Cu gleznele frînte
de-nlăcrimare stelară,
îmblânzitoare de hăitaşi,
Pradă,
întoarcere transparentă
urmând vînătorul.
Acoperă-mi ochii Tată Ceresc,
Sângerează Lumina în Pietre.
Sunt roua Drumului
rănită de umblet,
mereu, mereu căutând.
Dar cine ştie puntea
unde ţngerii înnoptează
şi cîtă lumină odihneşte-n Cuvânt!?

Cât oraşul Lacrima
pruncilor făgăduiţi tristeţii.
Înfrăţiţi în pîntecele mamelor,
ridicaţi de la cer la pământ,
sub tălpile lor lentila umbroasă
zdrobitoare de cruzi împăraţi.
Cât Pământul
Lacrima din
Ochiul Lui Dumnezeu.

Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,
Stea dulce şi iubită a sufletului meu!
Şi care-odinioară luceai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură şi eu!

O! blândă, mult duioasă şi tainică lumină!
În veci printre steluţe te cată al meu dor,
Ş-adeseori la tine, când noaptea e senină,
Pe plaiul nemuririi se naltă c-un lung zbor.

Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă
Din ora de urgie în care te-am pierdut!
Şi doru-mi nu s-alină, şi jalea mea adâncă
Ca trista vecinicie e fără de trecut!

Plăceri ale iubirii, plăceri încântătoare!
Simpri! măreţe visuri de falnic viitor!
V-aţi stins într-o clipală ca stele trecătoare
Ce las-un întuneric adânc în urma lor.

V-aţi stins! şi de atunce în cruda-mi rătăcire
N-am altă mângâiere mai vie pe pământ
Decât să-nalţ la tine duioasa mea gândire,
Stelută zâmbitoare dincolo de mormânt!

Căci mult, ah! mult în viaţă eu te-am iubit pe tine,
O, dulce dezmierdare a sufletului meu!
Şi multă fericire ai revărsat în mine
Pe când eram în lume tu singură şi eu!

Frumoasă îngerelă cu albe aripioare!
Precum un vis de aur în viaţă-mi ai lucit,
Şi-n ceruri cu grăbire, ca un parfum de floare,
Te-ai dus, lăsându-mi numai un suvenir iubit.

Un suvenir, comoară de visuri fericite,
De scumpe, şi fierbinte, şi dulce sărutări,
De zile luminoase şi îndumnezeite,
De nopţi veneţiane şi pline de-ncântări.

Un suvenir poetic, coroana vieţii mele,
Ce mângâie şi-nvie duioasă-inima mea,
Şi care se uneşte cu harpele din stele
Când mă închin la tine, o! dragă, lină stea!

Tu dar ce prin iubire, la a iubirii soare,
Ai deşteptat în mine poetice simţiri,
Primeşte-n altă lume aceste lăcrimioare
Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri!

În cer,
Bate ora de bronz şi de fier.
Într-o stea
Bătu ora de catifea.
Ora de pâslă bate
În turla din cetate.
În ora de lână
Se-aude vremea bătrână
Şi se sfâşie
Ora de hârtie.
Lângă domnescul epitaf
Bate glasul orei de praf.

Aznoapte, soră,
N-a mai bătut nici-o oră.

(1931)

Să smulgem fildeşii din Alifantis
Şi din Mediterană tot ce a fost Atlantis
Să-l auzim cum cade cum şoimul cel
vânat
Leneş şi în cascade, într-un alt fel păcat
Când cântă parcă moare o taină dintr-
un grec
Şi tot ce e în mine zare arată a înec
Dar nu-n sărata mare ci în ceva cu mult
mai mare.

De ce urăşti viaţa, tu, fiica Armoniei?
De ce dintr-al tău suflet nădejdea ai gonit?
Care dureri ascunse, vrăjmaşe bucuriei,
A vârstei nălucire şi visuri ţi-au răpit?

Tu n-ai deşertat cupa ce încă este plină;
Tu nu ştii de-ţi păstrează otravă sau nectar;
Dar plângi! Zefirul astfel fără cuvânt suspină;
Toată lacrima-n ochi-ţi e un mărgăritar.

Eu nu voi să adaug a ta melancolie,
Să-ţi zugrăvesc icoana durerii omeneşti,
Să desfăşor în ochii-ţi a mea copilărie,
Ca osândă de moarte în care să citeşti;

Să-ţi arăt împrejuru-mi un larg cerc de morminte
În care dorm fraţi, rude, părinţi ce m-au iubit;
Să vezi ce e durerea, să vezi de-aveam cuvinte,
Când chiar de provedinţă nevrând m-am îndoit.

Să vezi apoi în lume cumplita răutate
Otrăvindu-mi ani, zile, chiar umbre de plăceri;
Să vezi… Ah! atunci numai, atunci ai vedea poate
Câte un singur suflet cuprinde-n el dureri!

Lumea mă crede vesel, dar astă veselie
Nu spune-a mea gândire, nu m-arată cum sânt!
E haină de podoabă, mască de bucurie,
Şi mâhnirea mi-e numai al inimii veşmânt.

Dacă nu după zile, ci după suferinţe
Ni s-ar socoti vârsta, ştii, mare Dumnezeu,
Pentru care ani, veacuri, şi lume, şi fiinţe
Nu sunt nimic ­ ştii singur câţi ani aş avea eu!

A mea credinţă însă nu este încă moartă;
Mângâietor tovarăş ea nu m-a părăsit:
În umbră îmi deschide a veşniciei poartă,
Şi negura mâhnirii ades mi-a risipit.

Dar tu, cărei nădejde s-arată aurită,
Tu, cărei viitorul păstrează năluciri,
Când nu ai nici o coardă a inimii izbită
De viscolele lumii şi de nenorociri,

Mângâie-te, copilă, şi simte mulţumirea
Care o-nsuflă daruri ce firea ţi le-a dat.
Eu când te-ascult, uit toate, uit chiar nenorocirea,
Mă aflu-n altă lume uimit şi încântat.

Sub degetele tale, în sunete-argintose
Clavirul când răsună, când dulce preludezi,
Deştepţi în al meu suflet acorduri fioroase,
A patimilor stinse cenuşă înviezi.

Talentul, frumuseţea adesea pătimeşte;
De soarta cea obştească şi tu poate să ţii;
Dar vezi dreapta natură cum te despăgubeşte:
Glasu-ţi este esenţa cereştii melodii.

Desăvârşitul bine nu-l poate-avea pământul:
Ce mări fără talazuri, ce inimi fără chin?
Omul este o taină care-o ştie mormântul,
Femeia e un înger, viaţa-i un suspin.

(Unei tinere femei)

Întocmai ca un vierme de mătasă
Care-şi zideşte singur locuinţă
Din firul său, eu am o năzuinţă
În al meu suflet să-mi clădesc o casă;

Tot ce-am visat, dar n-a avut fiinţă,
Ca din pământ aş vrea acum să iasă.
Din amintiri şi doruri să se ţeasă
Umbrare de ispită şi căinţă.

Pe fiecare zi, în pacea serii,
Căminul meu să suie spre tărie,
Un stâlp cioplit din marmura durerii.

Şi gata când va fi să se ridice
Clădirea mea de artă şi mândrie,
Nici trăsnetul, izbind-o, să n-o strice.

I

Mi s-a părut întotdeauna un ce scârbos şi crud
Ca după-o noapte de orgie, pe buze încă de vin ud
Să te cobori în acea ocnă la care s-află condamnate
Nenorocitele fiinţe ce se numesc: prostituate.
Mi s-a părut întotdeauna că este-o crudă profanare
Să uiţi că mumă ţi-e femeia şi că în pântec te-a purtat,
Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare
Precum se pune un stigmat.

Şi câtă osebire este între amor şi infamie,
Între cădere şi cădere, sau sărutări, şi sărutări…
De-o parte, tainică plăcere ce se-nfăşoară-n poezie,
De alta, bestialitatea unei reci înflăcărări.
O! şi cât am plâns pe soarta bietelor nenorocite
Care nu pot ca să aibă nici voinţă de-un minut,
Cu blestemele pe buze de-alte buze-năbuşite,
Cu palpite pentru-oricine — cunoscut — necunoscut;
Seara este-o îngrozire pentru unele din ele,
Nededate încă bine cu mârşavul povârniş;
Altele, mai decăzute, mai deprinse, sau mai rele,
Râd de cele care-au lacrimi sub al genelor umbriş…
Lacrimi?… Nu mai ştiu să plângă de o vreme-ndelungată…
Lacrimi?… Au vărsat destule ele, care nu mai plâng…
Lacrimile nu dau pâine, şi nici jimbla cea uscată
Nu se cumpără cu ele, dacă pică sau se strâng.

A! Civilizare! Secol de progres şi industrie,
Ai maşini de aburi duse, şi cu trăsnetul te joci,
Secol plin de prevedere, secol de filantropie,

Tu ai întrecut desigur ale Romei vechi epoci,
Împărat atotputernic, pe uscat ca şi pe valuri,
Îţi îndeplineşti menirea şi nu am de zis nimic,
Dai femeilor calvaruri şi poeţilor spitaluri,
Secol de filantropie, cine zice că eşti mic?

II

Viscolea cumplit afară şi era o noapte sumbră,
Se ghiceau, plutind prin colţuri, bestiale năzuinţi,
Ş-arătând ale lui clape, un clavir zâmbea din umbră
Ca o tânără femeie ce-şi arată albii dinţi.
Scaune şi canapele având droturi sfărâmate
Prin zgâita lor damască de un verde spălăcit,
Dau afară-n şomâldoace, dintre pânteci scufundate,
Câlţul obosit de slujba unui loc neodihnit.
În pereţi, vreo două cadre de femei în pielea goală,
Ca în piepturi să deştepte a dorinţelor răscoală,
Iar pe scaune, trântite, câteva cadavre vii,
Mute între ele, însă, vorbăreţe dacă vii…
Ele toate poartă-n faţă ca pecetie cumplită
Sufleteasca prăvălire pentru veci întipărită…

O femeie mai bătrână le dezmiardă părinteşte
Lina este deocamdată mai frumoasă, — ş-o iubeşte
Deocamdată, dintre toate, într-un chip deosebit…
Însă nu dispreţuieşte nici pe Mimi — o nebună
Ce ştiind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună…
Nici pe Liza, nici pe Miţa, nici pe Ana — unguroaică
Care poartă sânge roşu sub o piele de nemţoaică.
Toate fetele sunt bune, şi a cărnii exploatare
Să-nzecească capitalul într-un singur an e-n stare.

III

Zoe — fată mai brunetă — la fereastră alergase…
Ea, pesemne, c-auzise sunetul de clopoţei,
Căci o sanie în curte pe zăpadă-alunecase,
Şi intrară în odaie câţiva tineri derbedei
Erau patru — între care, un vlăjgan scăpat de şcoală,
Care încă nu-nsemnase pe a vieţii sale coală
Cu condeiul voluptăţii vorba magică ,,Amor”.
Mai frumos ca sfântul Gheorghe, îşi da aere viteje…
Ele — repede ghicindu-l, se-ncercau să-l prindă-n mreje,
El, roşind ca o cireaşă, se făcea-ntreprinzător,
Şi cu vinul ce băuse, ca turtit să fie bine,
Şi cu ochii mari şi negri ce cătau în ochii lui,
Îi părea cum că odaia se-nvârteşte, şi, în fine,
Lesne poţi să mergi la vale, dar cu greu la deal te sui.
Unul câte unul, dânşii, câte patru, dispărură
În odăile de-alături cufundate-n umbră sură,
Făr-a număra cadavrul ce-l avea fieştecare
Ca mecanic să palpite sub a buzei sărutare.
Câte patru, şi sunt tineri! Câte patru, şi din ei
Ce-şi prostituie juneţea la pierdutele femei,
Cangrenându-şi corp şi suflet cu o minte neînţeleaptă,
Se va naşte viitorul, şi posteritatea dreaptă.

IV

Dar din trei, uitate-n jeţuri, cea mai tânără-adormise,
Însă somnu-nseninase chipul veşted şi-ncruntat,
Scuturând pe alba frunte umbra jalnicelor vise,
Când copilul dinăuntru ieşi palid, dar bărbat…
O mândrie triumfală corona frumoasa-i faţă,
Şi din ochii lui în cearcăn care veseli dau ocol,

S-ar fi zis, de orişicine, preursirea că-l răsfaţă
Şi că este dintre-aceia care-ajung la Capitol,
Că degrabă câştigat-a vreo victorie-nsemnată,
Că de groaza lui duşmanii au dosit-o ca mişei…
Nu! Victoria cea mare, bătălia câştigată
Nu este decât podoaba tinereţii, dezbrăcată
Pe un corp ce i se dase pe-o monedă de cinci lei.

Mai veni puţin la urmă un bătrân uitat de vreme,
Rămăşiţa lui de zile ca să-şi dea mai iute-n jaf
Pătrundea, voios şi sprinten, fără s-aibă a se teme,
Căci izbânda bărbăţiei şi-o găsise într-un praf.
Mai veni şi o fiinţă cu privirile în ceaţă,
Ce intra, precum se intră în oricare cafenea,
Ca să-ţi iei cu nepăsare linguriţa de dulceaţă
Şi să pleci trântind în tavă gologanii pentru ea.

Mai veniră… — nesfârşită ar putea ca să ajungă
Lista celor care intră, lista celor care ies…
Primăvara, ziua creşte, însă noaptea e tot lungă
Pentru carnea ce se vinde palpitând sub interes.
O! şi cugetând că, poate, înjositele fiinţe,
Dacă n-ar fi fost în lipsa ticălosului metal,
Ar fi mame, coronate cu speranţe şi credinţe,
Iar nu frunze tăvălite într-al uliţei canal.
O! şi cugetând că, poate, dacă-ar fi avut în lume
Inimi pline de iubire să le ţină loc de mume,
Sprijinul vreunui frate, care vine când îl chemi,
Sau mângâietoarea voce a prieteniei sfinte,
Cu poveţile-nţelepte din risipa-i de cuvinte,
Spuneţi-mi, e cu putinţă să te-opreşti să nu blestemi?

V

Lumânările scăzute şovăiau — şi prin odaie
Focul ce murea în sobă c-o albastră vâlvătaie
Flutură, trecând pe chipul unei searbăde femei.
Singură mai rămăsese dintre celelalte toate…
Însă, din minut în altul, rândul o să-i vie poate
Şi va trebui, atuncea, ca să-şi facă rândul ei.
Încă-n floarea vieţii sale, ea ce este mai trecută,
Este însă osândită ca să fie mai pierdută,
Să se plece, mai supusă, la un semn — la un cuvânt…
O ţineau de milă, poate, sub acel coperământ,
Şi când aspra sărăcie zilnic se însărcinează,
Pe tăbliţele pierzării să înscrie nume noi,
Mila, într-o dimineaţă, te căieşte, şi oftează,
Dar te ia frumos de mână, şi te-aruncă în noroi.
Ea ştia prea bine aceasta, şi supusă la poruncă
Îşi urma osânda vieţii într-a viţiului muncă,
Iar Frineie, despletită, îşi făcea un piedestal
Dintr-a corpului osândă, dintr-a vorbei degradare,
Şi din tot ce îngrozeşte, şi din tot ce e în stare
Ca să smulgă trandafirii dintr-un suflet virginal,
Sau să facă să tresară patimile-n amorţire
Dintr-un suflet peste care, ca un vânt de pustiire,
A trecut desfrâul rece cu instinctu-i bestial.
Însăşi fetele pieirei o priveau cu îngrozire,
Sau cu scârbă, de la dânsa, întorceau a lor privire,
Nevorbindu-i timp de ore, şi de zile, şi de luni;
Ea-nfrunta cu nepăsare revoltatele furtuni…
Trăsnetul putea să cadă, c-ar fi râs şi-atuncea încă…
Inima i se schimbase în prăpastie adâncă,

Pe-ale cărei margini triste nu mai creşte iarbă chiar.
Şi din care nu reurcă nici răsunetul afar’.
Unde se gândeşte, însă, stând în jeţul ei trântită?…
Faţa ei odată mută e acuma-nsufleţită…
Iat-o… Pare că vorbeşte făr-a zice un cuvânt…
Pare c-o-nfăşoară vălul unei creşteri îngrijite…
Pare-a nu mai fi femeia cu simţirile tâmpite
Şi c-a tresărit cenuşa într-al inimii mormânt.
Care vis o năluceşte?… Care înger o însuflă?
Iat-o… Se ridică, umblă… — pe când vântul care suflă
Bate-n geamuri, bate tare, şi le zguduie cumplit…
Fâlfâiesc în candelabre lumânările deodată…
Însă ea se îndreptează, palpitând transfigurată,
Spre clavirul ce-i zâmbeşte printre fildeşu-nvechit.
Degetele-i deşirate calcă clapele sonore…
Armonia se deşteaptă, lenevoasă, la-nceput,
Visătoare ca fecioara cugetând în timp de ore,
La bărbatul ce iubeşte fără ca să-l fi văzut.
E melancolia dulce dintr-o tainică-adiere…
E murmurul plin de şoapte al pârâului duios…
E o voce ce şopteşte, ca să-şi uite de durere,
Un refren din câte-un cântec simplu şi copilăros.
Însă, fiecare notă, e o perlă care scapă
De sub degetele albe ce alunecă pe clapă
Ca să meargă să se spargă cu un sunet cristalin…
E o melodie sfântă de pe-o harpă inspirată,
Este dulcea sărutare de pe buza adorată,
Este-a îngerilor voce dintr-un cer de soare plin.
Şi cu cât clavirul varsă note mai armonioase,
Cu atâta se fixează ochii ei deschişi şi mari
Într-o ceaţă, pe sub care vede zilele-i frumoase

Strecurându-se întocmai ca fantasme legendari…
Vede casa-i părintească şi cu streşinile-i late
Pe sub care se agaţă cuiburile dărâmate…
Rândunelele pe-alături dau ocoale neîncetat;
Mumă-sa-n pridvorul verde o priveşte cum se joacă,
Fetele vin la fântână, pe când popa-n toacă, toacă
La biserica din sat.
Soarele pe după dealuri cu încetul se ascunde
Şi aruncă o privire poleită peste unde,
Roata morii se-nvârteşte, vântul suflă prin zăvoi,
Turmele de la păşune trec mugind în jos pe vale…
Clopoţeii de la capre zăngănesc voios în cale…
Scumpa ei copilărie se rentoarce înapoi.
Însă scena se preschimbă, pe când râuri de-armonie
Se revarsă în cascade de sub degetele ei,
Şi pe coardele sonore trece-ntreaga ei junie,
Trece prima ei iubire, primul vis de poezie,
Care face să vorbească inima unei femei.
Dreaptă ca o somnambulă, ea loveşte-automatic
Fildeşul sau abanosul învechitului clavir,
Pe când ochii ei în zare urmăresc un chip simpatic
Rentregind cu-ncet conturul unui dulce suvenir.
Vântul scutură fereastra! — Ea nu vede, nici n-aude!
Focul moare trist în sobă, lumânările pălesc…
Ea tresare — ea renaşte — geme cu accente crude,
Căci şi clapele au limbă, căci şi clapele vorbesc.
E pierdut, pierdut trecutul! E pierdută fericirea…
În prezent, nici chiar nădejdea, viaţa moartă, şi-njosirea…
În trecut, era iubire, erau raze, era trai…
În prezent, ticăloşia; în trecut, un vis de mai.

VI

Începuse, făr’ să ştie, pe divinul Trovatore,
Operă care vorbeşte cu poeţii-n orice ore,
Şi pierdută-n reverie, ajunsese-n acea parte
Când durerea-n Mizerere printre inimi se împarte
Şi când Verdi împrumută note de privighetori
Ca să zboare, dus de ele, pân-la cei nemuritori.
Ochii ei pierdeau cu-ncetul fixitatea lor grozavă,
Şi pătrunsă de-o simţire dureroasă, dar suavă,
Degetele-i descărnate de abia mai izbutesc
Din clavir să redeştepte cântecul dumnezeiesc…
Mizerere! Mizerere! Dânsa-n lacrimi izbucnise…
Pe octavele-amuţite mâinile-i încremenise…
Ea uitase ce e plânsul de sunt ani îndelungaţi…
Armonie! Limbă sfântă, care e ş-a ta putere
Dacă faci să curgă lacrimi ca o dulce mângâiere
Chiar din ochii ce de ele se arată mai secaţi?
Care e ş-a ta putere, tu ce-nsufleţeşti îndată
Chiar cadavrul unei inimi într-un piept înmormântată,
Şi aci ne faci să plângem şi aci, ca să zâmbim?
Nu eşti tu vreo voce dulce de prin ceruri exilată
Dacă tu ne faci cu ele ca prin farmec să vorbim?
Armonie! Limbă sfântă, limbă plină de simţire,
Tu dai cântecului aripi şi-l înalţi de la pământ…
Între suflete şi ceruri eşti trăsura de unire,
Şi când nu mai cânţi în suflet, omul intră în mormânt.
Ea plângea… Era scăpată… Dar, c-o grea scârţâietură,
Uşa se deschise-atuncea, şi-njurând de dumnezei,
Un băcan cu ceafa groasă, mirosind a băutură,
Puse-o lungă sărutare pe-ofilita ei figură…
Toţi ne-avem destinu-n lume… El pe-al său, şi ea pe-al ei.

Vreau să vă spun un lucru, cu riscul
de a mă repeta: eu nu prea cred că
există poeţi, cred că există poezie.