Vrei să mă spânzuri, vasăzică?…
Când te-am citit, în adevăr,
Îţi dau cuvântul că de frică
Mi s-a zbârlit un fir de păr!
Cum? Ţi-a venit aşa, deodată,
Netam-nesam?
Păreai un om cu judecată –
La asta nu mă aşteptam.
Te-ai supărat şi-ţi pare rău
Că-s încă viu?
Păcat că eşti de la Tazlău,
Păcat că trebuie să-ţi scriu!
Dar asta-i datoria mea:
Să dau cu zacherlină-n proşti.
Talent avem – o recunoşti.
Atunci, păzea!
Păzea, să nu dai de ruşine,
Să nu te strâng într-un sonet.
Să nu te spânzur eu pe tine
De-un epitet!
Păzea, că muza mi-i fecundă
Şi când te-oi prinde nu te scap:
Cu şapte rime pe secundă
Îţi dau la cap!
Păzea, să nu te-aştern pe-o filă
Şi-n roca unui vers masiv
Să te-ncrustez definitiv
Ca pe-o fosilă!
Păzea, să nu-ţi înfig în coastă
O epigramă ca un cui.
Să-ţi sparg în cap o odă proastă,
Să faci cucui!
Să nu-ţi arunc în ochi o stanţă
Cu versuri mici,
Să nu te ard de la distanţă
C-un hexametru ca un bici!
Şi-apoi, în hazul galeriei,
C-un vers subţire ca un ac,
Pe frontispiciul Veşniciei
Să te fixez ca pe-un gândac!
(Unui gazetar care cerea să fiu spânzurat)
Ia cunoştinţa că pot ucide,
că pot zdrobi cu călcâiul capul suav
al stelei răsărinde şi placide,
din pricina căreia am devenit zugrav!
Ia cunoştinţa că nu am milă de mine,
că sângele meu mi-l amestec cu mestecenii!
Grabnic ţi-aduc la cunoştinţa toate acestea!
Vezi ce faci!
| Nouă ceasuri şi nouă minute… Peste şase minute pleacă trenul. Un minut încă şi se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon… Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aş găsi un loc mai comod… Aci. O damă singură, şi-fumează, atât mai bine! Intru şi salut, când auz o mârâitură şi văz apărând dintr-un paneraş de lângă cocoană capul unui căţel lăţos, plin de funde de panglici roşii şi albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-şi. |
| – Bubico! zice cocoana… şezi mumos, mamă! |
| „Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!… Lua-te-ar dracul de javră!” |
| Bubico se linişteşte puţin; nu mai latră; îşi retrage capul în paneraş, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaş de lână roşie; dar tot mârâie înfundat… Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din faţa cocoanii şi-nchiz ochii. Trenul a pornit… Prin coridor umblă pasajeri şi vorbesc. Bubico mârâie arţăgos. |
| – Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul nostru. |
| Acum Bubico scoate capul foarte sus şi, vrând să sară afară de la locul lui, începe să latre şi mai grozav că adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforează. Conductorul face un pas către cocoană, care-şi caută biletul ei în săculeţul de mână, pe când Bubico latră şi chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner. |
| – Bubico! zice cocoana, şezi mumos, mămiţo! |
| Şi-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul şi-a terminat treaba şi iese. Cocoana îşi înveleşte favoritul mângâindu-l „mumos”; eu mă lungesc la loc închizând ochii, pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de loc. Dar auz hârşâitul unui chibrit: cocoana îşi aprinde o ţigaretă… Încă nu mi-e somn. De ce n-aş aprinde şi eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic… S-o rog pe mamiţa lui Bubico… Scot o ţigaretă, mă ridic şi dau să m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mişcare, şi Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră şi chelălăie şi tuşeşte şi… |
| – Bubico – zice cocoana – şezi mumos, mamiţico! |
| „Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!” zic în gândul meu. N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică şi mai scârboasă… Dacă aş putea, i-aş rupe gâtul. |
| În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamiţica îmi dă s-aprind. Îi mulţumesc şi m-aşez în locul cel mai depărtat din compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii şi am să-i trag la cap când şi l-o mai scoate din paner. |
| – Frumuşel căţel aveţi, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da’ rău! |
| – Aş! nu e rău, zice cocoana; până se-nvaţă cu omul; dar nu ştiţi ce cuminte şi fidel este, şi deştept! Ei bine! e ca un om, frate! doar că nu vorbeşte… |
| Apoi către paner, cu multă dragoste: |
| – Unde-i Bubico?… Nu e Bubico!… |
| Din paner se aude un miorlăit sentimental. |
| – Să-i dea mama băieţelului zăhărel?… Bubico! Bubi!! |
| Băieţelul scoate capul cu panglicuţe… Mamiţa-l degajează din ţoalele în cari dospeşte-nfăşurat şi-l scoate afară. Bubico se uită la mine şi mârâie-n surdină. Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic cocoanei: |
| – Madam! pentru Dumnezeu, ţineti-l să nu se dea la mine! eu sunt nevricos, şi nu stiu ce-aş fi în stare… de frică… |
| Dar cocoana, luând în braţe pe favorit şi mângâindu-l cu toată duioşia: |
| – Vai de mine! cum crezi d-ta?… Noi suntem băieţi cuminţi şi binecrescuţi… Noi nu suntem mojici ca Bismarck… |
| – Ha? zic eu. |
| – Bismarck al ofiţerului Papadopolinii. |
| Dându-mi această explicaţie, cocoana scoate din săculeţul de mână o bucăţică de zahăr: |
| – Cui îi place zăhărelul?… |
| Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului): Ham! |
| – Să-i dea mamiţica băiatului zăhărel? |
| Bubico: Ham! Ham! |
| Şi apucă bucăţica de zahăr şi-ncepe s-o ronţăie… Cocoana scoate din alt săculeţ o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar; apoi: |
| – Cui îi place lăptic? |
| Bubico (lingându-se pe bot): Ham! |
| – Să-i dea mamiţica lăptic băiatului? |
| Bubico (impacient): Ham! Ham! |
| „Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!” |
| Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, şi lăpăie, şi lăpăie, până când un pasajer se arată la uşa compartimentului nostru uitându-se-năuntru. Bubico se opreşte din lăpăit şi se porneşte să latre că o fiară, cu ochii holbaţi şi muscând în sec şi clăntănind din dinţi, şi tuşind şi… |
| „Vedea-te-aş la Babeş, jigăraie îndrăcită!” gândesc eu, şi prin mintea mea începe să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă şi mai infamă. |
| Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar lapte-n pahar şi bea şi dumneei. Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre. |
| – A propos – zic eu – madam, vorbeaţi adineaori de Bismarck… al… |
| – Al ofiţerului Papadopolinii… |
| – Ei! Ce e Bismarck? |
| – Un dulău de curte… Era să mi-l omoare pe Bubico… Papadopolina are o căţeluşă, Zambilica, foarte frumuşică! şade alături de mine; suntem prietene; şi dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:) Craiule!… (Către mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, când l-a dus afară de dimineată – că nu ştii ce curat e! – zic: „Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe Bismarck…” dulăul ofiţerului, care şade cu chirie la ea. (Tuşeşte cu mult înţeles.) Eu nu ştiu ce făceam pân casă, când auz afară chelălăituri şi ţipete… Strig: „Bubico! Bubico! unde e băiatul?!” Alerg… Mi-l aducea dobitoaca pe braţe; d-abia-l scoseseră ea şi Papadopolina şi soldatul ofiţerului din gura dulăului. Ce să-l vezi?… tăvălit, leşinat şi moale că o cârpă. Zic: „Vai de mine! moare băiatul!” Stropeşte-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!… Ce-am pătimit, numai eu ştiu… Două săptămâni a zăcut… Am adus şi doftor. Da-n sfârşit, slavă Domnului! a scăpat… (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul? |
| Bubico: Ham! |
| – Să te mănânce Bismarck… craiule! |
| – Ham! ham! |
| Şi sare de pe bancă jos în vagon şi apucă spre mine. |
| – Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la mine, că… |
| – Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească? Aşa e el: numaidecât simte pe cine-l iubeşte… |
| – A! zic eu, având o inspiraţie infernală; a! simte pe cine-l iubeşte… vrea să ne-mprietenim!… Bravo! |
| Şi pe când căţelul se apropie să mă miroasă, iau un pacheţel de bonboane, pe cari le duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bonbon şi, întinzându-l în jos, cu multă blândeţe: |
| – Cuţu, cuţu! Bubico băiatul! Bubi! |
| Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare sfială şi îndoinţă, apoi, încurajat de blândeţea mea, apucă frumos bombonul şi-ncepe să-l clefăie. |
| – Vezi că v-aţi împrietinit! zice cocoana cu multă satisfacţie de această apropiere. |
| Apoi îmi spune genealogia favoritului… Bubico este copilul lui Garson şi al Gigichii, care era soră cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care vă să zică, însemnează că Zambilica este mătuşa lui Bubico după mamă… În timp ce cocoana-mi povesteşte, eu, înfrânându-mi aversiunea şi dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuinţez cele mai înjositoare mijloace spre a intra în bunele gratii ale nepotului Zambilichii. Şi-n adevăr, Bubico se tot apropie de mine, până se lasă să-l iau în braţe. Simt că mi se bate inima de teamă ca nu cumva, printr-o mişcare, ori privire, să trădez un plan mare ce l-am croit în adâncul conştiinţei mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico, pe când eu cultiv cu stăruinţă această prietenie atât de scumpă mie, prin mângâieri şi bonboane. |
| – Ei vezi! cum v-aţi împrietenit… Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubeşti pe domnul? da? |
| Şi Bubico răspunde, gudurându-se-n braţele mele: |
| – Ham! |
| – Aşa? ai trădat-o care vă să zică pe mamiţica?… craiule! |
| Bubico: Ham! ham! |
| – Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine… |
| – Fireşte, coconită; simte cânele; are instinct. |
| Când zic acestea, iată că trenul se opreşte în Crivina. Pe peron se aud lătrături şi ceartă de câni. Bubico dă să se smucească din braţele mele; eu îl ţiu bine; el începe să latre îndârjit cătră fereastra vagonului. Trenul porneşte iar, şi Bubico, întorcând capul către partea de unde s-aude depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu; eu îl mângâi, să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică botul spre tavan şi începe, în bratele mele, să urle… în braţele mele! |
| „Ah! Bubico – zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos – de capu-ţi!… vedea-te-aş mănuşi!” |
| Dar Bubico urlă mereu. |
| – Doamnă – zic eu – rău faceţi că-l ţineti aşa de aproape pe Bubico şi acoperit aşa în căldură, poate să turbeze… Chiar aşa, aici e prea cald. |
| Şi zicând acestea, mă scol cu Bubico-n braţe şi m-apropiu de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binişor jos lângă mamiţa lui, şi cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră că şi ideile mele. |
| – Bine faci! să mai iasă fumul de ţigară, zice cocoana. |
| Intrăm pe podul Prahovii… Mă-ntorc, iau o bonboană, i-o arăt lui Bubico, care s-apropie de mine bâtâind frumuşel din coadă. |
| „Pe memoria lui Plutone şi a fidelului său Cerber! zic eu în gând ; jur că au minţit acei cari au cântat instinctul cânilor! E o minciună! Nu există!” |
| Bubico îmi ia bonboana; îl iau în braţe şi mă dau lângă fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico. Scoate limba şi respiră din adânc. |
| – Să nu-l scapi pe fereastră!… pentru Dumn… |
| Dar n-apucă mamiţica să rostească-ntreg sfântul nume al creatorului, şi Bubico dispare că un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre Bucuresti, zburând – la Zambilica, probabil. Mă-ntorc cu faţa spre cocoana şi, prezentându-i mânile goale, strig exasperat: |
| – Doamnă! |
| Un răcnet!… A-nnebunit cocoana! |
| – Repede, doamnă, semnalul de alarmă! |
| O duc la semnal şi o-nvăţ cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mişcarea cu o supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emoţie generală-ntre pasajeri. |
| – Cine? cine a dat alarma? |
| – Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leşinată. |
| Trenul se pune din nou în mişcare. La Ploieşti, cocoana s-a deşteptat din leşin; zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru întrebuinţarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiţi, cocoana se jeleşte, eu m-apropiu de urechea ei şi, c-un rânjet diabolic, îi şoptesc răspicat: |
| – Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada! |
| Ea leşină iar… Eu trec că un demon prin mulţime şi dispar în noaptea neagră… |
„Moftul român”, 1901, 29 aprilie; vol. Momente (1901), Momente, schiţe, amintiri (1908)
Cu gleznele frînte
de-nlăcrimare stelară,
îmblânzitoare de hăitaşi,
Pradă,
întoarcere transparentă
urmând vînătorul.
Acoperă-mi ochii Tată Ceresc,
Sângerează Lumina în Pietre.
Sunt roua Drumului
rănită de umblet,
mereu, mereu căutând.
Dar cine ştie puntea
unde ţngerii înnoptează
şi cîtă lumină odihneşte-n Cuvânt!?
Cât oraşul Lacrima
pruncilor făgăduiţi tristeţii.
Înfrăţiţi în pîntecele mamelor,
ridicaţi de la cer la pământ,
sub tălpile lor lentila umbroasă
zdrobitoare de cruzi împăraţi.
Cât Pământul
Lacrima din
Ochiul Lui Dumnezeu.
Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,
Stea dulce şi iubită a sufletului meu!
Şi care-odinioară luceai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură şi eu!
O! blândă, mult duioasă şi tainică lumină!
În veci printre steluţe te cată al meu dor,
Ş-adeseori la tine, când noaptea e senină,
Pe plaiul nemuririi se naltă c-un lung zbor.
Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă
Din ora de urgie în care te-am pierdut!
Şi doru-mi nu s-alină, şi jalea mea adâncă
Ca trista vecinicie e fără de trecut!
Plăceri ale iubirii, plăceri încântătoare!
Simpri! măreţe visuri de falnic viitor!
V-aţi stins într-o clipală ca stele trecătoare
Ce las-un întuneric adânc în urma lor.
V-aţi stins! şi de atunce în cruda-mi rătăcire
N-am altă mângâiere mai vie pe pământ
Decât să-nalţ la tine duioasa mea gândire,
Stelută zâmbitoare dincolo de mormânt!
Căci mult, ah! mult în viaţă eu te-am iubit pe tine,
O, dulce dezmierdare a sufletului meu!
Şi multă fericire ai revărsat în mine
Pe când eram în lume tu singură şi eu!
Frumoasă îngerelă cu albe aripioare!
Precum un vis de aur în viaţă-mi ai lucit,
Şi-n ceruri cu grăbire, ca un parfum de floare,
Te-ai dus, lăsându-mi numai un suvenir iubit.
Un suvenir, comoară de visuri fericite,
De scumpe, şi fierbinte, şi dulce sărutări,
De zile luminoase şi îndumnezeite,
De nopţi veneţiane şi pline de-ncântări.
Un suvenir poetic, coroana vieţii mele,
Ce mângâie şi-nvie duioasă-inima mea,
Şi care se uneşte cu harpele din stele
Când mă închin la tine, o! dragă, lină stea!
Tu dar ce prin iubire, la a iubirii soare,
Ai deşteptat în mine poetice simţiri,
Primeşte-n altă lume aceste lăcrimioare
Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri!
În cer,
Bate ora de bronz şi de fier.
Într-o stea
Bătu ora de catifea.
Ora de pâslă bate
În turla din cetate.
În ora de lână
Se-aude vremea bătrână
Şi se sfâşie
Ora de hârtie.
Lângă domnescul epitaf
Bate glasul orei de praf.
Aznoapte, soră,
N-a mai bătut nici-o oră.
(1931)
Să smulgem fildeşii din Alifantis
Şi din Mediterană tot ce a fost Atlantis
Să-l auzim cum cade cum şoimul cel
vânat
Leneş şi în cascade, într-un alt fel păcat
Când cântă parcă moare o taină dintr-
un grec
Şi tot ce e în mine zare arată a înec
Dar nu-n sărata mare ci în ceva cu mult
mai mare.
De ce urăşti viaţa, tu, fiica Armoniei?
De ce dintr-al tău suflet nădejdea ai gonit?
Care dureri ascunse, vrăjmaşe bucuriei,
A vârstei nălucire şi visuri ţi-au răpit?
Tu n-ai deşertat cupa ce încă este plină;
Tu nu ştii de-ţi păstrează otravă sau nectar;
Dar plângi! Zefirul astfel fără cuvânt suspină;
Toată lacrima-n ochi-ţi e un mărgăritar.
Eu nu voi să adaug a ta melancolie,
Să-ţi zugrăvesc icoana durerii omeneşti,
Să desfăşor în ochii-ţi a mea copilărie,
Ca osândă de moarte în care să citeşti;
Să-ţi arăt împrejuru-mi un larg cerc de morminte
În care dorm fraţi, rude, părinţi ce m-au iubit;
Să vezi ce e durerea, să vezi de-aveam cuvinte,
Când chiar de provedinţă nevrând m-am îndoit.
Să vezi apoi în lume cumplita răutate
Otrăvindu-mi ani, zile, chiar umbre de plăceri;
Să vezi… Ah! atunci numai, atunci ai vedea poate
Câte un singur suflet cuprinde-n el dureri!
Lumea mă crede vesel, dar astă veselie
Nu spune-a mea gândire, nu m-arată cum sânt!
E haină de podoabă, mască de bucurie,
Şi mâhnirea mi-e numai al inimii veşmânt.
Dacă nu după zile, ci după suferinţe
Ni s-ar socoti vârsta, ştii, mare Dumnezeu,
Pentru care ani, veacuri, şi lume, şi fiinţe
Nu sunt nimic ştii singur câţi ani aş avea eu!
A mea credinţă însă nu este încă moartă;
Mângâietor tovarăş ea nu m-a părăsit:
În umbră îmi deschide a veşniciei poartă,
Şi negura mâhnirii ades mi-a risipit.
Dar tu, cărei nădejde s-arată aurită,
Tu, cărei viitorul păstrează năluciri,
Când nu ai nici o coardă a inimii izbită
De viscolele lumii şi de nenorociri,
Mângâie-te, copilă, şi simte mulţumirea
Care o-nsuflă daruri ce firea ţi le-a dat.
Eu când te-ascult, uit toate, uit chiar nenorocirea,
Mă aflu-n altă lume uimit şi încântat.
Sub degetele tale, în sunete-argintose
Clavirul când răsună, când dulce preludezi,
Deştepţi în al meu suflet acorduri fioroase,
A patimilor stinse cenuşă înviezi.
Talentul, frumuseţea adesea pătimeşte;
De soarta cea obştească şi tu poate să ţii;
Dar vezi dreapta natură cum te despăgubeşte:
Glasu-ţi este esenţa cereştii melodii.
Desăvârşitul bine nu-l poate-avea pământul:
Ce mări fără talazuri, ce inimi fără chin?
Omul este o taină care-o ştie mormântul,
Femeia e un înger, viaţa-i un suspin.
(Unei tinere femei)
Întocmai ca un vierme de mătasă
Care-şi zideşte singur locuinţă
Din firul său, eu am o năzuinţă
În al meu suflet să-mi clădesc o casă;
Tot ce-am visat, dar n-a avut fiinţă,
Ca din pământ aş vrea acum să iasă.
Din amintiri şi doruri să se ţeasă
Umbrare de ispită şi căinţă.
Pe fiecare zi, în pacea serii,
Căminul meu să suie spre tărie,
Un stâlp cioplit din marmura durerii.
Şi gata când va fi să se ridice
Clădirea mea de artă şi mândrie,
Nici trăsnetul, izbind-o, să n-o strice.
Pagina următoare »