Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi,
Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi.

Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătăţii trist veghează pe colină,
Şi în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.

Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge,
Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vânt,
E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge,
E o candelă uitată ce se stinge pe-un mormânt.

două nuci, o gutuie, un melc –
în scorbura de răchită
comoara îşi aşteaptă mica stăpână

un breton zburlit sărută mugurii somnoroşi ai toamnei –
la vară vor cânta împreună

o mămăruţă în urechea mânzului –
năucă toamna asta, a încâlcit toate potecile!

doua mere în iarbă –
soarele le-a găsit, ale lui sa fie

înserare
o broască dispare în lac
hei, nu uita, ne revedem la primăvară!

în depărtare, scaieţi duşi de vânt
tot au mai rămas doi spini în palmă

deasupra inimii, ultima floare a toamnei –
tresaltă uşor

În lunga lui călătorie,
un Vis
se opreşte acolo unde porţile Imaginaţiei
s-au închis

Dar şi acolo unde,
în Împărăţia Dragostei Fără Hotar,
descoperă inimi după inimi
bătând în zadar

Un Vis adevărat
nu se arată niciodată când eşti
obosit, ori pe cale
să aţipeşti –
aceea este doar o scurtă visare,
o călătorie…înşelătoare

Tu să nu fii tristă:
sufletele de copii descoperă la timp
că un capăt al Viselor
nu există

Geniul lor de mici visători
permite chiar şi celui mai naiv gând
să se împlinească

înainte ca oamenii mari
din închipuire
să se trezească