Mire, văzut ca femeea,
Cu părul săpat în volute,
De Mercur cumpănit, nu de Geea,
Căi lungi înapoi revolute;

La conul acesta de seară,
Când sufletul meu a căzut
Şi cald, aplecatul tău scut
Îl supse, ca pata de ceară,

Crescut, între mâini ca de apă,
Ce lucru al tainei cercai?
Sub verdele lumilor plai
Arai o lumină mioapă.

O, mai cu seama seara te iubesc,
cand lucrurile par nedeslusite,
cand portile se-nchid c-un ritm firesc
si iederea incepe sa palpite,

cand arborii-s mai taini si mai mari
si cand se-adu fantanele mai bine,
imbucura-ma ! Fie sa apari,
chiar de vei trece-n ora fara mine.

Arata-mi-te iarasi respirand
ca apele de luna imbiate.
Un strop de mari in ochi mi s-a rasfrant,
caci mari si lacrimi sunt, la fel, sarate.

Adu-ti aminte de un biet dactil,
de un fragment fragil de poezie
pe care ti l-am strecurat, subtil,
pe un patrat lunatic de hartie.

E seara dulce ca un elixir
si arborii par turnuri lungi de pace,
iar cerul, ca hladima de emir,
mai straluceste, vrand sa ne impace.

O, mai cu seama seara te iubesc,
femeie, ce-ai ramas, in ani, departe.
Citesc si ma citesti, si te citesc,
si-mi stai ca semnul de matase-n carte

Soarbe asfinţitul revărsat din apă.
Oare ard în trunchiuri veşnic lumânări,
Că atâta ceară picură din scoarţă?
Ulii rari ne coase sufletul în zări
Şi ne ‘ndepărtează frunţile de harţă.

Ieri s’a spart fereastra unui curcubeu,
Împroşcând cu ţăndări iarba din poiană.
Oile coboară dela Dumnezeu,
Mieii poartă colbul razelor pe blană.
Şi-a umplut şi baciul fluierul cu cer,
Ca să-l zică noaptea focului de veghe.
Depe culme-un nour, alregând stingher,
Vine să-i aducă prăpădita zeghe.

Şchiopătând la vale pe-un picior de plai,
Tupiliş se ţine după câni potica.
Calcă’n vârfuri vântul primenit la strai,
Atingând în treacăt frunzele cu chica.
Parc’ai fi în mâne, parc’ai fi în ieri,
Parcă eşti în somnul depărtării calme.
Când aici, când colo şi când nicăieri,
În ecou talanga bate ‘ncet din palme.

Stâna se piteşte în doinit trecut,
Laptele şi caşul stau lângă balade.
Scijelând amurgul dintre crengi crescut,
Ca o clipă veche câte-o frunză cade.
Depe patul bolii, veştedul destin
Se ridică astîzi teafîr în picioare
Şi în fruntea turmei zilelor ce vin,
Merge fâlfâindu-şi sarica de soare.

Nu-i nimic, e-n regulă,
mai aşteptăm două sute de ani,
ce-o să fie, un biet accident istoric,
o socoteală matematică greşită,
suntem în Estul Europei, nu uitaţi.
Ruşii, da, Maghiarii, da,
Polonezii, da, Bulgarii, da,
noi, nu, noi nu, noi nu progresăm,
că se interpretează,
când nu voiau vecinii,
noi nu puteam, n-aveam voie,
când vor vecinii,
nu vrem noi, n-avem nevoie,
asta e, aşa suntem noi, ai dracului,
daţi în Paşte, asta e, daţi în Paşte,
nu-i nimic, e-n regulă,
mai vedem noi, mai vedem,
aveţi răbdare, nu bateţi din picioare,
nu vă pripiţi
noi regresăm cu plăcere,
noi regresăm cu talent,
noi nu ne luăm după nimeni
decât când regresează.
Două sute de ani! Atât!
Aveţi răbdare, nu chemaţi salvarea,
nu exageraţi, nu cricniţi,
regresaţi cu noi!

Înapoi, marş!

8 aprilie 1988

Din viata , in de moarte ,
Din aproape-n departe ,
De la dragoste la ura ,
Tu , dintru-nceput masura
Pentru toti si pentru toate…
Fara tine nu se poate
Intampla nimic sub stele ,
Tu lumina vietii mele ,
Tu blestemul sau tu , leacul ,
Pripa care naste veacul ,
Mana care-adoarme clipa ,
Tu , stransura si risipa ,
Tii in palmele-ti fragile
Nopti si visuri , munci si zile ,
Vindecarea si pierzarea ,
Tu , limanul meu si zarea ,
Neclintirea mea si zborul,
Tu , pustiul , tu , izvorul ,
De la huma la idee,
Tu , intregul meu , Femeie!

Se duce noru-n al său zbor
Ca gândul meu rătăcitor,
Aci de lună poleit,
Aci de noapte înnegrit.

Se duce râul pe costiş,
Încolăcit pe sub frunziş,
Aci şoptind un cântec blând,
Aci umflat şi spumegând.

Se duce vântul printre foi,
Se duc şi lucruri vechi şi noi,
Se duce tot ce e de dus,
Pământul jos şi luna sus.

Dar când e totul călător,
Schimbat mereu sau schimbător,
Al meu destin e nencetat
Neschimbător şi neschimbat.

Azi am trecut s-o vad, înstrăinată,
Grădina-n care-o vară ne-am iubit …
Podoaba-n zdrenţe-i spânzură uscată,
Rugini a prins frunzişul răvăşit,
Iar parcul, raiul nostru de-altădată,
Cu ziduri alţii azi l-au ocolit.

E ceasul vechi al dragostei, e seară,
Şi, dând să intru, stau înfiorat:
Înaltul plop la porţi m-aşteaptă iară,
Dar toamna purpurie l-a schimbat
În galben stâlp pâlpâitor de pară,
Ce freamătă, de vânturi zbuciumat.

Şi-n vijelia ce sa-ncins să-l bată,
Aprinsul plop acolo mi-a părut
Că-i sabia de foc neandurată
Pe care Heruvimul nevăzut
O flutura spre lumea blestemată
La Poarta Paradisului pierdut.

Am fost ca nerodul din poveste
Ce căra Soarele cu oborocul
În casa-i fără uşi,fără ferestre…
Şi-şi blestema întunerecul şi nenorocul.
Ieşeam cu ciubărele minţii,goale,afară,
În lumină şi pară,
Şi când mi se părea că sunt pline,
Intram,răsturnându-le-n mine.
Aşa ani de-a rândul
M-am canonit să car lumina cu gândul…
Atunci ai trimis Îngerul Tău să-mi arate
Izvorul luminii adevărate:
El a luat în mâini securea durerii
Şi-a izbit naprasnic,fără milă,pereţii.
Au curs cărămizi şi moloz puzderii,
S-a zguduit din temelii clădirea vieţii,
Au curs lacrimi multe şi suspine,
Dar prin spărtura făcută-n mine,
Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
Soarele a năvălit în lăuntrul meu.
Şi cu el odată,
Lumea toată…
Îngerul luminător a zburat aiurea,
Lăsându-şi înfiptă securea;
Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
De soare,de slavă şi de lumină.

Omule, ce urci pe scheli mereu
Cărămizi, de dimineaţa până seara,
Cum aş vrea să-ţi port şi eu povara,
S-o-mpărţim – să nu-ţi mai fie greu!…

Omule, care-ai bătut la uşa mea
Gol şi flămând şi-aproape fără grai,
Ia-mi hrana mea şi cel din urmă strai
Şi bucură-te cât vei mai putea.

Omule, care-ai trecut pe lângă mine
Purtând tăcut dureri ce nu le spui,
Dacă-ai iubit durerea orişicui,
Dă-mi sarcina tăcerilor din tine.

(“Zilele vieţii”, 1927)