Te uită, frunza pică irosită
Şi vântul geme prohodind departe!
Puţină vreme încă ne desparte
De iarna tristă, prea curând sosită!…

Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte,
Pădurea noastră tace părăsită:
Eu singur cânt cu voce obosită
Şi trec prin încăperile-i deşarte…

S-au dus privighetorile măiestre;
Pustiu e cuibul blândei turturele…
Ah, unde-i şuierul mierliţei sure!

Pierdut din stolul mândrei lor orchrestre,
Ce trist răsună cânturile mele
În liniştea adâncă din pădure…

Les rideaux cachent la fenêtre
Les flammes tremblent au foyer
Devant ma table de sapin,
Je replonge dans mes pensées.

En volées traversent l’esprit
Mes illusions. Les souvenirs
Murmurent comme les grillons
Des vieux murs, à n’en plus finir,

Ou tombent lourds et caressants,
S’écrasent dans mon âme triste,
Comme tombent les rares gouttes
De cire ardente aux pieds du Christ.

Dans les recoins noirs de ma chambre
Il y a des toiles d’araignée
Et parmi les livres accourent
Les souris à la dérobée.

Dans cette douce paix je lève
Mon regard vers le plafond
Et je les écoute ronger
Les vieilles feuilles à foison.

Ah, que de fois n’ai-je voulu
Accrocher bien ma Iyre au clou,
Mettre fin à la poésie
A ce cafard qui me dissoud;

Mais alors grillons et sourit
A bonne allure, tendrement
Ramènent ma mélancolie,
Qui te change en vers ondoyant.

Parfois… trop rarement hélas…
Quand la lampe combat la nuit,
Mon coeur rebondit tout d’un coup
Quand j’entends que s’ouvre mon huis…

C’est Elle. Ma maison déserte
Se remplit soudain et s’éclaire,
Au seuil noir de ma triste vie
C’est une icône de lumière.

Et je me révolte du fait
Que le temps ne peut s’arrêter,
Quand mains en mains et bouche en bouche
Nous murmurons des mots charmés.

Mi-e dor de casă, dor de casa mea,
Mi-e dor de-o casă care nu există,
Mi-o-nchipui iar, cu-o bucurie tristă,
Cu cer în cer şi-n gard cu-o fântânea.

Ea nu se află azi în nici un sat,
O rezidesc din lacrimi şi neştire,
Mi-e dor de casa mea din amintire,
Care-a plecat şi ea, când am plecat.

Bătrânii mei se află în pereţi,
Sau vitele îi calcă în copite,
Mi-e dor de casa mea pe negândite,
Mi-e dor de dorul fostei mele vieţi.

Băiatul meu zideşte el, acum,
Nălucă-nlăcrimatei sale case,
Un pumn de var în zid şi altu-n oase,
Stau, el şi casa, în acelaşi fum.

Şi iată-l, pune mâna pe pământ,
Şi nu se joacă, stă şi se ridică,
Şi cărnii mele i se face frică,
În clipa când atât de-aproape-i sunt,

Încât băiatul meu şi-al nimănui,
Iubindu-şi fiul şi uitându-şi tatăl,
Încă mi-e dor de casa mea, când iată-l,
El mă zideste-ncet în casa lui.

Şi carnea mea, fiindu-i dor mereu
De-o casă ca un fulgerat de apă,
Tărână e şi viaţa mea e groapa
Lângă-nălţarea lujerului meu.

I

Pe caldarâmul ud,
Trap-trap de potcoave,
Autobuze bubuind
Şi faruri lunecând
Pe ferestre luminând
Odăi întunecate.
Cu tictac de târziu,
Cu tăceri ce plâng,
Cu noaptea ploioasă
De-afară…

II

Plouă…
Nu ştiu nimic…
De zile, de ani,
Fără a găsi
Cum ar fi altă viaţă…
Acelaşi tictac de târziu,
Cu tăceri ce plâng,
Din nici un timp…
Ca noaptea ploioasă
De-afară…

Mi-am furat trupul de copil,
l-am înfăşat
şi l-am pus într-un coş împletit, –
şi l-am azvârlit în fluviu
să se ducă şi să moară în deltă.

Nenorocitul, tristul şi tragicul de pescar milos
mi-a venit cu el în braţe
tocmai acum!

Doar ca să nu vă întristez
şi să vă fie ziua bună
n-am pomenit (vai, azi greşesc)
de ochii ei ca de alună

ce-atît de tandru ne priveau
care erau şi ochi şi gură
ce sărutau cum numai ea
ştia, pe oricare făptură …

pe care azi nu ştiu şi nu
mai pot să-i chem, căci n-or să vie
şi nu mai pot să-mi spună : tu
din cerul lor de iasomie …

Sunt drumuri ce ne caută demult.
Şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi
În căutarea lor pe alte drumuri.

Cel mai obraznic din stejari
Certa modestul trandafir:
Zău, de-ndrăzneala ta mă mir,
Cu mine tu să te compari?
Cu vârful meu eu sparg azurul
Şi sunt prieten cu vulturul,
Şi trunchiul meu nu sunt în stare
Trei oameni să-l cuprindă;

Ar trebui să mă admiri!
Aşa e, dar tu faci doar ghindă
Şi eu fac trandafiri.

Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos…

Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.