Nu s-a clintit nimica şi recunosc iatacul
Bunicului pe care, viu, nu l-am cunoscut.
Rămase patu-i simplu şi azi nedesfăcut,
Şi ceasul lui pe masă, şi-a mai păstrat tic-tacul.

Văd rochia bunicii cu şal şi malacov,
Văd uniforma veche de „ofiţer” la modă
Pe când era el Junker – demult – sub Ghica-vodă
Când mai mergeau boierii în butcă la Braşov.

Şi lângă băţu-i rustic, tăiat în lemn de vie,
Văd putina lui unde lua băi de foi de nuc.
A scârţâit o uşă… un pas… şi-aştept năuc
Să intre-aci bunicul dus numai până-n vie.

Un ronţăit de şoarec sau ceasul mă trezi?
Ecou îşi fac, în taină, ca rimele poemii…
Şi ceasul vechi tot bate, tic-tic, la poarta vremii,
Şi şoricelul roade trecutul zi cu zi.

(„Pe Argeş în sus”, 1918-1923)

Un şoarece de neam, şi anume Raton,
Ce fusese crescut sub pat la pension,
Şi care în sfârşit, după un nobil plan,
Petrecea retirat într-un vechi parmazan,
Întâlni într-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.

Cum că domnul Raton îndată s-a gândit
Să o ia la picior, nu e de îndoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii în pământ,
Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfânt,
Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva îţi fac rău? Nu cumva te gonesc?

Binele şoricesc cât de mult îl doresc
Şi cât îmi eşti de scump, o ştie Dumnezeu!
Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei,
Şi că aveţi cuvânt să vă plângeţi de ei;
Dar nu sunt cum crezi; căci chiar asupra lor
Veneam să vă slujesc, de vreţi un ajutor.

Eu carne nu mănânc; ba încă socotesc,
De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.”
La ăst frumos cuvânt, Raton înduplecat,
Văzând că Dumnezeu de martor e luat,
Îşi ceru iertăciuni şi-l pofti a veni
Cu neamul şoricesc a se-mprieteni.

Îi duse pe la toţi, şi îl înfăţişă
Ca un prieten bun ce norocul le dă.
Să fi văzut la ei jocuri şi veselii!
Căci şoarecii cred mult la fizionomii,
Ş-a acestui străin atâta de cinstit
Nu le înfăţişa nimic de bănuit.

Dar într-o zi, când toţi îi deteră un bal,
După ce refuză şi limbi şi caşcaval,
Zicând că e în post şi nu poate mânca,
Pe prietenii săi ceru a-mbrăţişa.
Ce fel de-mbrăţişări! Ce fel de sărutat!
Pe câţi gura punea,
Îndată îi jertfea;
Încât abia doi-trei cu fuga au scăpat.
Cotoiul cel smerit
E omul ipocrit.

Mi-i tot mai greu de mine.Îmi ascund
Subt reci avânturi inima deşartă.
Tristeţa mă pătrunde până’n fund
Şi sufletul cu trupul meu se ceartă.

Nu ştiu ce am pe lume de făcut,
Mă uit în toate părţile cu silă,
Zvârl viitorul repede’n trecut
Şi râd, aşa, ca să nu-mi plâng de milă.

Întreb de mine iarba de pe dâmb
Şi frunzele ce-mi freamătă străbunii.
Destinul meu, pipernicit şi strâmb,
Cu mâni de spini adună pleava lunii.

Iau dimineaţă proaspătă din crâng
Să-mi spăl cu ea pustietatea frunţii.
Întreb de mine doinele ce plâng
Scoţând din fluier, într’o crâşmă, munţii.

Vâr mâna’n apă să apuc o stea,
Dar mâna goală iese şi mai goală.
Întreb de mine despre noima mea,
Cu ochii’n balta nopţilor de smoală.

Sunt osândit la viaţă? Sunt vis rău?
Mă voi trezi din somnul meu vreodată?
În brazii putrezi răsturnaţi ăn tău,
Citesc menirea mea adevărată.

Ca să nu fug mi-i nesfârşirea gard;
De asta gem în toate cele scrise
Şi pentru rugul unde am să ard,
Strâng vreascurile zilelor ucise.

Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu…

(1966)

Ca tine, pom cu-atât belşug de frunză,
Aştept un fir de vânt să mă pătrunză.
Frunzele tale sunt simţirea mea
Fremătătoare, ca şi ea.
Un simţământ, o frunză legănată,
Mişcându-se tot pomul dintr-o dată.

Tu câtă frunză ai şi câte crăci
Eu tot atâtea am, însă ascunse,
Când mă frământă îndoiala sunt
Înfiorat, din vârfuri până la pământ,
De unde alte ramuri se-mpereche
Şi caută o lume să iasă-ntr-însa, veche.

( Iunie 1967)

Un leagăn Cuvântul
lungului gest al întoarcerii
spre iubirea necutezată a Luminii.
Refăcut odată cu ierburile,
fără de care pietrele
n-ar pipăi niciodată văzduhul.

“Fugi”, îţi zic, căci a mea minte
Prevesteşte numai rău;
“Nu te du”, şopteste-n taină
Sufletul şi dorul meu.

Tu cunoşti câtă iubire
Pentru tine eu păstrez,
Şi-apoi cu cuvinte rele
Cum mereu te depărtez;

Şi nu ştii cui a te-ncrede
Vorbelor ce ţi-am rostit,
Sau iubirii făr’ de margini
Ce tu-n ochii-mi ai cetit.

Vai! Şi eu nedumerită
Mă muncesc cu mult mai mult
Căci nu ştiu ce-a fi mai bine :
Mintea, inima s-ascult?

(Convorbiri Literare, IX (18i5), nr. 9 (1 dec.). p.367)

Dumnezeu, Care e bun,
Supărat pe Moş Crăciun
Fu-ntr-o zi,
Atât de tare,
Că s-a pus pe o ninsoare
De nu mai zări, vai, moşul,
Caselor unde li-i
Coşul.

Cică Moşul a uitat
Şi-unui neastâmpărat
Dintr-a doua,
Făr’să ştie
Să citească sau să scrie,
I-ar fi dat…
O jucărie.

Şi nu ce şi-ar fi dorit:

Ochelari pentru citit
Şi-un stilou plin cu cerneală,
Să nu pună foaia goală
În plicul cu rugăminţi
Bine-ascunse de părinţi.

La săparea unei groape,
Un cap mort desfiinţat,
Văzând lângă sine-aproape
Alt cap gol alăturat,
„Cine e, care-ndrăzneşte,
Îi strigă c-un glas de domn,
De mine de se lipeşte,
Turburându-mă din somn?”

„Eu, zice-acea căpăţână,
Am fost numai matelot;
Pâne neagră şi puţină,
Apă, din bălţi, a fost tot
Cu ce-am trăit în vieaţă;
Desculţ, trenţos, urgisit,
Dusei cărarea-mi cu greaţă;
Acum moartea, ce-am dorit
M-aşeză în libertate,
Care-n lume n-am aflat,
Scuturând jugu-mi din spate,
Ce atâta l-am purtat.”

„Om de rând dă-te-ntr-o parte!
Strigă capu-nfumurat,
Tu eşti prost, tu nu ştii carte,
Genu-ţi apus, blăstămat!
Alt soi sunt eu, nu ca tine:
Sunt boier, cu prinţi rudit,
Iată-aici pe piept la mine
Orduri, stele, sunt mărit!
Eu mă plimb tot în caleşte,
Aur, scule, am prisos,
Vinu-mi în buţi mucezeşte,
Ah, să-ţi spui, n-ai vreun folos!”

„Eu sunt! Am! Ce nebunie!
Am fost, avui, vrei să zici,
O-ntoarse cel din sclavie;
Căci nimic nu văd aici,
Nu văd orduri, nice stele,
Mărturii rangului tău,
Aur, vin şi caleşti grele
Au rămas la locul său;
Ce-ai avut în stăpânire
Ai lăsat pe lume tot,
Să-ţi ajute-aici, nu pot;
Acolo-a fost osebire,
Aici avem o mărire,
Capul de prinţ domnitor
E ca şi cel de păstor,
Dat la viermi prin putrezire.”

Pe boier şi pe ţăran,
Pe păgân şi pe creştin,
Pe amic şi pe duşman,
Moartea-i cuprinde-ntr-un sân.