului litere sticloase
poeme fără acoperire
iluzii recondiţionate.
în vârful creionului frumuseţea ta
şi anatomia poemului
cu oasele lui imponderabile:
frumuseţea ta
insuportabilă…
O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-insul locul mumii,
Femeie răspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure,
Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji
Si m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
Pe care te-am purtat brăţara la mâna casnica-a gândirii.
Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Si care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
Pământ figăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.
Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o valtoare-ntr-o valtoare,
Si ţarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Si ai lăsat să rătăcească undele mele suferinţe;
Unde ţi mâinile să-ntoarcă în aer caile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii?
Si şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Si-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?
Tu ce nfiori pe seşuri plopii când treci din creştet la picioare,
Si prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă calda de răcoare.
Tu ce scrutezi, scotându-ţi sânii pe jumatate din vestminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
Carora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;
Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,
Si frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pandi faptura
Si n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem,
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.
(1927)
în vârful creionului litere sticloase
poeme fără acoperire
iluzii recondiţionate.
în vârful creionului frumuseţea ta
şi anatomia poemului
cu oasele lui imponderabile:
frumuseţea ta
insuportabilă…
Tu, nor de vară , rumen, belşug de-argint şi apă,
Ce treci prin slăvi de vis ca o năframă fină,
Cum stau trudit şi singur încovoiat pe sapă
Şi-mi picură sudoarea şi lacrima în tină,
Abate-ţi mersul şi prin acest văzduh o clipă,
Cu fulgere şi tunet destramă-te în ploi,
Că azi un pîlc de păsări cu fîlfîiri de-aripă
Pe ţarina mea arsă zvârli seminţe noi.
Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează bruma peste vii –
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
O, vino iar în al meu braţ,
Să te privesc cu mult nesaţ,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!
Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?
În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei…
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!
Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!
Târzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii…
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
Parca-am ramas eu sangur pe pamant,
In cer, ca-ntr-o clopotnita uitata
E-un clopot greu care-a uitat sa bata
Cu funia purtata-n nori de vant.
Cum inainte nu mai este vreme
In urma mea, din nu stiu care veac,
Prin noaptea cu aripi de liliac
Incepe nu stiu cine sa ma cheme.
Si pasii mei rasuna dupa mine
Ca niste bulgari care nu m-ajung,
Rasuna tot in jur asa prelung,
Tot golul-n care nimeni nu mai vine.
Incepe a umbla singuratatea,
In jurul meu ca o multime mare,
Prin bezna cad furnici ce vor sa care
In musuroaie mari, pustietatea.
Se naruie-ntunericul din nou,
Si-n noaptea-n care-s singura fiinta,
Pamantu-mpovarat de suferinta,
Culcandu-se-ngenunche ca un bou.
(Imitaţie)
— Nu ai cuget, eşti un rău!
Tu te-ai făcut ciocan, tu te-ai făcut ilău.
Şi-n mine baţi fără cruţare!
Au doară ai uitat, că noi chiar din născare
Tot de un neam suntem;
Că noi alăturea în munţi ne-nfiinţăm?
Aşa ţipa la argintari
Sub loviture tari,
Argintul prelucrat de-a fierului unelte.
Iar fierul au răspuns argintului aceste:
— Te mângâie, vecine!
Şi întru suferinţi ia pildă de la mine.
Tu încă ai noroc;
Iar pe mine, scos din foc,
Şi mai cumplit mă bate,
Tot fierul, al meu frate!
Fetiţa mea
Eu cred în Dumnezeu când mă strigi: “tata!”
Şi tata, obosit, bolnav, se scoală,
Ca o relicvă vie dintr-o şcoală,
Să-şi mai ajute, încă-odată, fata –
Şi nici nu vede bine, nici nu ştie
La noua întrebare să răspundă –
Şi-ar vrea şi în grădină să se-ascundă,
Şi călăuză-n lume, să îi fie –
Aşa se luptă nervii goi, în mine –
Copilului să-i dea o mângâiere –
Dar nu mai am răbdare şi putere,
Fetiţo, să-ţi răspund, cum se cuvine–
Şi vine clipa-n care “tata!” vei striga –
Demult îţi voi fi dat ce nu mai sunt –
Dar chiar şi prelungire de pământ,
Tot te voi sprijini, fetiţa mea…
Broasca mică cât un ou
Au văzut păscând un bou
Şi mirându-se prea tare
De-o făptură atât de mare
Cugeta c-ar fi noroc
Ş-a familiei laudă, dacă
Ar putea să se prefacă
Din mic, mare dobitoc.
Deci d-ambiţie s-aprinde,
Mereu s-umflă, se întinde
Ş-apoi zice: Sorioară,
Nu-s ca boul, buneoară?
Dar aceasta i-au zis: Ba!
Broasca urmând a se umfla,
Zis-au iar: En vezi, lelică!
Soro,-ţi spun că eşti tot mică!
Oare acuma l-am agiuns?
Încă nu, i s-au răspuns.
Broasc-atunci s-au mai umflat
Foarte aşa… cât au crăpat.
Vra ca astă broască mică
Pe mai mari cel mic s-agiungă,
Tot se umflă, se rădică,
Fără-a-şi cere sfat la pungă
Se aşază la Paris,
Unde, de nu este-nchis,
Rolul gioacă de baron,
Fără bani, dar cu bun ton.
De mii planuri îngâmfat,
Casa-şi schimbă în palat
Şi-n prinţesă pe a sa damă.
Vrând apoi a mai întinde,
Creditoriul pe-a lui samă
Toate, păn şi pre el vinde.
D-asupra patului ce-şi frânge de mult icoana venerată,
În apa ei, oglinda râde din răsărit până-n amurg,
Şi stă pe zid, mai albă vara şi iarna mai întunecată,
Clepsidră-n care nu se vede nisipul clipelor ce curg.
Se schimbă tot ce are o formă, dar ea rămâne neschimbată.
Şi soarbe gesturile noastre în ochiu-i rece şi fatal,
Iar, martoră, nepăsătoare, ea stă în veci ne-nduplecată,
Atât în nopţile de doliu, cât şi-n luminile de bal.
Şi viaţa noastră-ntreagă tace în fundul tainicei oglinde;
Revăd pe mama cum s-apleacă d-asupra leagănului meu,
Văd zâmbetul blajin al tatei şi-nduioşarea mă cuprinde,
Simţind că umbră cum sunt dânşii curând-curând voi fi şi eu.
Şi mâine altul o să vie în apa ei să-şi vadă chipul,
În cadru-i trist punând o formă ce se va şterge cum s-au şters
Atâţia paşi pe malul mării, împrăştiaţi ca şi nisipul
Pe care vântu-l ia şi-l duce, cum poartă faima câte-un vers.
Şi trecător şi el ca mine prin viaţă ca printr-o oglindă,
Văzând-o-n negru-mbrobodită, cum stă pe zid nepăsător,
În sfâşierea dureroasă ce sufletul o să-i cuprindă,
Va înţelege plânsul tainic al lucrurilor ce nu mor.
Pagina următoare »