Un singur cânt

Autor : Elena Liliana Popescu

O singură petală
Îmbracă Universul
O singură vestală
Înaripează versul

O singură chemare
Încearcă pelerinul
O singură-ntâmplare
Întâmpină destinul

O singură privire
Scrutează necuprinsul
O singură-amintire
Păstrează neînvinsul

O singură-nviere
Salvează omenirea
O singură avere
Nu-mpovărează firea

O singură esenţă
În toate vieţuieşte
O singură absenţă
Făptura întregeşte

O singură cărare
Te duce înspre tine
O singură-ntrebare
Răspunsul viu conţine

Un singur gând
E poarta descătuşării tale
Un singur cânt
Înalţă tot ce-ntâlneşti în cale.

Eclipsă

Autor : Ana Blandiana

Renunţ la milă greu ca la un viciu,
Cu milă sunt drogată de copil.
Alb înstelată de ridicol plâng
Lângă fricos, lângă învins, lângă umil.

Îi plâng pe proşti şi proştii mă înving,
Surâzători sub steaua mea sterilă.
De gingăşie tot mai mult mă-ntunec
Şi pier de umanism şi milă.

Înduioşate mâini întind să mângâi
Fiare gonind spre mine hămesite,
Şi-mi pare rău că n-o să mai sărut
Şi botul care mă ucide.

Nici n-am trăit spre-a nu jigni pe nimeni,
Mi-au prins în ţărnă rădăcini genunchii,
Şi-mi trece viaţa încercând să-mi cresc
La capetele aripilor unghii.

Opera Apartinand Ana Blandiana | | Nici un Comentariu »

Uleul şi găinile

Autor : Grigore Alexandrescu

Ion prinse un uleu şi, ducîndu-l acasă,
Îl legă cu o sfoară,
Lîngă coteţ afară.
De o vecinătate aşa primejdioasă,
Găini, cocoşi şi gîşte întîi se îngroziră,
Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obicinuiră.
Începură să vie cît colea să-l privească,
Încă şi să-i vorbească.
Uleul cu blîndeţe le priimi pe toate;
Le spuse că se crede din suflet norocit
Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit,
Dar îi pare rău foarte căci el însuşi nu poate
La dumnealor să vie,
Vizita să le-ntoarcă dup-a sa datorie.
Mai adăogă însă că daca dumnealor
Îi vor da ajutor
Ca să poată scăpa,
El le făgăduieşte
— Şi Dumnezeu cunoaşte cum vorba şi-o păzeşte —
Că la orice primejdii va şti a le-ajuta:
Încă din înălţime, el le va da de ştire,
Cînd asupră-le vulpea va face năvălire.
Astă făgăduială
Nu mai lăsă-ndoială;
Şi găinele proaste, ce dorea să găsească
Pe cineva destoinic să va să le păzească,
S-apucară de lucru: azi, mîine, se-ncercară,
Şi cu ciocuri, cu unghii, abia îl deslegară.
Uleu-şi luă zborul. Dar se întoarse-ndată,
Şi răpi o găină, pe urmă două, trei,
Pe urmă cîte vrei.
„Ce pază este asta? strigă una cu jale,
Vorba măriii-tale
Era să ne păzeşti,
Iar nu să ne jertfeşti.“
— „O! eu ştiu foarte bine cuvîntul ce v-am dat,
Şi ce fel m-am jurat.
Dar cînd mă juram asfel, eram legat, supus,
Acum însă sînt slobod şi vă vorbesc de sus.“

Eu d-aş fi fost găină nu l-aş fi slobozit:
Dumnealor au făcut-o şi văz că s-au căit.
Uleii sînt cinstiţi,
Cînd sînt nenorociţi.

(Ed. 1842)

Râvnind mereu cerul

Autor : Elena Armenescu

Cobor panta sacră a cerboaicei,
Spre rostogolirea râului
Părăsind piscul însingurat
Lăsându-l pradă trăznetului
Fulgerului
Cobor cu gândul întoarcerii
Jinduind, venind mereu după cer
Şi crucea păsării vii
Ce-mi puse pecetea zborului
La mari înălţimi.

Pe cărarea cerboaicei, în străluciea spectrală a văzduhului
Vreau să mă întorc
Depărtându-mi braţele
Cruce devenind, îmbrăţişare,
Pregătită de înălţare, de zbor…

Braţele, mâinile, aripile
Râvnind mereu cerul.
Urc
În o
culta chemare.

Opera Apartinand Elena Armenescu | | Nici un Comentariu »

Termometru

Autor : Ana Blandiana

“Principalul e să nu ne pierdem minţile”,
Auzeam mereu
Şi-mi imaginam minţile
Ca pe nişte bobiţe de mercur
Neastâmpărate, greu de stăpânit
Şi gata mereu să se piardă,
Pe care mi-ar fi plăcut
Să le strâng la un loc
Într-o singură bulă strălucitoare,
Aşa cum făcusem o dată
Când se spărsese termometrul,
Culegând în palmă
Sângele lui argintiu.
Adormisem atunci – ţin minte –
Disperată de somn,
Strângând pumnul cu încăpăţânare
Peste sâmburul viu,
În timp ce auzeam
Vorbele îngrijorate ale celor mai mari:
Să nu ne pierdem minţile…

Opera Apartinand Ana Blandiana | | Nici un Comentariu »

Clipa aceea

Autor : Elena Liliana Popescu

Câteva cuvinte, ţi-ai spus,
doar câteva cuvinte, şi ai creat
o întreagă istorie, al cărei prezent
este deja ieri, aşa cum mâine
va fi doar trecutul aceluia
ce-l va lăsa în urmă, pierdut
pentru totdeauna…

Doar un cuvânt, îţi spui,
doar un cuvânt, şi te-apropii
în drumul tău de nebănuitul pas
spre necunoscut, fără să te sperii
de gândul acela care eşti şi nu eşti
tu, de clipa aceea în care poţi să fii
şi eşti…

CCXXIX – Voiculescu

Autor : Vasile Voiculescu

Nu-ţi spun nici un adio cum n-ai mai exista…
Rămâi doar coaja celei pe care-o iau cu mine…
Ţi-am supt adânc esenţa şi te-am golit de tine…
Plec numai cu splendoarea şi frumuseţea ta;
Las ochii falşi luceferi, şi iau privirea dragă,
Las buze reci de idol şi iau sărutul lor,
Uit sânii, duc căldura şi forma lor întreagă,
Fur neagra avalanşă de par când se dezleagă,
Din trup îmbrăţişarea de vrej ameţitor…
Zvârl inima stricată ce-ţi schioapătă alene,
Cu scopuri nepătrunse ţesute-n linguşiri
– Când prefăcute lacrimi, când râsete viclene-
Capcana-n chip de suflet ascunsă-n amăgiri
Cu tot ce-am strâns din tine curat, ca Prometeu
Am sa te-alcătui altfel, dar suflet iţi dau eu.

De ce-ai plecat?

Autor : Ion Minulescu

De ce-ai plecat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai,
Prin munţii cu păduri de brad,
Oricine-ar fi – femeie sau bărbat –
Potecile te duc spre Iad,
Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?…

De ce-ai plecat
Cu vântu-n părul tău vâlvoi,
Când nici un glas nu te-a chemat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
Potecile sunt încă pline de noroi?…

De ce-ai plecat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
E luna primului păcat –
Păcatul care dintr-o glumă
Te prinde-n laţ şi te sugrumă
Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,
În lada cu gunoaie?…

Opreşte-te!…
Priveşte-n jurul tău…
Şi dacă nu ţi-ai murdărit
Pantofii de noroi,
Fă-ţi cruce
Şi întoarce-te napoi!…
Fă-ţi cruce
Fiindcă n-ai păcătuit
Decât în vis…
Şi visul s-a sfârşit!…

Opera Apartinand Ion Minulescu | | Nici un Comentariu »

În van căta-veţi…

Autor : Mihai Eminescu

În van căta-veţi ramuri de laur azi,
În van căta-veţi mândre simţiri în piept.
Toate trecură:
Viermele vremilor roade-n noi.

Căci nu-i iubire, ură d-asemeni nu-i
Şi ce rămase umbra simţirei e:
Murmura lumei
Netedă, palidă, ca şi ea.

Nu e antica furie-a lui Achile,
Nu este Nestor blândul-cuvântător.
Aprigul Ajax
Ţărână-i azi, şi nimic mai mult.

Şi unde-i Roma, doamnă a lumii-ntregi,
Şi unde-s astăzi vechii şi marii Caesari?
Tibrule galbăn,
Unde e astăzi mărirea ta?

Chiar papii mândri cu trei coroane-n cap,
Păstori de naţii cu strâmbă cârjă-n mâni,
Pulbere-s astăzi.
Pulbere sunt chiar vii fiind.

Căci nu sărută regii piciorul lor,
Căci nu se-nchină lumea la glas de sfânt.
Semnele tainei
Mute rămân şi îi fac de râs.

Chiar tronul papei azi ca o scenă e
Şi el îşi face mutrele lui plângând.
Hohotul lumei
Lumei întregi îi răspunde-atunci.

Căci nu-i s-ardice bolţile de granit,
Un Michel-Angelo nu-i să facă iar
Ziua din urmă.
Templele vechie pustie rămân.

Să-nvie pânza, Rafael astăzi nu-i.
Nu-nvie dalta-n mânile cele noi.
Moartă rămâne
Marmura grea sub ochiul mort.

În van căta-veţi ramuri de laur azi,
În van căta-veţi mândre simţiri în piept.
Toate trecură:
Viermele vremilor roade-n noi.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Căldură mare

Autor : I. L. Caragiale
Termometrul spune la umbră 33 de grade Celsius… Sub arşiţa soarelui, se opreşte o birje, în strada Pacienţei, la numărul 11 bis, către orele trei după-amiaz’. Un domn se dă jos din trăsură şi cu pas moleşit s-apropie de uşa marchizei, unde pune degeteul pe butonul soneriei. Sună o dată… nimic; de două, de trei… iar nimic; se razimă în buton cu degetul, pe care nu-l mai ridică… În sfârşit, un fecior vine să deschidă.
În tot ce urmează, persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal şi plin de dignitate.
 
Domnul: Domnu-i acasă?
Feciorul: Da, dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară.
D. : Dumneata spune-i c-am venit eu.
F. : Nu pot, domnule.
D. : De ce?
F. : E încuiată odaia.
D. : Bate-i să deschidă.
F. : Apoi, a luat cheia la dumnealui când a plecat.
D. : Care va să zică, a plecat?
F. : Nu, domnule, n-a plecat.
D. : Amice, eşti… idiot!
F. : Ba nu, domnule.
D. : Zici că nu-i acasă.
F. : Ba-i acasă. domnule.
D. : Apoi, nu ziseşi c-a plecat?
F. : Nu, domnule, n-a plecat.
D. : Atunci e acasă.
F. : Ba nu, da n-a plecat la ţară, a ieşit aşa.
D. : Unde?
F. : În oraş!
D. : Unde?!
F. : În Bucureşti.
D. : Atunci să-i spui c-am venit eu.
F. : Cum vă cheama pe dv.?
D. : Ce-ţi pasă?
F. : Ca să-i spui.
D. : Ce să-i spui? de unde ştii ce să-i spui, daca nu ţi-am spus ce să-i spui? Stai, întâi să-ţi spun; nu te repezi… Să-i spui când s-o-ntoarce că l-a căutat…
F. : Cine?
D. : Eu.
F. : Numele dv.?…
D. : Destul, atâta! mă cunoaşte dumnealui… suntem prieteni…
F. : Bine, domnule.
D. : Ai înţeles?
F. : Am înţeles.
D. : A!… Spune-i că să ne-ntâlnim negreşit.
F. : Unde?
D. : Ştie dumnealui… Da să vie neapărat.
F. : Când?
D. : Când o putea.
F. : Prea bine.
D. : Ai înţeles?
F. : Am înţeles.
D. : A!… şi dacă vede pe amicul nostru…
F. : Care amic?
D. : Ştie dumnealui!… să-i spuie că nu s-a putut reuşi cu afacerea ştiută nimic, fiindcă am vorbit cu persoana… Nu uita!
F. : Se poate să uit?
D. : …şi zice că acuma e prea târziu, dacă n-a venit la vreme; căci dacă venea măcar cu câteva zile înainte, altă vorbă!… poate că s-ar fi putut… Ţine minte!
F. : Ţiu, domnule…
D. : …deoarece nu plecase încă mătuşa persoanei care s-a dus pentru ca să dea arvună tutorelui minorilor, şi el nu aflase încă, deoarece nu-i spusese nepotul cucoanei, cu care era afacerea ca şi terminată, dacă mai avea răbdare până luni seara, când trebuie neapărat să se-ntoarcă avocatul, fiindcă s-a dus cu o hotărnicie; dar acuma, cu regret, este imposibil din mai multe puncte de vedere, care le ştie dumnealui… Aşa să-i spui.
F. : Bine, domnule…
 
Domnul pleacă… Feciorul dă să-nchiză… Domnul se-ntoarce.
D. : A!…ştii ce? nu-i spune nimic, fiincă poate nu ţii minte exact persoanele. Trec eu mai bine deseară să-i spui… La câte vine d. Costică seara la masă?
F. : Care d. Costică?
D. : Stăpânu-tău.
F. : Care stăpân, domnule?
D. : Al tău… d. Costică.
F. : Pe stăpânu-meu nu-l cheama d. Costică, e propitar…
D. : Ei! şi dacă-i propitar?
F. : Îl cheamă d. Popescu.
D. : Şi mai cum?
F. : Cum, mai cum?
D. : Fireşte… Popescu, propitar… bine… şi mai cum?
F. : Nu pot să ştiu.
D. : Nu-l cheamă Costică Popescu?
F. : Nu.
D. : Nu se poate.
F. : Ba da, domnule.
D. : Apoi vezi?
F. : Ce să văz?
D. : Îl cheamă Costică?
F. : Ba, Mitică.
D. : Mitică?… peste poate!… Ce stradă e aici?
F. : Numarul 11 bis…
D. : Nu e vorba de 11 bis…
F. : A zis domnul că nu vrea să pună 13, că e fatal.
D. : N-are-a face 13… Eu te-ntreb de stradă. Ce stradă e asta?
F. : Strada Pacienţii…
D. : Strada Pacienţii?… imposibil!
F. : Nu, domnule, e strada Pacienţii.
D. : Atunci, nu e asta.
F. : Ba-i asta.
D. : Nu.
F. : Ba da.
D. : Eu caut din contră strada Sapienţii, 11 bis, strada Sapienţii, d. Costică Popescu.
F. : Aşa?
D. : Aşa.
F. : Atunci, nu e aici.
D. : Foarte bine.
Domnul pleacă şi merge la birje. Birjarul doarme pe capră. Caii dorm la oişte.
 
Domnul: Haide, birjar!
Birjarul: Nu slobod… este mustiriu, mo roc…
D. : Care mustiriu?
B. : Nu ştii la mine, mo roc…
D. : De unde l-ai luat?
B. : Ghe acolo, mo roc…
D. : Apoi, nu sunt eu?
B. : Ie! la domnu este, mo roc…
 
Domnul suie… Birjarul trage bice… Caii se deşteaptă şi pornesc. Domnul se ridică-n picioare, la ceafa birjarului.
 
D. : Ascultă-mă; ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
B. : Ala nu ştii, mo roc…
 
O babă trece. Domnul opreşte birja.
 
Domnul: Mă rog, jupăneasă, ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
Baba: Asta e, măiculiţă.
D. : Ei, aş!… Teribil e de ramolită!… Mână-nainte, birjar!
 
Birja porneşte, Domnul face semn să oprească la o băcănioară în colţ, unde pe prag moţăie la umbră un băiat cu şorţul verde.
 
Domnul: Tânărule, ce stradă e asta?
Baiatul: Strada Pacienţii…
D. : Eşti un prost!… Înainte, birjar!
 
Birja merge încă o bucată bună… Un sergent de stradă stă pe o bancă la poarta unei curţi mari. S-a descălţat de cizme, să-şi răcorească picioarele. Domnul face semn; birja opreşte.
 
Domnul: Sergent!
Sergentul: Ordonaţi!
D. : Mă rog, nu ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
S. : Chiar asta e.
D. : Imposibil.
S. : Da domnule, asta e.
D. : …la d. Popescu, numărul 11 bis…
S. : Ei, da, mai în sus, pe mâna stângă, nişte case galbene-n curte, cu marchiză.
D. : A!… Atunci feciorul e un stupid!… Mersi!… Întoarce, birjar!

„Moftul român”, 1901, 18 mai; vol. Momente (1901), Momente, schiţe, amintiri (1908)

Opera Apartinand I. L. Caragiale | | Nici un Comentariu »

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech