Pastra bunica niste riduri
Intro cutie de chibrituri
Si numai ce si le punea
De cate ori se enerva.

Nepotul neastamparat-
A dat de riduri,le-a furat,
Le-a pus pe frunte,le-a lipit,
Si gata-a imbatranit!

Acum bunica-i o copila,
Iar pustiului ii plangi de mila:
Dintii si-a scos cu clestele
Si nu-i mai plac povestile…

Aur, subt a mea privire
Cît de drăgălaş luceşti,
Tu eşti glorie, tu mărire,
Fericirea mea tu eşti !

Înjosit, plin de ruşine,
Pentru tine vieţuiesc,
Stînd pe-un tron ce nu-i de mine,
Într-o ţară ce urăsc.

Pînă ce n-oi calici-o,
Ş-oi avea să-i iau ceva,
Hula ei voi suferi-o,
Ca un scai voi sta pe ea.

Dar atunci cu mulţămire
Voi lăsa-o binişor,
M-am născut zaraf din fire,
Şi zaraf voiesc să mor.

Mult timp însă, o, durere !
Ca un rege-am să prînzesc,
O, cartofi, străbună bere,
Tot cu voi am să sfîrşesc !

(Epoca, an I, nr. 238, 10 septembrie 1886)

Cine trece-n Valea-Seacă
Cu hamgerul fără teacă
Şi cu pieptul dezvelit?
Andrii-Popa cel vestit!

Şapte ani cu voinicie
Şi-a bătut joc de domnie
Şi tot pradă ne-ncetat,
Andrii-Popa, hoţ bărbat!

Zi şi noapte, de călare,
Trage bir din drumul mare,
Şi din ţară peste tot!
Fug neferii cât ce pot,

Căci el are-o puşcă plină
Cu trei glonţi la rădăcină,
Ş-are-un murg de patru ani,
Care muşcă din duşmani,

Ş-are fraţi de cruce şapte,
Care-au supt sânge cu lapte.
Şi nu-i pasă de nimic,
Andrii-Popa cel voinic!

Căpitane, frăţioare,
Ce se vede despre soare?
Să zăresc vro patru cai!…
N-auzişi tu de-un Mihai?

Căpitane, te găteşte,
Mihai mândrul te goneşte.
Iată-1, vine ca un zmeu!
Fă trei cruci la Dumnezeu.

Cum îi vede-n depărtare,
Popa strigă-n gura mare:
“Hai la goană de neferi!
Hai la horă de muieri!”*

A zis! ţipă, se aruncă,
Trece şes, pâraie, luncă
Cu fugarul sprintenel
Şi cu hoţii după el.

Mihai mândrul vine iară,
Falnic ca un stâlp de pară,
Pe-un cal alb ce n-are loc
Şi din ochi aruncă foc.

Fug cum fuge-o o rândunică,
Fug ca fulgerul când pică,
Şi se duc voinicii, duc,
Cu urgie de haiduc!

Piept în piept!… câmpul răsună
Toţi de tot dau împreună.
Toţi la luptă-s încleştaţi,
Toţi în sânge încruntaţi.

“Ura, fraţi!” caii nechează,
Sus văzduhul scănteiază.
“Ura!” moartea s-a ivit!
Vulturu-n zbor s-a oprit!

Zi de vară pân-în seară
Dau voinicii să se piară
Şi cu fierul ascuţit,
Şi cu pumnul amorţit.

Sângele-n răni gâlgâieşte,
Glasu-n gură se sfârşeşte.
Zece-s morţi! doi încă vii,
Mihai mândrul şi Andrii.

Andrii fuge făr’ de-o mână,
Prinde murgul la fântână,
Dă pieptiş, sare pe şa
Şi din gură zice-aşa:

“Zbori, copile sprintenele,
Să mă scapi de chinuri grele,
Că mă jur, de mă-i scăpa,
Ca pe-un frate te-oi căta”.

Murgul sprinten se repede.
În zadar! Mihai mi-1 vede!
“Stai, hoţ-popă, dragul meu,
Să-ţi arăt cine sunt eu!”

Şi cum zice, mi-1 chiteşte,
Drept în frunte mi-l loveşte!
“Ura!” Vulturul din nori
Răcni falnic de trei ori.

1843, Ocna

Adânca mare sub a lunei faţă,
Înseninată de-a ei blondă rază,
O lume-ntreagă-n fundul ei visează
Şi stele poartă pe oglinda-i creaţă.

Dar mâni ­ ea falnică, cumplit turbează
Şi mişcă lumea ei negru-măreaţă,
Pe-ale ei mii şi mii de nalte braţe
Ducând pieire ­ ţări înmormântează.

Azi un diluviu, mâne-o murmuire,
O armonie, care capăt n-are ­
Astfel e-a ei întunecată fire.

Astfel e sufletu-n antica mare.
Ce-i pasă ­ ce simţiri o să ni-nspire ­
Indiferentă, solitară ­ mare!

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

(1857)

Cetatea peste mine se răstoarnă,
În carnea mea îi simt într-una biciul,
De este vară sau de este iarnă,
Femeia este singurul meu viciu.

Nici nu mi-e teamă, nici nu-mi este silă
De tot ce împotrivă mi se-ntâmplă,
Orgolioasă, dreaptă sau umilă
Femeia-mi şade veşnic lângă tâmplă.

O simt ca vulpe, ori ca pe-o tanagră,
Dar cel mai drag îmi e acest exemplu,
Iubirea pentru-o tristă capră neagră
Din care am facut răsfăţ şi templu.

Ştiu că mi-e viaţa scurtă, ştiu că moartea
În fiece femeie stă la pândă,
Dar fie de femei umplută cartea
De care viaţa lumii e flămândă.

Nu mi-au plăcut averi, nici vinuri bune
Şi n-am avut în rest nici un capriciu
Deşertăciune din deşertăciune
Femeia este singurul meu viciu.

Nu m-am bătut în târguri sau războaie,
N-am vrut să fiu împerator sub stele,
Femeia care nu se încovoaie,
Am înjugat-o nebuniei mele.

Şi am arat cu ea mereu pământul,
Şi-am semănat ogoare numeroase,
Nu i-am lăsat pe buze nici cuvântul
Ca pe-un metal am resorbit-o-n oase.

E-adevărat că am iubit pe una,
E-adevărat tot ceea ce se zice,
Am căutat-o prin neant cu luna
E-adevărat c-a fost Euridice.

E-adevărat că-n geamul meu caisii
N-aveau puterea nici un an să steie
Ca într-un joc de-absurde artificii
Şi creanga lor îmi mirosea femeie.

Motorul meu şi-al lumii de aceea,
Motorul meu cuminecat cu biciul,
A fost femeia şi-a rămas femeia,
Puterea mea şi singurul meu viciu.

Ea m-a condus, eu am condus-o-n lume,
Am fost mereu un cuplu în derivă,
Şi chiar de nu i-am dat nimic din nume
Trecând mereu, mi-a fost definitivă.

Iubirea mea nu a mişcat nici aştri
Şi nici pământul sub o-mbrăţişare,
Dar lance cand a fost, cu ochi albaştri,
Simţeam că-n ochi privirea ei mă doare.

De n-avea rană, îi făceam eu rană,
Să-i pot iubi supremul sacrificiu,
În faţa ta, condiţie umană,
Femeia este singurul meu viciu.

1984

1. Palmele

Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit.
Sunt bătături mai trainice pe ele.
Metalul ce durea la început
Le-a întărit, topindu-li-se-n piele.
Ele îmi cer mai multă încordare
Şi cer gândirii proaspăt înţeles.
Cerinţa lor e mult mai hotărâtă
Când fruntea grea mi-o sprijină ades.

Încep să bag de seamă, în sfârşit,
Că multe îmi rămân neînţelese,
Că-n orice fapt sunt adevăruri mari
De care-odată nu părea să-mi pese.
Încep să simt înfriguratul chin
Al setei de-a cunoaşte-aceste taine,
De a nutri spre ele-un dor flămând,
De-a le cunoaşte pure, fără haine.

2. Dragostea

Cu ea şi mâine-oi hoinări sub soare,
Vom fi noi doi, zburdalnici ori cuminţi…
Dar mă mai mulţumesc şi astăzi oare
Doar sărutări şi-mbrăţişări fierbinţi?
Ades, în loc să cugete, ea râde,
Săruturile-năbuşesc idei,
Totuşi iubesc, încă iubesc frenetic,
Făptura ei şi mersul lin al ei.

De mâine, răsuci-voi tot ce-a fost –
Iubirea va lua drum nou, ori piere.
Sunt sigur, ea mă va privi ciudat
Şi lăcrăma-va, poate, în tăcere.
Îi va fi grea. Şi mie-mi va fi greu.
Voi îndura, gândind ce-o să urmeze.
Când urci pe munte, truda ţi-o înfrângi
Visând la piscuri, nalte metereze.

3. Geografia timpului (1)

Schimb curgerea acum în plan intens:
Geografia timpului e-n faţă.
Epoca mea e-aici: câmpii şi munţi,
Diversitate vastă şi măreaţă.
Sunt mii de râuri, unele curg drept,
Iar altele pe căi ocolitoare,
Şi totuşi toate se îndreaptă-acum
Spre marea mare, purificatoare.

Totu-mi părea întâi învălmăşit.
Mergeam – dar unde, nu-mi păsase mie.
Ştiam că-s tânăr, că iubesc adânc
Tovarăşii de muncă şi mândrie,
Nu cunoşteam primejdiile mari
Şi poate de aceea n-aveam teamă…
Frumos mai e să zbori! Dar ce frumos
E-atunci când zbori spre steaua ce te cheamă!

4. Geografia timpului (2)

Trecând prin timp, îl însemnăm sub pas –
Aşa îl reprimeşte universul.
Dar însuşi timpul, când prin el păşim,
Ne schimbă tainic inima şi mersul.
Nu bătrâneţea,-n urmă alergând,
Spre moarte pasul cearcă să ni-l poarte,
Ci doar maturitatea creşte-n noi
Şi ne maturizăm până la moarte.

Din epocă, din zborul ei şi-al meu,
Uzina e o parte, o arteră.
Nu fierbe-n doar fier şi minereu,
Ci seve ce hrănesc această eră.
Pulsaţiile ei se pot simţi
Până şi-n iarba fâşâind sub coaste –
Cu ele-amestecate se aud
Pulsaţiile noastre furtunoase.

(1956)

O zi oala de aramă
Pe-o vecină de lut cheamă,
Ca să facă ambe-un drum.
Însă aceasta au zis: Nu pot;
Las mai bine să m-afum,
Decât să mă stric de tot.

Dar tu în coaste chiar ţistoasă,
Nu ca mine ticăloasă,
Pas ferice-oriunde-i vre.
La tot feliul de-ntâmplare,
Zis-au oala cea mai tare,
Protectoară mi-i ave.

Dac-un lucru colţuros,
Repede sau pre vârtos
Ar umbla ca să te sfarme,
Ver macar ca să te darme,
Eu la mijloc voi intra
Şi de daună te-oi scăpa.

În asemene parolă,
Dată de-o lucită oală,
Biata oală se încrede,
Lasă vatra şi purcede.
Merg ai noştri călători,
Târâindu-se cu spori,
Dar compania merge slut,
Alt-arama-i şi alta-i lut.

Vrând ii pest-un hop să treacă,
Între sine se tot freacă
Ş-înc-o mie urme nu-s
Ce-n a lor voiaj s-au dus,
Când arama în moale pele
Aşa foarte-un ghiont au dat,
Că-n mănunte hârburele,
Gemând, oala s-au stricat.

Cu acel mai tare foarte
Nu umbla, ci cu mai moale,
De nu vrei acestei oale
S-aibi în urmă trista soarte!

Mă doare măseaua, da’ mi-e frică de dentist…
De-aia nu pot să dorm noaptea,
Ziua nu mănânc, de-aia sunt trist!

Am intrat în cabinet cam pe la ora două,
Şi când am ieşit afară ploua şi era aproape ora nouă…

Dentistul ăsta cred că exagerează un pic:
Nu-mi dă voie să mănânc carne,
Nu-mi dă voie lapte, nu-mi dă voie brânză, nu-mi dă voie unt,
Nu-mi dă voie nimic, hei!