I

În negura pădurii castelul îngrădit
Cu şanţuri uriaşe stă trist, mucigăit,
Şi numai câteodată în jurul său revine
Mişcarea vieţii calde, când paveze quirine
Răsar de după ziduri — de două ori pe an.
Atunci legionarii colosului roman
Ies grabnici ca furtuna şi tari ca răzbunarea,
Dar nu le simţi nici pasul, nici nu le-auzi strigarea,
Se-mprăştie deodată şi iar s-adună des
Şi pier în crâng. Se joacă ? Dar iată-i! Dânşii ies
Mai mulţi! Erau o sută şi-acum ei sunt o mie,
Mai iuţi şi mai năvalnici, mai plini de vijelie.
S-amestecă, s-aruncă popor peste popor !
Ies fulgere din suliţi, dar suliţele mor
Zdrobite de pieptarul puternicelor zale ;
Ajung acum la piepturi, cu pumnii-şi fac ei cale
Prin şiruri teutone : nici ţipete de guri,
Nici tropot nu s-aude ! Vezi numai izbituri
De pumn, mişcare mută de braţ şi de secure.
Şi-n muta zvârcolire, ei intră în pădure
Aşa-ncleştaţi : şi codrii iau flacără acum.
Şi ei se luptă-n flăcări, s-azvârl, se-neacă-n fum,
Iar brazii cad pe dânşii aprinşi, se prăbuşeşte
În capul lor tot codrul, dar nimeni nu gândeşte
La fugă — două neamuri aprinse de un gând :
Din doi protivnici unul să piară mai curând.

II

De mult, de când e Tibull prefect peste cohorţi
E linişte. Stau moarte zăvoarele pe porţi
Şi nu mai sar oştenii desculţi din aşternuturi
Să piardă-n miezul nopţii puternicele scuturi.
Păreau şi teutonii de lupte-acum sătui,
Căci Aripert trimese de mult solia lui
La Tibull pentru pace. Şi toate-au fost de bine ;
De-atunci traiesc frăţeşte oştirile vecine.

III

—„Când stai în pragul casei, e soarele în prag !
Când treci visând prin noaptea pădurilor de fag,
Reverşi lumina-n noaptea dumbrăvilor ca luna ;
Oh, cât eşti de frumoasă, tu nu pricepi, Hiltruna !
Când treci în zori pe colnic în albul tău veşmânt,
Cu ochii mari şi-albaştri, cu părul dat în vânt,
Tu-n iernile vieţei eş ti zi de primăvară !
Sălbatico ! Mă doare, când ştiu că eşti barbară
lubeşti pădurea numai; cu ochii tăi frumoşi
Tu vreai să-mbeţi, copilă, bărbaţii-ntunecoşi
Cu plete lungi pe umeri, cu bărbi ce te-nspăimântă
Puternici ca mânia pe care ei o cântă
Cu glasuri răguşite, când pleacă la război!
De ce zâmbeşti ? Aruncă cununile de foi
Şi pune diademă pe fruntea ta senină !
Ce-ţi. pasă dac-ai noştri la alte legi se-nchină !
O, de-ai vedea tu Roma cu turnurile ei,
Cu lume şi lumină, cu roiuri de femei
Frumoase ; şi-ntre ele ca draga mea nici una,
Ca fata cea frumoasă din codru, ca Hiltruna !”
Ca un copil ce-ascultă poveşti cu sori apuşi,
Aşa-l ascultă fata cu ochii mari şi duşi.
Ea tremurä şi-n ochii lui Tibull lung prive§te ;
Ar vrea să zic-o vorbă, n-o zice şi roseşte,
Ea simte că-i străină şi neamul ei barbar !
Ah, ce frumoase vorbe din rostul lui răsar ;
El e roman, e nobil, deprins la vitejie !
Nici un bărbat din neamul lui Aripert nu ştie
Să-i spună ei cuvinte aşa de dragi ca el.
În urmă ea zâmbeşte : — „Ah, nu, că e mişel
Un suflet când îşi uitä pe-ai säi! Şi mă-nfioară
De fulger să m-apropiu, căci fulgerul omoară !
O, lasă-mă !” şi fuge prin desetul de fagi,
Dar parcă-i vin alături cuvintele lui dragi.

IV

În zori de zi străjerul vesteşte pe-un sträin.
E Aripert, e domnul pădurilor. — „Eu vin
Să te poftesc, romane, la zilele serbării !”
Noi mâine-aprindem focul sub jertfele-mpăcării !”
Şi-a stat pe gânduri Tibull şi n-a fost învoit !”
— „Te rog pentru Hiltruna. Ea singur-a dorit !”
Hiltruna cea frumoasä din codri ! Visätoarea !
— Aşteaptă-mă Ariperte! Găteşte-ţi sărbătoarea !”

V

„Nimic nu-i mai puternic în om ca slăbiciunea !
Şi slab ce eşti tu, Tibull, s-asculţi de rugăciunea
Femeilor ! Barbarii au rele gânduri, cred !”
Dar nu-1 ascultă Tibull ; şi-a doua zi purced
Din zori centurionii spre sihlele barbare,
Ei şi-au ascuns cuţite sub albele pieptare
De za — puternici marturi ai apărării lor,
De-ar vrea să-i năvălească sălbaticul popor —
Şi-n codri ei lăsat-au, de-ar fi vro mişelie,
Cu opt centurii Quintus pe-aproape să se ţie.

VI

Acolo fete blonde cu ochii de azur
Cântau sinistre cânturi de luptă, şi-mprejur
Flăcăi înalţi, sălbatici, jucau cu vuiet mare
Războinicele jocuri a ginţilor barbare.
Pe laviţe-aşternute cu albe piei de ied
Bărbaţi stau în şiruri, iar cupele cu mied
Oprite lung la gură trec vesele şi-ntruna,
Din om în om. Iar astăzi paharnic e Hiltruna,
Copila cea frumoasă, că-i vechiul obicei
Al neamului, paharul la zile mari să-l bei
Turnat de cea mai dragă fecioară ce e-n casă.
Tibull în fruntea mesei, şi-ai săi pe lângă masă,
Cu Aripert, aleargă cu ochii însoţind
Mişcările de fulger a celor ce se prind
Mereu mai mulţi la horă — sălbatic este jocul
Şi tot mai mult Hiltruna cu mied hrăneşte focul.

VII

—„E cald aici, romane ; afara-i cer senin” —
Afară miedul curge mai vesel şi mai plin
În cupele făcute din coarne-ncăpătoare
De bou ; aici sub codru, pe pajiştea cu soare,
Se prind la joc neveste : de ochii lor frumoşi
De două ori se-mbată bărbaţii-ntunecoşi
Ai codrilor. E vuiet, e chiot şi strigare.
Şi hora lor se-ntinde sălbatică şi mare.

VIII

Deodată cântul tace. Ca scoase din pământ
Răsar pumnale-n mâna barbarilor. Un vânt
Când trece prin frunzişul tomnatic al pădurii
Asemeni e suflării sălbatice a gurii
Acestui mult amestec de oameni, cari grăbiţi
Se apără şi-atacă, de jocuri obosiţi
Şi beţi de vin — mulţime de vulturi la o pradă
Puţină — se-ncleştează şi zece cad grămadă
Pe-un singur om al Romei, se sfâşie muşcând
Cu dinţii, se sugrumă, şi-n sângele curgând
Şiroaie mari înoată zburaţi dintr-o izbire
Şi ochi şi dinţi şi creieri. —

La-ntâia lor pornire

Spre Tibull vin o sutä. Hiltruna vine drep
Spre ei şi îl cuprinde puternic peste piept
Cu braţele-amândouă. — „lubite, nu te teme,
Te apără Hiltruna !” Şi strâns de fată gerne
Puternicul, s-azvârle, căci e ţinut pe loc
Şi mâinile-i sunt prinse de fată. — „Ai noroc
Să mori la mine-n braţe ! Vezi, fruntea-mi e senină,
Ce-ţi pasă dac-ai noştri la alte legi se-nchină ?”
El vrea să se desprindă şi urlă, e turbat.
— „Ah, până când toporul nu-1 văd adânc intrat
În pieptul tău de fiară, eu nu te las, romane !
Lovit se simte Tibull de multe buzdugane
Şi sângele-i ţâşneşte din calde tăieturi:
Atunci cu nebunia supremei izbituri
Se scutură, de fată abia se mântuieşte ;
El prinde pe Hiltruna de mijloc şi-o izbeşte
De-un brad — ea cade moartă cu blondul cap zdrobit,
Şi cade-apoi şi dânsul de rane-acoperit,
Nedând măcar cu pumnul un semn de apărare,
Dar a putut să geamă din ultima suflare
Un semn ştiut de bucium.

IX

Şi semnul a intrat

Prin codri ca un ţipăt, şi codrii s-au mişcat.
Atunci cu pas de vifor din negura pădurii
Năvalnic iese Quintus cu cele opt centurii

X

A fost o luptă scurtă ; tot pumnul un omor.
Dar gloatele barbare cu Aripert al lor
Primeau puteri întruna din gloate sositoare.
Atât de slabă-n număr, puterea oştitoare
A Romei în clipita dintâi a atacat,
Şi ea mergea-nainte ; izbit-apoi a stat,
Pe loc strângându-şi şirul. În urmă şovăieşte,
Se apără, se-ndeasă, dar fierul o răreşte,
Şi-n zid, format din piepturi, puterea-şi face porţi,
Încet-încet, romanii, ducând pe-ai lor ce-i morţi
La mijloc, intră-n codri şi iau acum cărarea
Spre şanţuri. Şi din urmă, din faţă răzbunarea
Barbarilor izbeşte pe cei puţini, mai des,
Mai tare. Şi din codrii barbarilor când ies,
Se văd o mână mică romanii, plini de rane,
Se târâie pe şesul castelelor romane
Goniţi mereu. O sută, optzeci au mai rămas
Şi mai rămân dintr-înşii la fiecare pas
Pe câmpi oşteni de-ai Romei. Câmpia geme cruntă,
Ei se retrag întruna, şi viforul înfruntă,
Şi morţi de jumătate, ciuntiţi îngrozitor,
Ajung în faptul serii în sanţurile lor.