Doamne, aş vrea să- ţi spun Tu, cum i- aş spune
celui ce- mi pune povara lui groaznică- n spate.

Doamne, dezbracă- Te- n ceruri de soare;
leapădă- Ţi luna şi stelele; vino să
batem pe jos amândoi în sudoare
ţara aceasta de cântec şi jale.

Un rege
nu- şi stăpâneşte regatul, decât
dacă- şi conduce pe cel mai din urmă supus în
sala regală.

Sunt orbul Tău, Doamne!
Fii Tu ologul pe care- l port pe cocoaşă,
împrumutându- i picioarele mele în drum spre
Emaus…

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist !
Luna venea dupa El, în celula
si-L facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui pareau crini pe morminte,
ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura :
– De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gura
si mi-a făcut semn ca să tac.

S-a asezat langa mine pe rogojina :
– Pune-mi pe rani mana ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea căpătâna
si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum îmi cade capul pe mana
si-am adormit o mie de ani…

Când m-am desteptat din afunda genuna,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celula si era luna,
numai Iisus nu era nicairi…

Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul : nici un raspuns !
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
cu sulita lor m-au strapuns…

– Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele .
Din luna venea fum de catui…
M-am pipait… si pe mainile mele,
am gasit urmele cuielor Lui.

Primăvară…
O pictură parfumată cu vibrări de violet.
În vitrine, versuri de un nou poet,
În oras, suspină un vals de fanfară.

O lungă primăvară de visuri si păreri …

O lungă desertare zvoneste împrejur,
E clar si numai soare.
La geamul unei fabrici o pală lucrătoare
Aruncă o privire în zarea de azur.

O nouă primăvară pe vechile dureri …

Apar din nou tăranii pe hăul de câmpie,
În infinit pământul se simte tresăltând :
Vor fi acum de toate cum este orisicând,
Dar iar rămâne totul o lungă teorie.

O, când va fi un cântec de alte primăveri ? ! …

One night a man had a dream:
He dreamed that he was walking along the
beach with the LORD. Across the sky
flashed scenes from his life. For each
scene, he noticed two sets of
footprints in the sand: one belonged
to him, and the other to the LORD.

When the last scene of his life flashed
before him, he looked back at the
footprints in the sand. He noticed that
many times along the path of his life
there was only one set of footprints.
He also noticed that it happened at the
very lowest and saddest times in his life.

This really bothered him and he questioned
the LORD about it: „LORD, you said that
once I decided to follow you, you�d walk
with me all the way. But I have noticed
that during the most troublesome times in
my life, there is only one set of
footprints. I don�t understand why when
I needed you most you would leave me.”

The LORD replied: „My precious, precious
child. I love you and I would never leave
you. During your times of trial and
suffering, when you see only one set of
footprints, it was then that I carried you.”

Rimele cântă pe harpă: — uşor un zbor se zvoneşte
De paseri albe ce freamătă, — şi dimineaţa domneşte.
Ulmul, salcâmul şi plopul se auresc… — Îşi şoptesc,
— se iubesc.

Rimele cântă pe harpă: limpede curge izvorul,
Blondă e toată idila, blond e pe vale păstorul…
O! dimineaţă! O! viaţă! Sufletul ce se avântă cântă.
Sufletul ce se avântă cântă cu frunză, cu apă,
Şi cu parfumul din floare de închisoare se scapă,
Urcă, esenţă divină deplină, şi pur s-absoarbe-n azur.

De fete mari e lunca plină,
Iar vântul, răsfăţat copil,
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Şi fetele cu drag suspină:
O, Doamne, Doamne, adă-ni-l!

Pe umeri blondele lui plete
Tresar şi sar încetinel.
El e frumos şi tinerel,
Dar e sfios când e cu fete.
Iar ele râd şi râd şirete
Şi pe furiş privesc la el.

El umblă ca la el acasă
Şi-ascultă fetele ce zic;
Mai rupe-n palme câte-un spic
Şi răsfăţat apoi îşi lasă
Pe spate capul şi nu-i pasă
De fete şi de câmp nimic.

Şi printre spice el şopteşte,
Vorbind aiurea şi-alintat!
Şi, cum se plimbă-n lung şi-n lat,
Cu fetele să-mprieteneşte
Şi din copil sfiios el creşte
Flăcău întreg de sărutat.

Apoi ca-n glumă el le prinde
De mânecă, şi-aprins de dor,
Îşi face joc prin părul lor,
În urmă braţul şi-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Şi-o strânge către el uşor.

Tot mai aprins, tot mai aproape:
Să te sărut, drăguţo, vrei?
Ce ochi frumoşi ai, viorei,
Ca un întins adânc de ape.
De el nu-i nici un chip să scape
Şi-atâta lucru-n urmă ce-i?

Ea stă la pieptul lui pierdută,
Dintâi cu ochii la pământ.
El zice-aşa câte-un cuvânt,
Ea zice trei şi-l tot ajută,
Şi uite-l, uite-l c-o sărută
Ei, vezi tu, fetele cum sânt!

El a crezut că nu se poate,
Şi iacă poţi! Dar să te ţii!
E greu să dai de căpătâi
Dar dacă dai, merg strună toate;
Şi fata mult nu se socoate,
Când pierde mintea cea dintâi.

El o sărut-acum pe salbă,
Şi fetele-mprejur se strâng!
Dar e prea mult! Am să mă plâng
La toţi vlădicii, să dau jalbă!
Auzi, să duci tu lume albă
P-un câmp cu oameni, ca-ntr-un crâng!

Ba ele-şi mai desfac şi sânul,
Şi-n sân el li se joac-acum
Îl prind odată şi-l sugrum,
Că prea s-obrăznici românul,
Auzi, dar cine-i el, păgânul,
Ca să-mi sărute fete-n drum?

Nu ştie nimeni de-unde vine,
Şi capu-i stă la sărutat!
De-ar fi măcar de-aici din sat
Voi, câţi sunteţi flăcăi ca mine,
Să-mi spuneţi voi acum, e bine
Să faci ca vântul, nu-i păcat?

Adică stăi! Ce fată moare
Dac-o săruţi puţin? Da zeu!
Cum aş voi să fiu mereu
Un vânt şi eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o ştiu eu!

Oricâte stele ard în înălţime,
Oricâte unde-aruncă-n faţă-i marea,
Cu-a lor lumină şi cu scânteiarea
Ce-or fi-nsemnând, ce vor ­ nu ştie nime.

Deci cum voieşti tu poţi urma cărarea.
Fii bun şi mare, ori pătat de crime,
Acelaşi praf, aceeaşi adâncime,
Iar moştenirea ta şi-a tot: uitarea.

Parcă mă văd murind… în umbra porţii
Aşteaptă cei ce vor să mă îngroape…
Aud cântări şi văd lumini de torţii.

O, umbră dulce, vino mai aproape ­
Să simt plutind deasupră-mi geniul morţii
Cu aripi negre, umede pleoape.

Demult de tot, când nu eram,
Pe-acest pământ, nici eu, nici voi,
Trăia un om, bogat, săracul,
În griji, necazuri şi nevoi.

Atât de tristă îi era
Fiece zi, încât plângea
De dimineaţa până-n seară,
Ba, dacă ne gândim aşa,
Din toamnă până-n trece-vară…

Când se dădea el jos din pat,
Era de parca-ar fi umblat
Prin mărăcini o viaţă-ntreagă –
Picioarele-l dureau grozav,
Dar, ceea ce e şi mai grav,
Nici mâinile nu-l ajutau…
Iar mintea, ce să-nţeleagă?

Că nu mai e nici o scăpare…

Şi cam aşa e, dragi copii,
Când creşte şi se face mare,
De lene nu mai poţi fugi.

Cand stapanul nu-i acasa

Cand stapanul nu-i acasa,
Este…vai de cascaval.

Pentru bietul soricel,
E prea mult – in asa hal,
De cand e, n-a mirosit
Vreun branzet… L-ati auzit?

Cascavalul asta-l trage
De mustati, ca sa il bage
In belea. Si el nu vrea!?

Mai incolo,-ntr-o firida,
E pisica. Ce perfida!
Hoata, inca nu se-avanta,
Desi branza o incanta.
Dar parca si soricelul,
Ce se tine mititelul
Tare, in ascunzatoare.

Doar dulaul nu ii place,
Corbici, ca n-o lasa-n pace
Si o latra ne-ncetat.
Corbici asta, un turbat!

Stai, ca iese soricelul,
Chitaind cum ii e felul
Indreptandu-se degraba
Catre branza, cand o laba
De pisica ce-l iubeste
Pe dulap il rastigneste.

Dar de ce nu il mananca
Din priviri, nu stie inca,
Fiindca-i tare ametit.

Corbici!

Corbici a venit
Si pe labele din fata
S-a proptit, gonind pe hoata.

Doar la cascaval si el
Are dreptul, ca-i fidel
Si de-un an slujeste-n casa,
Cand deasupra, cand sub masa.

Hopa,
Iata-l pe stapan,
Flamand, dupa-atata munca,
Bucuros de cascaval,
Cum il taie…

Si-l?

Mananca!

Asta fu.

S-a dus branzetul…

A ramas numai regretul
Din privirile-nciudate
Ale celor trei fapturi…

Sa-ti mai vina gand sa furi!

(dupa povestirea cu acelasi nume, de Emil Garleanu)