Moş Crăciunule-i devreme
Să îţi spun ce mi-ar plăcea,
Dar mă tem că alt copil
Înainte-o să mi-o ia.

Ce-mi doresc nu se găseşte
Nici în Mall, şi nici pe stradă,
Pe la toţi moşnegii care
Ţin de bărbi să nu le cadă.

Ce vreau eu, să nu te superi
Că îţi cer de la obraz,
E să prinzi momentul ăla
Când sunt pe jumate treaz

Şi atunci să te strecori,
Te interesează cum,
Pe sub bradu-mpodobit
Mult \’nainte de ajun.

Iar acolo să îmi laşi
Ce pofteşti – nu ce-au luat
Mama şi cu tata când
Pe la târguri m-au purtat.

Îmi doresc, cum să îţi zic
Mai bine, ca să-nţelegi,
Ceea ce, din câte ai,
Pentru mine o s-alegi.

Darul tău va fi să fie,
Poate, lucrul ce-mi lipsea
Ca să cred din nou în Tine

Şi-n copilăria mea.

Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi,
Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi.

Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătăţii trist veghează pe colină,
Şi în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.

Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge,
Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vânt,
E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge,
E o candelă uitată ce se stinge pe-un mormânt.

două nuci, o gutuie, un melc –
în scorbura de răchită
comoara îşi aşteaptă mica stăpână

un breton zburlit sărută mugurii somnoroşi ai toamnei –
la vară vor cânta împreună

o mămăruţă în urechea mânzului –
năucă toamna asta, a încâlcit toate potecile!

doua mere în iarbă –
soarele le-a găsit, ale lui sa fie

înserare
o broască dispare în lac
hei, nu uita, ne revedem la primăvară!

în depărtare, scaieţi duşi de vânt
tot au mai rămas doi spini în palmă

deasupra inimii, ultima floare a toamnei –
tresaltă uşor