Orfani – Păunescu

Autor : Adrian Păunescu

A fi om e mai greu decât plumbul pe lume,
Noi nici nume n-avem. Dar câţi oameni au nume?

Ne-aţi uitat în cămin şi ni-i greu şi ruşine,
Mai cumplită, oricum, e uitarea de sine.

Suntem răi între noi, tot ce-i rău ne-răieşte,
Cei mai răi sunt acei ce urăsc omeneşte.

Noi – parinţi nu avem, cum destinul ne arată,
Pe pământ, cei mai mulţi n-au nici mamă, nici tată.

Poate că, între noi, peste traiul de câine,
Sunt cei supradotaţi pentru lumea de mâine.

Şi mai mare ca noi e, oricum, altă rană,
Un popor de orfani, într-o lume orfană.

10 aprilie 1997

Zburătorul

Autor : Cezar Bolliac

“De ce slăbeşti, copilă?
De ce-ai îngălbenit?
De ce de joc ţi-e silă
Ş-atât te-ai ofilit?

Te ştiu de vorbitoare,
La danţuri tu-ncepeai,
Şi noaptea-n şezătoare
Pe toate le-ntreceai.

De ce d-a ta cosiţă
Acum tu nu-ngrijeşti?
Spune-mi, spune-mi fetiţă,
Ce ai de pătimeşti?

Ce, tată-tău te bate?
Îl ştiu a te iubi.
Au va în alte sate
A te căsători?

Ce-s buzele-ţi pârlite
Şi pieptul tău rotat
De pete-nvineţite?
Stăi: cine te-a muşcat?

De ce plângi, copiliţă?
Doreşti vr’un călător?
O, ce păcat! Fetiţă,
Eu crez c-ai zburător!”

“Aşa e, vecinică;
Aşa gândesc şi eu.
Un june… Oh! mi-e frică!…
Îl văz în somnul meu.

M-apucă, mă trudeşte,
Şi eu cu el mă joc;
Mă strânge, mă ciupeşte,
Mă muşcă plin de foc.

Pe pieptul meu s-apasă
Şi eu de gât l-apuc,
Dar ziua când să iasă,
El piere ca năluc.”

Opera Apartinand Cezar Bolliac | | Nici un Comentariu »

Recele echilibru al stelelor

Autor : Nichita Stănescu

Vor veni timpuri minunate
când echilibru rece al stelelor
se va rupe, şi când
şirurile celor care au fost
se vor uni cu cei care sunt

Omul, o câte trupuri a avut
şi în câte trupuri încă se va
încerca să mai fie!

Omul! de câte trupuri are nevoie
ca să se poată hrăni până la capăt
din sfera aceasta instabilă!

Vom mânca până la urmă
tot pământul acesta albastru.
Îl vom roade, îl vom roade.

Îi vom azvârli capul şi oasele
iar Omul, Omul nesătul,
cu un miliard de trupuri
va începe să roadă flămând
recele echilibru al stelelor.

Balada omului care n’a ajuns nimic din ce-a vrut să fie – Baciu

Autor : Ştefan Baciu

Asi fi vrut să fiu un piccol în Tahiti
cautator de perle negre undeva în Bali
în Samoa să pazesc tacerile clipitei
în Florida să scutur portocalii

asi fi vrut să fiu acrobat în Filipine
sau cowboy în insulele Mariane
în Bolivia aur asi fi vrut să caut în mine
cormorani sub albe ceruri pakistane

asi fi vrut să cânt în Tucuman milonga*
să conduc un taxi în Santiago vara
să dansez în baruri la Macuto conga
sau în Tenerife să-mi instrun ghitara

asi fi vrut să fiu birtas în Turnu Magurele
flasnetar de port uitat în Calarasi
asi fi vrut să fiu un lustragiu de stele
profesor de canto în liceu la Iasi

asi fi vrut să fiu notar în Fagaras
marinar pe-o barca alba la Roscoff
vanzator de ziare’n piata la Medias
negustor de mure’n piata la Brasov

n’am ajuns nimica din ce-am vrut să fiu
nici campion de rugby, vatman sau birjar
bate-un vant din Kona, ploua si-i tarziu
matur praful lunii singur intr’un far.

(*Cantec argentinian)

Opera Apartinand Ştefan Baciu | | Nici un Comentariu »

Rondelul opiumului

Autor : Alexandru Macedonski

Fumându-şi opiumul uitării
Pe rogojini din pai de-orez,
Fo-hi, spre piscul aiurării,
E dus de visul lui chinez.

Scăpat de chinul zbuciumării,
Senin ca după-un meterez,
Fumează opiumul uitării
Pe rogojini din pai de-orez.

Iar când soseşte-al nopţii miez
Ce-l urcă-n slava îmbătării,
Deplin se dă halucinării
Ce-atunci e singurul său crez,
Fumându-şi opiumul uitării.

Domniţa

Autor : Mateiu Caragiale

Verzi-tulburi ochii-i galeş revarsă pe sub gene
Ispita pătimaşă şi doru-nveninat.
E-naltă, cu păr galben, cu mersul legănat,
În grelele-i veşminte păşind măreţ şi-alene.

Mişcările-i sunt line, molatece, viclene,
Şi dulcele-i grai curge duios şi răsfăţat.
Dar, cine-i cată-n faţă se pierde săgetat
De negrul arc ce-mbină trufaşele-i sprincene.

Muiată-n nestimate şi-n horbote de fir,
În mâna-i – spelbă floare de ceară străvezie –
Ea poartă pe subţirea năframă nărămzie

Ca un potir de sânge un roşu trandafir –
Şi, tot ca el, rănită în plină tinereţe,
Tânjeşte, se-nfioară şi moare de tristeţe.

(1910)

Anul 1840 – Voiculescu

Autor : Vasile Voiculescu

Sa stapanim durerea… Sa asteptam in pace!
Incet frec de rugina de sibilnic vis,
Si iata, ” Viitorul” dezmormantat desface
Nedeslusirea-i hada pe-al lumii paradis.

Venise prorocul cu versul plin de noapte
Ca sa vrajeasca soarta, sa-si sape alt fagas,
Si-n albia rabdarii cu limanari si soapte
Culcase omenirea, copil de ucigas.

An vechi, revii acelasi la cap de veac amarnic,
Nou doar prin viclesugul eternei inturnari,
Dar rana-i mai batrana si timpul, mai fatarnic,
Ascute-n carnea pacii jungherul pana-n zari.

Lasati poetul palid de veci sa-si doarma versul,
Ne bubuie in sange razboiul fara ani,
Urland in cele patru stihii din universul
Cu neagra viasterie de ura si Titani.

Dragoş Vodă cel bătrân

Autor : Mihai Eminescu

Dragoş-vodă cel bătrân
Pe Moldova e stăpân,
Şi domnind cu toată slava
Şade-n scaun la Suceava,
La Suceava lăudată,
Cu ziduri înconjurată,
Zid de piatră nalt şi gros,
Că pe el merg cinci pe jos
Şi au loc cu de prisos;
Că merg trei călări alături
Şi mai au loc pe de lături
Caii mândri să şi-i joace
Când încolo, când încoace,
Iar din negri trunchi de stâncă
Peste valea cea adâncă,
Pe deasupra de cetate,
De biserici şi palate,
Stă domneasca cetăţuie,
Ce cu crestele-i se suie,
Repezite înspre nori
Peste codri sunători,
Cu-a ei ziduri, cu-a ei bolţi
Şi cu turnuri pe la colţi,
Ziduri grele şi cu creste
Cum au fost şi nu mai este.
Printre arcurile grele,
Printre negrele zăbrele
Abia soarele străbate
Între tinzi întunecate;
În pereţi de piatră goală
Au înfipt făclii de smoală,
Fumegând, cu flăcări roşii
Luminează-ntunecoşii
Stâlpi de piatră grei şi suri
Unde-atârnă armături,
Arătând a lor rugină
Sub făclia de răşină,
Paveze, mănuşi leite,
Caşte mândre, poleite,
Şi pieptare, obrăzare
Şi arcuri de vânătoare.
Iar în fundul salei drepte
Se-nalţă pe şapte trepte
Tronul Domnului creştin,
Coperit de-un baldachin,
Iară-n jeţul auriu
Şade Dragoş brumăriu,
Barba albă până-n brâu,
Cu ochi negri viforoşi;
Coroana de aur roş
Strălucind frumos pe frunte
Peste pletele cărunte;
Pe-a hlamidei sale cute
Flori de aur sunt cusute;
Şi cu faţa înţeleaptă
Şi cu schiptru-n mâna dreaptă.
Ochii mândri şi-i îndreaptă.
Iar l-a tronului picioare
Se înşiră pe covoare
Jeţuri de lemn dat la strug
Săpate cu meşteşug;
Icea şese, colo şese,
Pentru boierii alese.
La a tronului său scări
Şed în două părţi boieri
Aşezaţi, dup-a lor trepte,
Ca poruncile-i s-aştepte.
Vornicul Ţării-de-Jos
Sta în scaun luminos,
Un bătrân şi blând moşneag
Cu albastrul lui toiag,
Ce-i cu aur împletit
Cu pietre acoperit;
Iar de-aceasta mai în sus
Vornicul Ţării de sus;
Sta cu părul colilie
Pârcălabul de Chilie,
Şi cu genele lui albe
Pârcălab Cetăţii Albe,
După aceştia mai vin
Pârcălabul din Hotin.
Cel din Neamţ şi de la Vrance
Rezimat stătea pe lance,
Dar pe toţi i-ntrece-n slavă
Pârcălabul de Suceavă.
Şi astfel, jur-împrejur,
Şed în blane de samur,
Cu pieptare la un fel
Şi cu mânici de oţel.
Cei ce-n lume se înalţă
Cizme roşie încalţă,
Cizme roşi împintinate
Şi pieptare-mplătoşate,
Cămăşi de zale mărunte,
Ce par ca focuri de munte,
Cine-n oaste are cârmă
Poartă cămaşă de sârmă…

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Desen – Baconsky

Autor : A.E. Baconsky

Imi place sa privesc afara.
– Cand au cazut aceste frunze?
Si arborii se scuturara,
Si-n viziuni adanci, ascunse.

Stau vulpi roscate. Stoluri, salbe,
Peste padure nori de ceata,
Ca niste zburatoare albe
Plutind de varfuri se agata.

Negru pamantul se arata ;
Pe campuri vantul iar adoarme.
O ciuta cade fulgerata
De trasnetele unei arme.

Si linistea cu-aripi usoare,
Prin mii de pori respira-n toamna.
Doar plopii mistuiti in zare
Spre departare ma indeamna.

Opera Apartinand A.E. Baconsky | | Nici un Comentariu »

Numai una!

Autor : George Coşbuc

Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu şorţul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Şi când o văd, îngălbenesc;
Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar când merg alţii de-o peţesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo şi-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Aşa cum e săracă ea,
Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Şi câte vorbe-mi aud eu!
Toţi fraţii mă vorbesc de rău,
Şi tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,
Mătănii bate, ţine post;
Mă blestemă: De n-ai fi fost!
Eşti un netot! Ţi-e capul prost
Şi-ţi faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Şi eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La fraţi eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Şi fac ce vreau! Şi n-am să mor
De grija sorţii mele!

Mă-ngroapă fraţii mei de viu!
Legat de dânsa, eu să ştiu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pământul ce să faci?
Şi ce folos de boi şi vaci?
Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Aşa om nici vlădica nu-i
Şi nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una şi-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech