Cu urechea pleoştită, cu coada-ntre picioare,
Cîinele, trist şi jalnic, mergea pe o cărare.
După îndestul umblet, iată că-l întîlneşte
Un măgar, şi-l opreşte:
„Unde te duci? îi zise,
Ce rău ţi s-a-ntîmplat? Ştii, parcă te-a plouat,
Aşa stai de mîhnit.“
— „Dar, sînt nemulţumit.
La împăratul Leu în slujbă m-am aflat:
Însă purtarea lui,
De e slobod s-o spui,
M-a silit în sfîrşit să fug, să-l părăsesc,
Acum cat alt stăpîn; bun unde să-l găsesc?“
— „Numai d-atît te plîngi? măgarul îl întrebă;
Stăpînul l-ai găsit, îl vezi, de faţă stă.
Vino numaidecît la mine să te bagi:
Eu îţi făgăduiesc
Nu rău să te hrănesc;
Nimic n-o să lucrezi, nici grijă n-o să tragi.“
La propunerea sa, cîinele i-a răspuns:
„Ascultă-mă să-ţi spui: e rău a fi supus
La oricare tiran; dar slugă la măgar
E mai umilitor, şi încă mai amar.“

(Ed. 1842)

Viată: cîrciuma ,,Două usi”.
Printr-un mat
de marmura
cobori
in gradina Guleaiului.
Se obrazniceste natura: pescarusi
iti inhată
scrumbia de sub brat
prin fereastra tramvaiului.
Marea s-a retras
ca sopirla
sub piatra inelului tau de-ametist.
Grecia in anticariat.
Cari amurgul cu strachina.
Dumnezeu e distrat
Dumnezeu e artist
Dumnezeu n-are machina…
Oras de cimpie, cenusa de port
si lemnul de pat
e tot visla de lotcă.
In gangul acesta un mort,
chiar un mort
a schimbat
lina de aur pe votcă

Acum vom sta înlăuntrul unui ochi
văzuţi din toate părţile.
Sfera ne va-nconjura glorios
deodată cu hărţile.
Copaci cu vârfurile întoarse spre noi,
munţi, oraşe, catedrale…
Ca pe un zid al morţii maşinile
înegresc, albe spirale.
Te ţin de umăr. Tu.nclini tâmpla
rece ca.ntotdeauna.
Suntem doi şi singuri
şi-n loc de inimă ne bate luna.

În fereastră-i cerul înrămat,
În odaie am scaun şi pat
Şi pe masa albă, nişte pâine…
Lucrurile-mi sunt în geamantan,
Praful nu l-am şters de-acum un an,
Dar nu-l dau pe azi pentru mâine!

Calendarul din perete-i vechi
Şi pe covorul veşted, cu ciucuri neperechi,
Sunt firimituri uscate de pâine…
Am şi două crăpături în geam
Şi m-a părăsit fata ce-o iubeam,
Dar nu-l dau pe azi pentru mâine!

Ieri m-am întâlnit pe scări cu un om ciudat,
M-a-ntrebat:
“De ce te zvârcoleşti noaptea în pat?
Ştii, parchetul e şubred, şi se-aude până-n baie,
Îmi trezeşti copiii care dorm în odaie,
dorm…”

Pe tavan un cerc e, de lumină,
N-am perdea la geam, luna mi-e vecină,
Şi pe masa albă, nişte pâine…
Singur când rămân, câteodată,
Mai mi-aduc aminte de-un nume de fată,
Dar nu-l dau pe azi pentru mâine!

Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta
Încetul la o parte şuviţele le-aş da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoană de iubire la care să mă-nchin.

Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti,
Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti,
Apoi dispari; şi-n urmă rămâi în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.

Curtezanelor

Fugi, geniu al nenorocirii,
Duşman al visului şi-al forţei,
Tu, care-n mrejele iubirii
Învălui germenele morţei.

Fugi, glasul tău mă înfioară
Trimite-ţi dorul să se culce…
Sărutul tău dacă e dulce,
A lui beţie mă omoară…

Şi părul tău e-ncolăcire
De şerpi cu limbile-otrăvite,
Tu eşti adâncul ce înghite
Virtute, geniu şi simţire.

Ascunde-ţi trupul alb şi gol
– O, şarpe dulce al pieirii! –
Căci deşi pari minunea firii
Eşti al neantului simbol.

Pe masa mea un pui de caprioara
Prietenos deschide ochii puri.

Si daca in poiana o sa moara
De glont ranit un frate din paduri,
Si daca la izvoare o sa planga
Cu botul ud de sangele prelins,
Stiu bine: nici o moarte n-o sa franga
Caprita linistita cu trup nins.
Ce clar priveste! Parca intelege
Ca umblu sa-i fur taina intr-un vers.
Dar care vers veni-va sa mi-o lege
Cum sta oprita-n suflet si in mers?
Cu capul mic sl fin lasat de-o parte,
Ciulind usor urechile-i de ciuta,
Pandeste cum pandesc dupa o carte
Faptura ei necunoscuta…
Si zile fug, si trece an de an…
Imbatranesc… si-un pui de caprioara
Deschide mari doi ochi de portelan
Din lumea unde moartea nu omoara.

A mele visuri risipite,
Ce-mi umplu inima de jale,
Le văd în frunzele pălite
Şi-n pustiirea de pe vale.

De-a pururi sta-vor troienite,
Sub vremea ce s-aşterne-n pale,
A mele visuri risipite,
Ce-mi umplu inima de jale!

Copac, când zile fericite
Îţi vor întoarce iar din cale
Podoaba ramurilor tale,
În noapte-or sta mai adâncite
A mele visuri risipite!

(Convorbiri literare, an XVIII, nr 11, februarie 1885)

Moşneag senin, eu tâmpla ta curată
O cer pe veci nădejdii mele pază.
Din soarele copilăriei mele
Pe fruntea ta mai licăreşte-o rază.
În suflet simt cum negura se sfarmă
Şi se-mpleteşte albă dimineaţă
Când ochiul tău în inimă-mi coboară,
Topind încet cetatea ei de gheaţă.

Azi, ca un sfânt dintr-o icoană veche,
Blând îmi răsai cu faţa ta blajină,
Cu zâmbet bun, cu ochi cuminţi şi limpezi,
Strălucitori de lacrimi şi lumină.
Cu tine-aduci atâtea nestemate
Din îngropatul vremilor tezaur,
Şi amintirea-n ţara ei mă poartă,
Cu pas încet, în carul ei de aur…

Mă văd în pragul zilelor mai bune…
O casă-n deal, cu straşine plecate,
Unde-asculta de sfaturile tale
Atâta râs şi-atâta sănătate.
În frunte, tu păreai un mag din basme
Când soarele, trecând peste fântână,
Blând pătrundea prin straşina de paie
Şi lumina bucoavna ta bătrână.

A fost demult. – O rază care luptă
Zadarnic cu câmpiile de gheaţă.
Vezi, astăzi valul altei vieţi mă poartă
Şi-nţelepciunea altei lumi mă-nvaţă.
Dar sufletul şi-acum îşi are cuibul
Acolo sus, în satul de sub munte,
Unde şi azi zâmbeşte, împăcată,
Curata cinste-a pletelor cărunte.

Bucoavna ta, sub pragul de pe grindă,
Îşi hodineşte-nvăţătura moartă,
Dar glasul tău şi azi, la zi de praznic,
Toată povara greului o poartă.
Pierdut ascult troparul tău din strană
Şi tainică şi sfântă-mi pare clipa,
Pare că duhul altei lumi m-atinge,
În zbor domol, pe frunte cu aripa.

Căci simt plutind prin fumul de tămâie
Sfinţenia cântării preacurate,
Ce-a rumenit o lume cu senina
Cucernicie-a vremilor uitate.
Şi-n ochii tăi văd strălucind scânteia
Din focul mare-al dragostei de lege,
Ce prin potopul veacurilor negre
Ne-a luminat cărările pribege.