Ca un val de cer senin
Prins în volbură nomadă
Curge vântul cristalin
Pe câmpia de zăpadă.

Fără urmă, fără ţel,
Gândul meu pierdut aleargă
La întrecere cu el,
Şi se pierde-n zarea largă.

Leroi dai, leroi doamne!
Asta-i casa, nus’ de casa.

Şi-n mijlocul casiei
Este-o masă de mătase;
Şi-n mijlocul mesiei
Este un pahar d-aur.
Şi-n toarţa paharului
Scrisă-i raza soarelui;
Şi-n buza paharului
Scrisă-i floarea grâului.
Şi mi-e dat de la nănaşi,
Mai mic că m-a botezat,
Mai mare m-a cununat.
Rămâi, gazdă, sănătoasă.
La mulţi ani!

Ca-n basme-i a cuvântului putere:
El lumi aievea-ţi face din păreri,
Şi chip etern din umbra care piere,
Şi iarăşi azi din ziua cea de ieri.

El poate morţii din mormânt să-i cheme;
Sub vraja lui atotputernic eşti,
Străbaţi în orice loc şi-n orice vreme,
Şi mii de feluri de vieţi trăieşti.

Te-atinge doar, şi tu o biată clipă
Ce tremură-ntre două veşnicii
Priveşti de sus a lumilor risipă,
Şi toat-a lor zădărnicie-o ştii.

Aprinde-n inimi ură sau iubire,
De moarte, de viaţă-i dătător,
Şi neamuri poate-mpinge la pieire,
Cum poate-aduce mântuirea lor.

*
Voi, căror vi s-a dat solia sfântă
De preoţi ai acestei mari puteri,
Voi, în al căror suflet se frământă
Întunecate valuri de dureri,Şi gânduri de-un întreg popor gândite,
Nu duceţi minunatul vostru dar
Ofrandă mâinilor nelegiuite,
Ci, ca pe sfânta masă din altar,

A-mpărtăşirii taină preacurată,
Aşa cuvântul să vi-l pregătiţi
Ca mii de inimi la un fel să bată,
Şi miilor de veacuri să vorbiţi.

Stăpânul ţării feudale
Râdea de Basarab, pe cale
Venind cu sutele de-arcaşi
Turnaţi în zale,
Ce-i pentru-aceşti viteji ostaşi
O ţară largă de trei paşi?

Sărmanul vodă, cum îl cheamă,
O fi-n pământ acum de teamă!
Ce minte-o să-l învăţ! Să-l fac
Să ţie seamă
Că eu sunt eu, şi nu mă-mpac
C-un biet ca el, cioban sărac!

Uitat-a că-i născut să fie
Păstor de oi şi slugă mie?
De barbă însă am să-l scot
Din vizunie.
Ce câini îl apără? Socot
Să-l spânzur eu cu câini cu tot!

Curând, flăcăi! E plin paharul!
Auzi ce-mi scrie-acum tâlharul
Dar cine crede el c-ar fi
Maghiarul?
Şi regele râzând s-opri
Şi-aceste vorbe le citi:

Mărite crai! Îţi spui prin carte,
Că vecinic dinspre-a noastră parte
Vrem binele! Suntem cei foşti
Şi mai departe
Şi-acum tu uiţi că ne cunoşti
Şi-alergi în strângere de oşti!

Eu sunt mai slab. Zic eu de mine.
V-am dat hăraci, că se cuvine,
Pe plac eu multe v-am făcut
Să fie bine.
Voi Severinul l-aţi bătut:
Vi-l las, măcar eu n-aş fi vrut!

Dar o rugare eu ţi-aş face:
Să mi te-ntorci în bună pace,
Să te fereşti, măria ta,
De drumu-ncoace.
Că mai pe-aproape de veţi da
Nici unul viu nu veţi scăpa!

De hohote vuit-a malul;
S-a dat cu spaimă-n lături calul
Lui Robert. Tomo, fii stăpân
Că-ţi pierzi Ardealul!
Nu-i prost românul că-i bătrân,
E prost că-i minte de român!

Şi-aşa râzând, în zi de vară,
Frumoasele lor oşti intrară
Adânc prin munţii româneşti,
Adânc spre ţară.
O, nu ţi-aduc vulturii veşti,
Roberte,-n drum ca să te-opreşti?

Căci iată, colo la strâmtoare,
S-aude-un corn de vânătoare
Şi multe-apoi, chiuituri
Răsunătoare.
Se umple codru-ntreg de guri
Şi ies românii din păduri.

Jucându-şi coiful alb pe creste
Ei vin, şi nu le prinzi de veste,
Năvalnic cad şi iuţi răsar
Ca din poveste.
Ei intră-n desetul maghiar
Şi unde-ajung, îl lasă rar.

O, bieţi maghiari, striviţi în vale!
Ce mândri-aţi mai venit pe cale,
Atâtea sute de arcaşi
Turnaţi în zale!
Cum pier acum aceşti ostaşi
În ţara largă de trei paşi!

Şi, fala lor uitând-o toată
Mureau zdrobiţi, şi ca să poată
Să-şi scape capul, rupţi şi goi
Fugeau în gloată.
O, şi la ziua cea de-apoi
Vor râde-aceste văi de voi!

Tu-n gând bolboroseai o rugă
Şi nu gândeai decât la fugă,
Şi-n spate, rege, tu ţi-ai pus
Vestmânt de slugă
Un gând nebun mi te-a adus
Şi-acum te bate Cel-de-sus!

Venit-a Dumnezeu să certe
Mândria ta, Carol Roberte!
De nimeni n-ai voit s-asculţi,
Cel Sfânt te ierte!
Din pilda ta cunoaştem mulţi
Că ştiu şi regii-umblă desculţi!

Aricioaica-n umbra florii
Îşi grijeşte ariciorii,
Îi tot spală de cu zori
Pe botic şi ochişori.

Doar pe spate, doar pe spate
Să-i grijească nu mai poate.
Ariciorii, aşadar,
Stau cu spatele murdar.
Aricioaica-n umbra florii
Îşi grijeşte ariciorii,
Îi tot spală de cu zori
Pe botic şi ochişori.

Doar pe spate, doar pe spate
Să-i grijească nu mai poate.
Ariciorii, aşadar,
Stau cu spatele murdar.

Şi-s spălaţi abia când plouă,
La o lună sau chiar două.
Bucuraţi-vă, măi pici,
Că nu sunteţi pui de-arici.
Şi-s spălaţi abia când plouă,
La o lună sau chiar două.
Bucuraţi-vă, măi pici,
Că nu sunteţi pui de-arici.

Nu ştiu cine, pe furiş,
Mi-a smuls toamna-n miez de noapte,
Din grădini, ca un afiş.
Cineva, vorbind în şoapte,
De pe-o scară de coşar,
A-ntocmit-o-n şase, şapte,
Şi-a vârât-o-n buzunar.
Hoţ de frunze, cine-l ştie
Să ia seama: vine iar.

Ea la scoala-nvata bine
Si la viitor gandeste,
Ca asa-i mai bine.
Pe ea profesorii o plac
Si o asculta intotdeauna,
Cand cu mana-i ridicata.
La lucrari scrie corect
Si o nota mare ia.

Parintii ei sunt mandrii,
Ca au o fata eminenta
Si toata lumea o stie de perfecta.
Oare!?!

Ea are ochii mari,
Ea are gura mică,
Un corp cu forme tari
Şi graţii de pisică.

Dorinţe, pururi noi –
Scântei ascunse-n vatră –
Şi două braţe moi,
Şi-o inimă de piatră.

Plingi în coltul magaziei
si lacrimile-ti ramin în pinza paianjenilor
mirati de-asa muste amare.

O slujnica din secolul trecut
se piaptana fericita în pragul unei case
cazate chiar ieri la cutremur.

Nu poti face nimic
pentru copilul smintit ascuns în boscheti
ce scoate scântei si funingine pe gura
ca un vapor cu zbaturi.
El e aidoma oului
cu aura pe dinlauntru.
Daca i-ai atinge macesul din preajma
ai cadea electrocutat.