Acum vom sta înlăuntrul unui ochi
văzuţi din toate părţile.
Sfera ne va-nconjura glorios
deodată cu hărţile.
Copaci cu vârfurile întoarse spre noi,
munţi, oraşe, catedrale…
Ca pe un zid al morţii maşinile
înegresc, albe spirale.
Te ţin de umăr. Tu.nclini tâmpla
rece ca.ntotdeauna.
Suntem doi şi singuri
şi-n loc de inimă ne bate luna.

În fereastră-i cerul înrămat,
În odaie am scaun şi pat
Şi pe masa albă, nişte pâine…
Lucrurile-mi sunt în geamantan,
Praful nu l-am şters de-acum un an,
Dar nu-l dau pe azi pentru mâine!

Calendarul din perete-i vechi
Şi pe covorul veşted, cu ciucuri neperechi,
Sunt firimituri uscate de pâine…
Am şi două crăpături în geam
Şi m-a părăsit fata ce-o iubeam,
Dar nu-l dau pe azi pentru mâine!

Ieri m-am întâlnit pe scări cu un om ciudat,
M-a-ntrebat:
“De ce te zvârcoleşti noaptea în pat?
Ştii, parchetul e şubred, şi se-aude până-n baie,
Îmi trezeşti copiii care dorm în odaie,
dorm…”

Pe tavan un cerc e, de lumină,
N-am perdea la geam, luna mi-e vecină,
Şi pe masa albă, nişte pâine…
Singur când rămân, câteodată,
Mai mi-aduc aminte de-un nume de fată,
Dar nu-l dau pe azi pentru mâine!

Pe masa mea un pui de caprioara
Prietenos deschide ochii puri.

Si daca in poiana o sa moara
De glont ranit un frate din paduri,
Si daca la izvoare o sa planga
Cu botul ud de sangele prelins,
Stiu bine: nici o moarte n-o sa franga
Caprita linistita cu trup nins.
Ce clar priveste! Parca intelege
Ca umblu sa-i fur taina intr-un vers.
Dar care vers veni-va sa mi-o lege
Cum sta oprita-n suflet si in mers?
Cu capul mic sl fin lasat de-o parte,
Ciulind usor urechile-i de ciuta,
Pandeste cum pandesc dupa o carte
Faptura ei necunoscuta…
Si zile fug, si trece an de an…
Imbatranesc… si-un pui de caprioara
Deschide mari doi ochi de portelan
Din lumea unde moartea nu omoara.

Moşneag senin, eu tâmpla ta curată
O cer pe veci nădejdii mele pază.
Din soarele copilăriei mele
Pe fruntea ta mai licăreşte-o rază.
În suflet simt cum negura se sfarmă
Şi se-mpleteşte albă dimineaţă
Când ochiul tău în inimă-mi coboară,
Topind încet cetatea ei de gheaţă.

Azi, ca un sfânt dintr-o icoană veche,
Blând îmi răsai cu faţa ta blajină,
Cu zâmbet bun, cu ochi cuminţi şi limpezi,
Strălucitori de lacrimi şi lumină.
Cu tine-aduci atâtea nestemate
Din îngropatul vremilor tezaur,
Şi amintirea-n ţara ei mă poartă,
Cu pas încet, în carul ei de aur…

Mă văd în pragul zilelor mai bune…
O casă-n deal, cu straşine plecate,
Unde-asculta de sfaturile tale
Atâta râs şi-atâta sănătate.
În frunte, tu păreai un mag din basme
Când soarele, trecând peste fântână,
Blând pătrundea prin straşina de paie
Şi lumina bucoavna ta bătrână.

A fost demult. – O rază care luptă
Zadarnic cu câmpiile de gheaţă.
Vezi, astăzi valul altei vieţi mă poartă
Şi-nţelepciunea altei lumi mă-nvaţă.
Dar sufletul şi-acum îşi are cuibul
Acolo sus, în satul de sub munte,
Unde şi azi zâmbeşte, împăcată,
Curata cinste-a pletelor cărunte.

Bucoavna ta, sub pragul de pe grindă,
Îşi hodineşte-nvăţătura moartă,
Dar glasul tău şi azi, la zi de praznic,
Toată povara greului o poartă.
Pierdut ascult troparul tău din strană
Şi tainică şi sfântă-mi pare clipa,
Pare că duhul altei lumi m-atinge,
În zbor domol, pe frunte cu aripa.

Căci simt plutind prin fumul de tămâie
Sfinţenia cântării preacurate,
Ce-a rumenit o lume cu senina
Cucernicie-a vremilor uitate.
Şi-n ochii tăi văd strălucind scânteia
Din focul mare-al dragostei de lege,
Ce prin potopul veacurilor negre
Ne-a luminat cărările pribege.

Ca un val de cer senin
Prins în volbură nomadă
Curge vântul cristalin
Pe câmpia de zăpadă.

Fără urmă, fără ţel,
Gândul meu pierdut aleargă
La întrecere cu el,
Şi se pierde-n zarea largă.

Leroi dai, leroi doamne!
Asta-i casa, nus’ de casa.

Şi-n mijlocul casiei
Este-o masă de mătase;
Şi-n mijlocul mesiei
Este un pahar d-aur.
Şi-n toarţa paharului
Scrisă-i raza soarelui;
Şi-n buza paharului
Scrisă-i floarea grâului.
Şi mi-e dat de la nănaşi,
Mai mic că m-a botezat,
Mai mare m-a cununat.
Rămâi, gazdă, sănătoasă.
La mulţi ani!

Stăpânul ţării feudale
Râdea de Basarab, pe cale
Venind cu sutele de-arcaşi
Turnaţi în zale,
Ce-i pentru-aceşti viteji ostaşi
O ţară largă de trei paşi?

Sărmanul vodă, cum îl cheamă,
O fi-n pământ acum de teamă!
Ce minte-o să-l învăţ! Să-l fac
Să ţie seamă
Că eu sunt eu, şi nu mă-mpac
C-un biet ca el, cioban sărac!

Uitat-a că-i născut să fie
Păstor de oi şi slugă mie?
De barbă însă am să-l scot
Din vizunie.
Ce câini îl apără? Socot
Să-l spânzur eu cu câini cu tot!

Curând, flăcăi! E plin paharul!
Auzi ce-mi scrie-acum tâlharul
Dar cine crede el c-ar fi
Maghiarul?
Şi regele râzând s-opri
Şi-aceste vorbe le citi:

Mărite crai! Îţi spui prin carte,
Că vecinic dinspre-a noastră parte
Vrem binele! Suntem cei foşti
Şi mai departe
Şi-acum tu uiţi că ne cunoşti
Şi-alergi în strângere de oşti!

Eu sunt mai slab. Zic eu de mine.
V-am dat hăraci, că se cuvine,
Pe plac eu multe v-am făcut
Să fie bine.
Voi Severinul l-aţi bătut:
Vi-l las, măcar eu n-aş fi vrut!

Dar o rugare eu ţi-aş face:
Să mi te-ntorci în bună pace,
Să te fereşti, măria ta,
De drumu-ncoace.
Că mai pe-aproape de veţi da
Nici unul viu nu veţi scăpa!

De hohote vuit-a malul;
S-a dat cu spaimă-n lături calul
Lui Robert. Tomo, fii stăpân
Că-ţi pierzi Ardealul!
Nu-i prost românul că-i bătrân,
E prost că-i minte de român!

Şi-aşa râzând, în zi de vară,
Frumoasele lor oşti intrară
Adânc prin munţii româneşti,
Adânc spre ţară.
O, nu ţi-aduc vulturii veşti,
Roberte,-n drum ca să te-opreşti?

Căci iată, colo la strâmtoare,
S-aude-un corn de vânătoare
Şi multe-apoi, chiuituri
Răsunătoare.
Se umple codru-ntreg de guri
Şi ies românii din păduri.

Jucându-şi coiful alb pe creste
Ei vin, şi nu le prinzi de veste,
Năvalnic cad şi iuţi răsar
Ca din poveste.
Ei intră-n desetul maghiar
Şi unde-ajung, îl lasă rar.

O, bieţi maghiari, striviţi în vale!
Ce mândri-aţi mai venit pe cale,
Atâtea sute de arcaşi
Turnaţi în zale!
Cum pier acum aceşti ostaşi
În ţara largă de trei paşi!

Şi, fala lor uitând-o toată
Mureau zdrobiţi, şi ca să poată
Să-şi scape capul, rupţi şi goi
Fugeau în gloată.
O, şi la ziua cea de-apoi
Vor râde-aceste văi de voi!

Tu-n gând bolboroseai o rugă
Şi nu gândeai decât la fugă,
Şi-n spate, rege, tu ţi-ai pus
Vestmânt de slugă
Un gând nebun mi te-a adus
Şi-acum te bate Cel-de-sus!

Venit-a Dumnezeu să certe
Mândria ta, Carol Roberte!
De nimeni n-ai voit s-asculţi,
Cel Sfânt te ierte!
Din pilda ta cunoaştem mulţi
Că ştiu şi regii-umblă desculţi!

Aricioaica-n umbra florii
Îşi grijeşte ariciorii,
Îi tot spală de cu zori
Pe botic şi ochişori.

Doar pe spate, doar pe spate
Să-i grijească nu mai poate.
Ariciorii, aşadar,
Stau cu spatele murdar.
Aricioaica-n umbra florii
Îşi grijeşte ariciorii,
Îi tot spală de cu zori
Pe botic şi ochişori.

Doar pe spate, doar pe spate
Să-i grijească nu mai poate.
Ariciorii, aşadar,
Stau cu spatele murdar.

Şi-s spălaţi abia când plouă,
La o lună sau chiar două.
Bucuraţi-vă, măi pici,
Că nu sunteţi pui de-arici.
Şi-s spălaţi abia când plouă,
La o lună sau chiar două.
Bucuraţi-vă, măi pici,
Că nu sunteţi pui de-arici.

Nu ştiu cine, pe furiş,
Mi-a smuls toamna-n miez de noapte,
Din grădini, ca un afiş.
Cineva, vorbind în şoapte,
De pe-o scară de coşar,
A-ntocmit-o-n şase, şapte,
Şi-a vârât-o-n buzunar.
Hoţ de frunze, cine-l ştie
Să ia seama: vine iar.