Mi-am luat bilet şi loc la fereastră mi-am luat,
În mai puţin de-o oră spre tine-am plecat!
Am în bagaj trei cărţi,
Să am să citesc până-ajung, (lung, lung, lung)
Fiindcă până la tine drumul e foarte lung…

Abia aştept să te văd, sper că nu te-ai schimbat,
Aş vrea trenul să zboare, s-alerge, s-ajung imediat,

Nu-mi da telefoane, nu-mi trimite scrisori,
Am plecat deja, şi-ajung la tine mâine în zori,
Fiindcă drumu-i foarte
Lung, lung, lung,
Până la tine drumul e foarte
Lung, lung, lung…

Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poartă cântece-ntre aripi dă naştere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Şi muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?
Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă,
Şi primăvara când se-ntoarce şi astăzi ca şi alte dăţi,
Şi preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-aţi reurca în sfera abstractelor seninătăţi?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâţi-vă-ntre roze.
Parfumele din mai înalţă reînnoite-apoteoze,
Şi-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpeneşti virginităţi
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ş-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul e-nflorit;
Cântaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit.
Simţirea, ca şi bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori şi dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit.

Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge,
Când frunza ca şi mai nainte şopteşte frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis,
Izvorul când s-argintuieşte de alba lună care-l ninge,
Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?…
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, şi câmpul încă plin de roze,
Şi până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit…
Iubirea, şi prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie,
Şi dacă ura şi trădarea vor predomni în vecinicie…
Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul e-nflorit.

Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
Pământ şi spaţiu îşi urmează sublimele metamorfoze,
Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou,
Se face mai albastru-adâncul, şi codrul mai adânc se face,
Mai dulce sunetul de fluier, mai leneşă a nopţii pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou;
Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă,
Pe prefiratele lui ape pluteşte albul nenufar…
O mică stea e licuriciul, şi steaua este un mic far,
În aer e parfum de roze. — Veniţi: privighetoarea cântă.

Posomorârea fără margini a nopţilor de altădată,
Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.
E mai şi încă mă simt tânăr sub înălţimea înstelată.
Trecu talazul duşmăniei cu groaza lui de nedescris,
La fund se duse iar gunoiul ce înălţase o secundă
Şi stânca tot rămase stâncă, şi unda tot rămase undă…
Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare,
Şi astăzi e parfum de roze şi cântec de privighetoare.

Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer.
Pe jgheabul verde al cişmelei un faun rustic c-o naiadă
S-au prins de vorbe şi de glume sub licăririle din cer;
Columbe albe bat din aripi şi visurile vin grămadă,
Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă…
Băsmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau
Din limpezimile albastre, şi-n apa clară se scăldau…

Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feţi-frumoşi culcaţi pe iarbă izbindu-se cu portocale;
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăşi de in,
Ce-n mâini cu amforele goale îşi umplu ochii de senin,
Şi printre-a serii lăcrămare de ametiste şi opale,
Anacreon re-nalţă vocea, dialoghează Theocrit…
Veniţi: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.

E mai şi încă mă simt tânăr sub înălţimea înstelată…
Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată;
Aud ce spune firul ierbii, şi văd un cer de aripi plin,
M-aşez privind în clarul lunii sub transparenţa atmosferei
Şi-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin.
O! feerie a naturii, desfăşură-te în splendoare,
Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare,
Fiindcă tu eşti pentru suflet repaos dulce şi suprem.
O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze,
Ce ne-mbuneşti fără ştiinţă şi ne mângâi fără să vrem,
Regret suprem al fiecărui, desfăşură-te în splendoare
În aer cu parfum de roze şi cântec de privighetoare.
Veniţi, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.

Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer…
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
Şi-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre
S-a coborât pe flori roz-albe şi pe pădurile albastre,
A-ntins subţirile-i zăbranic şi peste câmp şi peste văi,
A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint şi aur
Şi o cusu cu mii de fluturi şi o brăzdă cu mii de căi;
A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur,
În atmosfera străvezie împăciuirea şi-a întins,
Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins,
Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească,
Orice durere să-nceteze, şi poezia să vorbească.

Pe om în leagănul ei magic îl adormi — şi el uită
Cu clarobscur mască urâtul şi şterse formele prea bruşte,
Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muşte,
Şi zise dealului să cânte, şi dealul nu mai pregetă,
Şi zise văilor să cânte, şi văile se ridicară,
Cu voci de frunze şi de ape, cu şoapte ce s-armonizară,
Şi zise paserei să cânte, şi la porunca uimitoare,
Se înălţă parfum de roze şi cântec de privighetoare…
Iar când şi mie-mi zise: ,,Cântă!”, c-un singur semn
mă deşteptă,
Spre înălţimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă…
În aeru-mbătat de roze, veniţi: — privighetoarea cântă.

M-am dus departe-n lumea cugetării,
Dezgrăniţat-am lumile simţirii
Şi desluşit-am fundurile zării…
Lăsat-am omul pradă omenirii,

Ghicit-am vieţi oriunde e lumină,
Lumină unde cugetul n-atinge,
Dar ce folos? Tot omul mă învinge,
Şi tot ca el, e inima mea plină.

Cărări în van croitu-mi-am prin stele,
Zadarnic zborul în sus mi se tot duce,
Nu le pricep, nu mă pricep nici ele.

Ne va lăsa iubirea mea, iubirea ta…
O, clopot trist, profetizând cu glas de Christ.

Mă doare-un gînd: nu pe-al meu rug va fi plăpând
Al tău trup sfânt, pecetluit şi neânfrânt.

Iubita mea, cu anii ne vom uita…
Acuma vii, iluzii s-or mai veşteji.

Domol, ce val sentimental te va juca,
Când prin uitări şi înnoptări voi ancora?…

(„Amăgiri”, 1914-1916)

Iese amurg dintr-o bătaie de clopot
caii culeg iarba din ultimul tropot,
păsări adorm dacă amurgul le-atinge,
sus la izvor, sus la obirsie, ninge.

Case cuprind sufletul zilnicei frângeri,
oamenii sunt umbre tăcute de îngeri,
nimeni aici legea cerească n-o calcă,
sufletu-n plop, trupul se-apleacă în salcă.

S-a auzit de peste uliţi o veste,
un nou născut viu într-o iesle mai este,
lemne de foc, oarbe caruţe mai cară,
ultim sărut, ca o pecete de ceară.

Misticul sat luneca în rugăciune,
nimeni nimic, înspre pământ nu mai spune,
toate se-ntorc ireductibil spre ceruri,
florile ţin sipete de adevăruri.

Iarăşi amurg, dangatul parcă revarsă,
cucii dispar lângă clopotniţa arsă,
cade-n fântâni ziua să urce iar, mâine,
în amintiri satul miroase a pâine.

În cimitir, oile nu mai pasc iarbă,
mieii o pasc, pofta din ei este oarbă,
nevinovaţi, anii se-ncarcă de vină
cum ne-ating, fiinţele cum le declină.

Sara pe deal seamănă cel mai ades cu
sara pe deal cum o scria Eminescu
sara pe deal e şi-aici cum şi-ntr-însul,
sara pe deal, fetişizându-ne plânsul.

Sara pe deal, parte din noaptea eternă,
sara pe deal, capul se-apleacă pe pernă,
sara pe deal, totul deodata învie,
sara pe deal, muzică din poezie.

Caii în apus pasc magnetismul chindiei,
omului bun, casa puternică fie-i,
noi între noi să mai gustăm cât se poate
sara pe deal, cea mai de preţ dintre toate.

Şi să privim cerul cu tragice stele,
care mai ia forma poruncilor grele,
oamenii trec, nici nu vom şti unde pleacă,
iar după ei se mai aude o toacă.

Urmele lor sunt sau copiii sau munca,
într-un temei lasă întreaga porunca,
sara pe deal nu e decât un amestic
de fabulos, de nebunesc şi domestic.

Ziua s-a stins, zeamă de zarzară crudă,
ţipă guzgani, cine-are timp să-i audă,
carii bătrâni de-o veşnicie lucrează,
printre copii zgomotul lor isca groază.

Dacă întinzi mâna cu-o mică lumină
ai să şi simţi vrejuri crescând în grădină,
nişte pândari, haulituri îşi aruncă,
fetele mari grup se întorc de la luncă.

Poartă în sâni dorul de-o mână bărbată,
cei cautaţi mult mai târziu se arată,
podul pe râu scârţâie şi se îndoaie,
muştele bat, semn de-nnorare şi ploaie.

Lâna-n fuior în turbioane se leagă,
creşte-n dovleci dor de sămânţa întreagă,
parcă de ieri luna răsare-nspre mâine,
plânge-un copil, sau parcă latră un câine.

Plaurii morţi, cresc dintr-o apă uitată,
sfinţi înţelepţi celor cuminţi li se-arată,
sara pe deal, uite un mânz care moare,
suflet din el, ca şi o seară apare.

Dulce-albăstrui caută suflet de iapă,
ea nu mai e, alta va şti să-l înceapă,
ultimi copii strigă pe uliţa noastră,
blânde bunici îi însoţesc din fereastră.

Sara pe deal, cumpănă sinea nu-şi strică,
sara pe deal e ca un duh de bunică,
fruct zemuit împrăştiat pe tot locul,
coacem porumb, unde ai noştri fac focul.

Sara pe deal, dulce vânare de vară,
azi nici un om nu are dreptul să moară,
sara pe deal, fum doborât dintr-un sfeşnic,
cade pe om, parcă-ntrupându-şi-l veşnic.

Sara pe deal, cânepa fumegă bice,
cei pedepsiţi, nu au curajul s-o strice,
toate rămân, precum au fost în natură,
starea de om trece spre starea cea pură.

Sara pe deal, spune că asta ni-i rostul,
să o numim suflet din sufletul nostru,
sara pe deal, sufletul mare al lumii,
sara pe deal, ochii în lacrimi ai mumii.

Iar când noi toţi vom murmura ce ne doare,
tu să ne dai o creştinească iertare,
sara pe deal, nu a murit idealul,
suntem aici: Oamenii..Sara..Şi Dealul.

Mă învelesc de frig într-o speranţă
cum se-nveleşte soba nou zidită
în relieful de faianţă
cu focul pururi logodită.

Nu pune mâna peste mine dacă-i vară
căci n-ai să înţelegi nimic
stimată doamnă-domnişoară
din frig.

Ci vino când nu merge nimeni,
când nu avem picioare, vino
dar mai ales când voi fi orb,
lumino.

Sunt suflet în sufletul neamului meu
Şi-i cânt bucuria şi-amarul—
În ranele tale durutul sunt, eu,
Şi-otrava deodată cu tine o beu
Când soarta-ţi întinde paharul.
Şi-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci
Unindu-ne steagul şi lanul,
Şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul.

Sunt inimă-n inima neamului meu
Şi-i cânt şi iubirea, şi ura—
Tu focul, dar vântul ce-aprinde sunt eu,
Voinţa ni-e una, că-i una mereu
În toate-ale noastre măsura.
Izvor eşti şi ţinta a totul ce cânt—
Iar dacă vrodat-aş grăi vrun cuvânt
Cum nu-ţi glăsuieşte scriptura,
Ai fulgere-n cer, tu cel mare şi sfânt,
Şi-nchide-mi cu fulgerul gura!

Ce-s unora lucruri a toate mai sus
Par altora lucruri deşarte.
Dar ştie acel ce compasul şi-a pus,
Pe marginea lumii-ntre viaţă şi-apus,
De-i alb ori e negru ce-mparte!
Iar tu mi-eşti în suflet, şi-n suflet ţi-s eu.
Şi secolii-nchid-ori deschidă cum vreu
Eterna ursitelor carte,
Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule-al meu.
De-a pururi, nerupta sa parte!

Fiindcă nici eu nu-nţelegeam nimic
şi nici tu
am crezut că suntem de-o seamă.
Ne-am mărturisit unul altuia
cel mai tainic secret, –
acela că existăm…
Dar era noapte şi, vai, dimineaţa,
cumplită vedere,
m-am trezit cu tâmpla pe tine
galbenule, snopule, grâule.
Şi m-am gândit -Doamne,
ce fel de pâine voi mai fi fiind
şi eu,
şi pentru cine?

iţi voi scrie
micul meu clopoţel,
un poem zgomotos,
cât un roi de albine,
care zumzăie la nas dimineaţa,
te trezeste
şi dispare: pesemne că s-a ascuns in gropiţa de pe obrazul stâng.

iţi voi scrie
micul meu gândăcel
nn poem mic
cât o boabă de cireaşă;
s-o pui după ureche şi
s-alergi pe drumuri netede şi pline de maci,
către soare.

iţi voi scrie
micul meu copilaş
un poem mustind de inţelesuri adânci,
adus
de bogata toamnă, pe creştet, in panere de argint.
gustându-l vei creşte cât un palmier zvelt,
cuibărit de mii de păsări cântătoare,
ce se vor zbengui vesele
in braţele tale.