Din oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.

N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).

Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă
E aievea cântu-i uniform,
Şi ca nu cumva în somn să tacă,
Mi-era frică seara să adorm.

(1964)

Cât ne iubeam, şi cum credeam odată
Că-i un amor ce nu se va mai stânge,
Că tot ce-n gândul nostru se răsfrânge
E-o lume veşnică ş-adevărată!

De multe ori, dorinţa de-a te strânge
La piept, mai caldă, mai pasionată,
Îmi deştepta o grijă-ntunecată:
Când voi muri… şi tu-ncepeai a plânge…

Poveste-i azi, şi nici măcar nu-i tristă,
Căci totul s-a sfârşit pe nesimţite;
Nici urmă din ce-a fost nu mai există.

Vezi tu, ce de iluzii risipite!
Un semn, o fluturare de batistă.
Şi ca un val uitarea ne înghite.

Întru un templu idolesc,
Era un zeu de lemn cu dar proorocesc;
El sfaturi şi poveţe la tot poporul da:
Pentru aceasta sta
În aur şi argint, spre slavă ferecat,
De jertfe-mpresurat,
De ruge asurzit
Şi de miroazme-năduşit.
Toţi în oracolul credea, fără-ndoială.
Dar deodată, vai! ce lucru de sminteală!
Oracolul slăvit
Cu totul s-au schimbat şi s-au nimicnicit.
În loc de adevăr, el tot minciuni croia
La cei ce mângâieri sau sfaturi îi cerea.
Iar pricina era:
Că-n zeul cel deşert un jertfitor intra
Şi, de avea el minte,
Apoi oracolul rostea cereşti cuvinte.
Dar când intra în zeu
Vreunul nătărău,
Atuncea vai de cei
Ce mai credeau în zei.

Un bătrân trecut în zile
Fiind foarte ţermonos,
La dame şi la copile
Era şi mai cu prisos.
Într-o zi văzând că vine
O damă a-l cerceta,
El cu părere de bine
Vrând ei a se arăta,
Ieşind să o-ntâmpineze,
Pe loc de brăţet o ia,
Chip să o ajutoreze
Ca să suie scara ea.
Dama începu să zică:
– “Lasă, mă rog, n-osteni!
Că nu sunt vro mititică,
Poci şi singură veni!”
El îi răspunse: “- Prea bine,
Te-aş lăsa, sufletul meu!
Dar să te ascult nu-mi vine,
Că mă tem să nu caz eu”

Mulţi sunt carii ne arată
Politică de prisos,
Dar ţermonia cea dată
Priveşte-n a lor folos.

Voi o ştiţi, dar vasăzică
Eu sunt fiica cea mai mică
Dintre câte anul are.
Poţi să vezi în calendare
Că mă schimb chiar fără frică
Şi mai rar, mă fac voinică.

Sunt ce-a mai rămas din iarnă
Care tot vrea să mai cearnă
Alb covor pe câmp şi creste
Cu privelişti de poveste.
Primăvara mă îndeamnă
Ca să facem schimb de haină.

Vă amintesc cu bucurie
Că vă aduc măiestrie,
Sunt trimisă chiar de Faur
Să dăruiesc mâini de aur.
Făuriţi cu măreţie
Toata lumea să vă ştie.

Eu vă dau, cu simpatie,
Chef de viaţă, armonie,
Dar şi dragoste de carte
De care să aveţi parte.
Infinita bogăţie
E în cărţi, oricine ştie.

De pe-o „bună dimineaţă”
Cu tulpină de cârcel,
A sărit un gândăcel
Cu mustăţile de aţă.

Alţi gândaci, mărunţi şi roşii,
Care-şi poartă fiecare
Ochelarii pe spinare,
Dorm la soare, somnoroşii!

Iar pe-un fir de păpădie,
Ce se-nalţă, drept, din iarbă,
Suie-un cărăbuş cu barbă,
În hăinuţă aurie.

Suie, mândru şi grăbit,
Să vestească-n lumea mare:
– Preacinstită adunare,
Primăvara a sosit!

(„Baba Iarna intră-n sat”, 1954)
( „Versuri”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965)

Juni ostaşi ai ţării mele, însemnaţi cu stea în frunte!
Dragii mei vultani de câmpuri, dragu mei şoimani de munte!
Am cântat în tinereţe strămoşească vitejie,
Vitejie fără seamăn pe-acel timp de grea urgie
Ce la vechiul nostru nume au adaos un renume
Dus pe Dunărea în Marea şi din Marea dus în lume!

Vin acum, la rândul vostru, să v-aduc o închinare,
Vin cu inima crescută şi cu sufletul mai tare,
Ca eroi de mari legende, vin să vă privesc în faţă,
Voi, nepăsători de moarte, dispretuitori de viaţă,
Ce-aţi probat cu-avântul vostru lumii pusă în mirare,
Că din vultur vultur naşte, din stejar stejar răsare!

De la domn pân’ la opincă, duşi de-o soartă norocoasă,
V-aţi legat în logodire cu izbânda glorioasă
Ş-aţi făcut ca să pricepem a trecutului mărime,
Măsurându-vă de-o seamă cu-a strămoşilor nălţime,
Ş-arătând, precum prin nouri mândrul soare se arată,
Cine-am fost odinioară, cine iar vom fi odată!

Să trăiţi, feciori de oaste! Domnul sfânt să vă ajute
A străbate triumfalnic în cetăţi şi în redute,
Ca la Rahova cu turnul, ca la Griviţa cu zborul,
Ca la Plevna, unde astăzi cei întâi aţi pus piciorul,
Înfruntând pe-Osman-Gaziul, şi prin fapt de bărbăţie
Ridicând otară mică peste-o mare-mpărăţie!

O! viteji de vită veche! Auziţi în depărtare
Acel vuiet fără nume ce răsună ca o mare?…
Sunt bătăile de inimi a întregui neam al nostru
Ce adună zi şi noapte dorul lui cu dorul vostru,
Sunt vărsările de lacrimi pentru-acel care se stinge,
Sunt urările voioase pentru-acel care învinge!

O! români, în faţa voastră, colo-n tainica cea zare,
Vedeţi voi o rază vie care-ncet, încet răsare,
Străbătând prin umbra deasă de lungi secoli adunată?
E voiosul fapt de ziuă mult dorită, mult visată,
E lumina re-nvierii, e luceafărul sperării,
E triumful luptei voastre, soarele neatârnării!

Dragii mei! din focul luptei oteliţi când vă-ţi întoarce
La cămin, unde românca, aşteptând, suspină, toarce,
Tot poporul: rudă, frate, soră, mamă şi părinte,
Ca la domni, cu pâini şi sare, vor ieşi vouă-nainte.
Căci din voi fieştecare poartă-n frunte o cunună
Şi de gloria de astăzi, şi de gloria străbună!

Pas dar! pas tot înainte! timpul vechi din nou zoreşte!
Viitorul României dat-a mugur ce-ncolteşte!
O, copii! de voi sunt mândru, simt acea mândrie mare
Care creşte cu mărirea unui neam în deşteptare.
Mi-am văzut visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice!
Astăzi lumea ne cunoaşte: Român zice, Viteaz zice.

Mirceşti, 28 noiembrie 1877

O fetiţă mititică,
Doarme legănată.
Mama-i spune floricică
Şi-i citeşte câteodată,
Povestiri pentru copii,
Somnul dulce să îi vină,
Întâmplările hazlii,
Să se-audă în surdină.
Pleoapele i se închid
Într-o lume de poveşti,
Visele se redeschid,
Şi adoarme, cât clipeşti.

Ajută-mă să plâng şi să mă rog,
Să îmi privesc destinul inorog
Cu steaua-n frunte răsucită corn
Spre care-n vis mulţimile se-ntorn;

Ajută-mă să plâng şi să îndur
Dispreţul laudei ce creşte-n jur
În ochii lacomi, fără de noroc;
Ajută-mă să plâng şi să mă rog,

Ajută-mă să blestem şi să plâng
Lumea supusă ochiului meu stâng,
Ajută-mă să plâng şi să accept
Lumea ascunsă ochiului meu drept;

Ajută-mă să plâng şi să suport
Catapeteasma ochiului tău mort
Şi nemaidesluşitul paradis
Strivit în ochiul tău închis.