Nu-i nimic, e-n regulă,
mai aşteptăm două sute de ani,
ce-o să fie, un biet accident istoric,
o socoteală matematică greşită,
suntem în Estul Europei, nu uitaţi.
Ruşii, da, Maghiarii, da,
Polonezii, da, Bulgarii, da,
noi, nu, noi nu, noi nu progresăm,
că se interpretează,
când nu voiau vecinii,
noi nu puteam, n-aveam voie,
când vor vecinii,
nu vrem noi, n-avem nevoie,
asta e, aşa suntem noi, ai dracului,
daţi în Paşte, asta e, daţi în Paşte,
nu-i nimic, e-n regulă,
mai vedem noi, mai vedem,
aveţi răbdare, nu bateţi din picioare,
nu vă pripiţi
noi regresăm cu plăcere,
noi regresăm cu talent,
noi nu ne luăm după nimeni
decât când regresează.
Două sute de ani! Atât!
Aveţi răbdare, nu chemaţi salvarea,
nu exageraţi, nu cricniţi,
regresaţi cu noi!

Înapoi, marş!

8 aprilie 1988

Din viata , in de moarte ,
Din aproape-n departe ,
De la dragoste la ura ,
Tu , dintru-nceput masura
Pentru toti si pentru toate…
Fara tine nu se poate
Intampla nimic sub stele ,
Tu lumina vietii mele ,
Tu blestemul sau tu , leacul ,
Pripa care naste veacul ,
Mana care-adoarme clipa ,
Tu , stransura si risipa ,
Tii in palmele-ti fragile
Nopti si visuri , munci si zile ,
Vindecarea si pierzarea ,
Tu , limanul meu si zarea ,
Neclintirea mea si zborul,
Tu , pustiul , tu , izvorul ,
De la huma la idee,
Tu , intregul meu , Femeie!

Se duce noru-n al său zbor
Ca gândul meu rătăcitor,
Aci de lună poleit,
Aci de noapte înnegrit.

Se duce râul pe costiş,
Încolăcit pe sub frunziş,
Aci şoptind un cântec blând,
Aci umflat şi spumegând.

Se duce vântul printre foi,
Se duc şi lucruri vechi şi noi,
Se duce tot ce e de dus,
Pământul jos şi luna sus.

Dar când e totul călător,
Schimbat mereu sau schimbător,
Al meu destin e nencetat
Neschimbător şi neschimbat.

Azi am trecut s-o vad, înstrăinată,
Grădina-n care-o vară ne-am iubit …
Podoaba-n zdrenţe-i spânzură uscată,
Rugini a prins frunzişul răvăşit,
Iar parcul, raiul nostru de-altădată,
Cu ziduri alţii azi l-au ocolit.

E ceasul vechi al dragostei, e seară,
Şi, dând să intru, stau înfiorat:
Înaltul plop la porţi m-aşteaptă iară,
Dar toamna purpurie l-a schimbat
În galben stâlp pâlpâitor de pară,
Ce freamătă, de vânturi zbuciumat.

Şi-n vijelia ce sa-ncins să-l bată,
Aprinsul plop acolo mi-a părut
Că-i sabia de foc neandurată
Pe care Heruvimul nevăzut
O flutura spre lumea blestemată
La Poarta Paradisului pierdut.

Am fost ca nerodul din poveste
Ce căra Soarele cu oborocul
În casa-i fără uşi,fără ferestre…
Şi-şi blestema întunerecul şi nenorocul.
Ieşeam cu ciubărele minţii,goale,afară,
În lumină şi pară,
Şi când mi se părea că sunt pline,
Intram,răsturnându-le-n mine.
Aşa ani de-a rândul
M-am canonit să car lumina cu gândul…
Atunci ai trimis Îngerul Tău să-mi arate
Izvorul luminii adevărate:
El a luat în mâini securea durerii
Şi-a izbit naprasnic,fără milă,pereţii.
Au curs cărămizi şi moloz puzderii,
S-a zguduit din temelii clădirea vieţii,
Au curs lacrimi multe şi suspine,
Dar prin spărtura făcută-n mine,
Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
Soarele a năvălit în lăuntrul meu.
Şi cu el odată,
Lumea toată…
Îngerul luminător a zburat aiurea,
Lăsându-şi înfiptă securea;
Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
De soare,de slavă şi de lumină.

Moş Crăciunule-i devreme
Să îţi spun ce mi-ar plăcea,
Dar mă tem că alt copil
Înainte-o să mi-o ia.

Ce-mi doresc nu se găseşte
Nici în Mall, şi nici pe stradă,
Pe la toţi moşnegii care
Ţin de bărbi să nu le cadă.

Ce vreau eu, să nu te superi
Că îţi cer de la obraz,
E să prinzi momentul ăla
Când sunt pe jumate treaz

Şi atunci să te strecori,
Te interesează cum,
Pe sub bradu-mpodobit
Mult \’nainte de ajun.

Iar acolo să îmi laşi
Ce pofteşti – nu ce-au luat
Mama şi cu tata când
Pe la târguri m-au purtat.

Îmi doresc, cum să îţi zic
Mai bine, ca să-nţelegi,
Ceea ce, din câte ai,
Pentru mine o s-alegi.

Darul tău va fi să fie,
Poate, lucrul ce-mi lipsea
Ca să cred din nou în Tine

Şi-n copilăria mea.

Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi,
Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi.

Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătăţii trist veghează pe colină,
Şi în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.

Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge,
Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vânt,
E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge,
E o candelă uitată ce se stinge pe-un mormânt.

două nuci, o gutuie, un melc –
în scorbura de răchită
comoara îşi aşteaptă mica stăpână

un breton zburlit sărută mugurii somnoroşi ai toamnei –
la vară vor cânta împreună

o mămăruţă în urechea mânzului –
năucă toamna asta, a încâlcit toate potecile!

doua mere în iarbă –
soarele le-a găsit, ale lui sa fie

înserare
o broască dispare în lac
hei, nu uita, ne revedem la primăvară!

în depărtare, scaieţi duşi de vânt
tot au mai rămas doi spini în palmă

deasupra inimii, ultima floare a toamnei –
tresaltă uşor

În lunga lui călătorie,
un Vis
se opreşte acolo unde porţile Imaginaţiei
s-au închis

Dar şi acolo unde,
în Împărăţia Dragostei Fără Hotar,
descoperă inimi după inimi
bătând în zadar

Un Vis adevărat
nu se arată niciodată când eşti
obosit, ori pe cale
să aţipeşti –
aceea este doar o scurtă visare,
o călătorie…înşelătoare

Tu să nu fii tristă:
sufletele de copii descoperă la timp
că un capăt al Viselor
nu există

Geniul lor de mici visători
permite chiar şi celui mai naiv gând
să se împlinească

înainte ca oamenii mari
din închipuire
să se trezească