Chiar la uşa casei mele s-a deschis un magazin…
Toate rafturile-s goale,
Da-năuntru-i de lume plin!

După jumate de-oră a venit maşina,
Da’ nu ştim ce-a adus pentru că s-a stins lumina.

Am stat la coadă două ore jumate,
Noi aveam buletine, ei cereau paşapoarte!

Cristal rotund, pe-o umbră de velur,
Cu inima de-a pururea senină,
M-am născocit din ape de azur,
Am îngheţat subt ţurţuri de lumină.

Şi nencetat, ca pietrele de rouă,
Par a renaşte-n locu-mi tot virgin,
Cu-o licărire-n fundul meu mai nouă,
Pe cât mi-i încăputul de puţin.
Dar n-ai să ştii, prin mine ce izvoare
S-au strecurat şi câte, liniştit.
Şi nu cunoşti pe buza mea scânteietoare
Buzele calde câte m-au sorbit.
Ele-s aici-n văzduh, ca nişte foi,
Când îmi încerci răcoarea nebăută,
Şi gura ta, sorbindu-mi stropii noi,
Buzele-n zbor, umbrite, ţi-o sărută.

Reaprindeţi candela-n răscruce
Lângă busuiocul cel mereu—
Degerat la mâni si la picioare
Se întoarce-acasă Dumnezeu.

Doamne,Cel din slăvi creştine
Ce păcate oare-ai săvârşit
Că te-au dus acolo si pe Tine
In Siberii fără de sfârşit ?!

Refren:
Toate le ierti,
Doamne de sus,
Cu blândeţe măreaţă
Chiar şi pe cei care te-au dus
In Siberii de gheaţă

Ninge frigul şi pustiul plouă
Degerată-mi este inima
Doamne,bine nu ne-a fost nici nouă
Fără sfatul şi lumina Ta

Doamne, intră şi-n a mea chilie
Si-amândoi, răniţi şi îngheţaţi
Să ne încălzim cu bucurie
Unul lângă altul ca doi fraţi.

Refren.
Toate le ierti,
Doamne de sus,
Cu blândeţe măreaţă
Chiar şi pe cei care te-au dus
In Siberii de gheaţă.

Să priveasc-Ardealul lunei i-e ruşine
Că-a robit copiii-i pe sub mâni străine.

Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceaţă,
Îşi ascunde tristă galbena ei faţă.

Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munţilor se pare,

Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori
Îşi vuiau prin tunet gândurile lor.

­ Eu am ­ zise-un tunet ­ suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;

Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ţie.

­ Nalţi suntem noi munţii ­ zise-un vechi Carpat ­
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.

Atunci luna iese norilor regină,
Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină,

Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
Că părea din munte diadem de rege.

Şi un stol de vulturi muntele-ncongior,
Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,

Când în miezul nopţii, cununat cu nymb,
Fulgere aruncă sus de pe Olymp.

Chiar si iubirea poate sa ucida,
Cand se supune pretului de cost
Si dovedeste astfel sa fi fost
Prea dreapta,prea egala,prea lucida.

Mai norocos ramane drumul prost
Decat o cale dreapta si rigida,
Cand e constransa viata sa decida
Intre minuni si pamantescul rost.

Sa tremuri fara somn si-n asteptare,
Cand peste vis perdelele se trag
Si disperarea bantuie mai tare,

Fara sa stii nimic despre cel drag,
Dar sa cunosti cereasca desfatare,
Cand umbra sa da buzna peste prag.

Cămaşa ta e la fel
Cu cea a soldatului,
Ah, firule de iarbă!
Cum de nu bocăneşti pământul cu talpa
Şi tu,
Cum de n-ai şi tu general
Fiind la fel îmbrăcat
Ca soldatul?
Cum de-ţi păstrezi mirosul,
Frumosul tău miros de iarbă?
Cum de nu miroşi
A bocanc, bunăoară,
A bocanc mărşăluind?
– Încotro, soldăţeilor verzi,
Subţireilor?
Încotro ţineţi calea
Neauziţi, nesimţiţi?
– Spre toamnă, poete,
Spre galbenul ei liniştit,
Generale!

Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci gheaţa se-ntinde
Asemeni oglinzilor
Şi tremură brazii
Mişcând rămurelele,
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.

Se bucur’ copiii,
Copiii şi fetele,
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele,
De dragul Mariei
Ş-a Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.

Scoală gazdă din pătuţ
Florile dalbe
Şi ne dă un colăcuţ
Că mămuca n-o făcut
Sâtă rară n-o avut

Pe când sât-o căpătat
Covata i s-o crepat.
L-o sfădit mama pe tata
Di ce s-o crepat covata.

Când covata o lipchit
Cuptioru’ ni s-o urnit,
Când cuptioru’ l-o tocmit
Anul Nou o şi vinit.

„Ce jalnic în suflet străbate
Fiorul de frunze uscate
Pe bietul bolnav ce din casă
Ascultă cum toamna se lasă”
C.P.

Cu ochii mari şi supţi de boală,
Priveşte lacul spre apus
Copila care nu s-a dus
De nu ştiu câte luni la şcoală.

Cum păru-i negru ca de smoală
Pe frunte-i cade nesupus,
Un gând îi fură ochii-n sus
Spre cerul sur, spre zarea goală.

Şi cum în pieptu-i slab se-neacă
Sfâşietor o tuse seacă,
Spre mama ei se-apleacă blând

Şi-ngână-n lacrima ce-i pică:
„Eu n-o să văd cu voi zburănd
Pe cer întâia rândunică!”

(Paris, 1907)